Cluj, Muzica

Prima seara la "o bere" Cluj Fest

3 octombrie 2010 3 comentarii

La Polus în parcare se desfășoară un fel de festivalul berii Ursus, am văzut afișe în tot orașul și au un afis foarte mare și pe Hotnews, dar nu mă gândeam serios să mergem… Cu toate astea am mers, pentru că mai aveam de făcut cumpărături, de mâncat diverse chestii aiurea de la food court etc.

 

Când am ieșit de la mall, deja Paraziții cântau și dădeau sfaturi despre cum să nu îți bagi nasul în “jegurile alea de prafuri” aka droguri, cum că dacă ai alcool și țigări e suficient ca să te faci “muci” (asta e de la mine, dar am prins mesajul). Apropo, nu unul de la ei e mai mult în arest decât în libertate pentru posesie de “prafuri jegoase” ? Poate nu știu eu bine… :D

 

În fine, stiam că după Paraziții urmează Cargo și Holograf, ar fi fost frumos să stăm, dar era cam rece și în plus nu știam cât durează “deparazitarea”. Spre surprinderea nostră puțin, rapid și-au strând jucăriile și am plecat, probabil nemulțumiți că nu erau suficienți băiețași de cartier în public, nu știu, dar foarte brusc au terminat cu recitarea…

 

A urmat Cargo, care a reușit să facă o atmosferă super, motiv care ne-a determinat să rămânem. Lumea cânta, se pare că fanii cu părul lung ai rockerilor supărați se înmulțiseră simțitor. Mi-a plăcut, destul de mult. Ultima dată i-am văzut pe ștrand la Arad prin 2001, tot la un festival al berii, pe vremea aia încă era solist Kempes, dar nici aseară nu a fost rău deloc. Au cântat și Ploaia și au cântat un fel de imn al rock-ului din România din câte am observat, melodie care m-a înebunit, am ascultat-o azi de 10 ori.

 

La final, a spart târgul Holograf care a urcat pe scenă alături de Nuțu Olteanu proaspăt întors din Suedia. Pe Clau, Bittman îl enervează teribil spre amuzamentul meu :)) dar cu toate astea am stat până aproape de miezul nopții când au terminat. Am plecat liniștită că au cântat, și am auzit pentru prima data live melodia mea preferată de la Holograf.

În seara asta poate mergem direct pe spartul petrecerii, adică numai pe când va cânta IRIS, să vedem…

Grecia, Travel

Meteora – un loc special în Grecia

2 octombrie 2010 5 comentarii

Nu mi-a ajuns Corfu pentru că mie vacanțele nu-mi ajung niciodată :)) Așadar pe drumul de întoarcere din Corfu (da, Corfu ăla de v-am amețit cu el atât l-am lăudat) ne-am gândit să facem un ocol până la Mănăstirile construite în vârful stâncilor, adică la Complexul Meteora.

Din păcate, când e vorba de mers undeva eu nu mai țin cont de nimic, despre oboseală nu vreau să aud, la posibile piedici nu vreau să gândesc și așa mai departe. Așa se face că nu am fost atentă la distanța reală de la autostradă și până la Meteora. Eu aveam impresia că e floare la ureche, se ajunge repede și drumul e ca-n palmă. Ei… nu a fost chiar așa. Drumul a fost lung, adică, peste o oră jumate dus, drum care evident trebuia și întors, plus niște serpentine care le-ar face să roșească pe cele de pe Valea Prahovei, serpentine pe care circulau 90% doar camioane care ocupau tot drumul. Mă rog, de ajuns am ajuns, dar toți cu nervii la pământ. Sincer, dacă știam că atât va dura și așa se va desfășura nu mergeam nici obligată.

Normal că atunci când am văzut acest loc, ne-au trecut nervii instant și nu am mai regretat nicio secundă. Adică s-a dovedit a fi o ocazie deosebită de a ajunge acolo. Locul e inexplicabil de frumos și de “altfel”, e full de turiști, dar totuși foarte liniștit.

Noi am reușit să ne destindem maxim, mai ales că am lăsat pioșenia undeva la ușă (sorry) în momentul în care ne-au dat niște fuste nouă fetelor, iar băieților niște pantaloni de plăieși nu alta (lu’ Clau i se mai și potriveau cu cămașa). Am râs minute bune, cred să fi fost și o descărcare nervoasă după drumul mult prea luuung, dar eu zic că asta a fost foarte important :))

Nu am stat mult aici din păcate pentru că urma să ajungem până la Skopje în Macedonia, înainte de 12 noaptea, eram musafiri și noh… Dar, la plecare am văzut cel mai intereasant loc. În Marele Meteor, era o încăpere în care se țineau craniile călugărilor dispăruți de multă vreme, a fost ceva foarte șocant pentru mine, imposibil să nu te impresioneze, însă mi-am adus aminte de Numele Trandafirului și am simțit un fior pe șirea spinării :D

Carti

Să ucizi o pasăre cântătoare

1 octombrie 2010 3 comentarii

Titlu: Să ucizi o pasăre cântătoare

Autor: Harper Lee

Editura: Venus, București, 1993

Seria Clasic

Nr. pag: 326

Preț: cred că 10 lei în Anticariatul din Polus Mall.

Dacă aș fi făcut un top al celor mai frumoase cărți scrise vreodată și citite de mine, cartea lui Lee Harper ar fi cred în primele 5. Este o poveste foarte frumoasă, foarte vie, foarte americană și foarte umană. Deși este un roman simplu, el strălucește prin felul în care se construiește povestea pagină după pagină, transformându-se într-un roman genial, chiar dacă este singurul roman al acestei autoare. Știți, unii pot să scrie o bibliotecă de cărți de care nu a auzit nimeni, iar alții scriu o singură carte de care a auzit foarte multă lume. Până și în asta e ceva genial.

Primul plan al poveștii este ocupat de doi frați, o fetiță de 8 ani Scout și de fratele ei Jem și de povestea unui an din viața lor. Cei doi copii sunt crescuți doar de tatăl lor, Atticus, un avocat și un om de milioane care i-a crescut într-un spirit foarte liberal și i-a învățat să gândească singuri. Când Atticus (pe care eu l-am perceput de fapt personajul central al romanului, chiar dacă acesta este povestit de Scout la persoana I) acceptă să apere un negru acuzat că ar fi violat o față albă (pe nedrept, se spune, dar noi nu aflăm sigur acest lucru niciodată), copiii se află în situația de a cere lămuriri de ce mica lor comunitate s-a întors cu susul în jos și de ce Atticus este considerat un “ciorlingău” atunci când vrea doar să afle adevărul. Procesl negrului Tom Robinson și zbuciumul interior al lui Atticus construiesc al doilea plan al romanului.

Al treilea plan și cel care pe mine m-a impresionat cel mai mult este cel care-l are în centru pe “ciudatul” Beau, vecinul copiilor, un “băiat mare” care nu și-a părăsit locuița decât o singură dată și atunci pentru un scop cât se poate de nobil. Deși toată lumea îl crede un “monstru” ciudatul Beau, pe numele său Arthur, nu este decât un izolat, pe care societatea l-a izolat și mai tare. Este doar un copil pe care familia l-a ratat, pe care toată lumea îl consideră un “mit urban” și atât, dar care reușește incredibil să devină eroul întregii cărți. Este foarte greu de povestit acțiunea unui roman în care acțiune nu înseamnă ritm alert ci printr-o tehnică narativă desăvârșită, acțiunea devine “atmosferă intuitivă” (creez concepte ca Blaga acuma, dar nu pot să exprim astfel), adică cititorul își face acțiunea compunând un puzzle destul de greu, urmărind cele trei planuri. Mi-a plăcut asta la nebunie, am intrat rapid în atmosferă și am intuit ce avea să urmeze, dar totuși m-am lăsat surprinsă. Asta e frumusețea adevărată a unei cărți, până la urmă.

Mai vreau să vorbesc puțin însă și despre relația lui Atticus cu copiii săi, o relație specială. Atticus este probabil tatăl desăvârșit pe care oricine și-l dorește, care știe ce lecții să dea și când să dea, care a înțeles cum stau lucrurile în lume, dar care nu le impune ca adevăruri general valabile. Atticus este omul care știe că respectul nu se impune ci se câștigă, chiar și față de copiii săi. Există în carte 3 lecții pe care Atticul vrea să le dea în principal micuței Scout. Prima este aceea că: “Nu poți înțelege pe altul dacă nu privești lucrurile din punctul lui de vedere” (lecția asta mi-am luat-o și eu acum la 25 de ani, nu e minunat?).

A doua lecție pe care a vrut neaparat ca Scout să și-o însușească este aceea că: “Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorității e conștiința omului.” (ooo, da).

Cea de-a treia lecție e și cea care mi-a demonstrat care e esența romanului, e lecția despre curaj “… curajos nu e omul cu pușca în mână. Să fii curajos, înseamnă să știi că ești pierdut înainte de a întreprinde ceva, totuși întreprinzi oricum, și mergi până la capăt, orice-ar fi. Rareori învingi, totuși se întâmplă câteodată.”

Vă rog să citiți acestă carte… și apoi să povestim despre ea :)