Filme, pe scurt

Din lipsă de timp și de chef înșir câteva filme pe care le-am văzut în ultima vreme așa “printre picățele” (adică de pe la Paști încoace, dar nu am scris despre ele).

Crash Kids

Văzut la Pro TV cam de vreo două luni, probabil am zăcut în pat că altfel nu-mi explic cum de am văzut un film de zi (căci a fost dat ziua) la TV. Mai mult ca sigur amatorii genului Fast and Furious îl vor aprecia. E în germană, e cu teenager-și și muuuută acține.

Murder with mirrors

Un film după o carte de Agatha Christie, din seria cu Miss Marple, dar cu siguranță cartea o fi mult mai bună ca filmul pe care l-am găsit anost și destul de slab. Dar măcar mi-a adus aminte de crimele pe care le rezolva Perry Maison, iar Acasa Tv le dădea în fiecare joi de la ora 22… cam acu’ 10 ani :D

Eye for an Eye

Văzut jumate la Ineu într-o noapte în care nu am avut somn deși a doua zi trebuia să mă trezesc la 5 să plec spre Cluj, iar cealaltă jumate văzut la Cluj după ce Vulpitza m-a luminat ce film era că eu nu-l găseam nicicum. Eh… a fost OK, dar nimic mai mult decât o dramă tipic americană.

Julie and Julia

A fost un film delicious, fără să fac nicio aluzie la faptul că a fost un film despre mâncare. Personajul jucat de Maryl Streep nu mi-a plăcut chiar dacă de critici el a fost foarte apreciat. În mod cert mi-au plăcut fazele comice și faptul că fata aia tânără, adică Julie și-a făcut blog culinar. Dar tot Hădean e mai tare :)

Entre les Murs

Un film pe care toți, dar absolut toți profesorii trebuie să-l vadă. Un document despre cum ar trebui să fie un profesor și despre cum nu ar trebui să creadă toți profii de pe la noi că elevii sunt nesimțiți. Mi-a plăcut foarte mult, prea mult poate. M-am regăsit în unele aspecte și mi-am regăsit (foștii) colegii în altele. Foarte natural.

Choke

O prostie pe care am văzut-o într-o zi în care a plouat de mama focului, era sărbătoare, eram arsă de soare, cu semi insolație și febră musculară și tot ce am dorit a fost să petrec o după-amiază în vârful patului. Filmul trebuia să fie comic, dar nu a reușit să fie decât hilar. Not quite my tipe.

Scrisori din Paris

Deși sunt în urmă din nou cu recenziile, vreau să vă vorbesc totuși despre ultima carte citită (puțin impropriu spus carte pentru de fapt sunt câteva articole de 63 de pagini). E vorba de Scrisori din Paris, un cumul de articole apărute în perioada 1938-1946 în revista Viața Românească. Articolele aparțin lui Eugen Ionescu și se regăsesc momentan în volumele îngrijite de Mariana Vartic și Aurel Sasu, apărute la Humanitas în 1992 sub numele de Război cu toată lumea.

Sincer vă spun că a fost o gură de aer propaspăt luat într-o perioadă în care greu am respirat din cauza altor sudii mai mult sau mai puțin pe placul meu. Înainte de toate trebuie să precizez faptul că probabil se cunoaște aversiunea lui Ionescu pentru România și ura aproape bolnavă a ficei sale Marie France pentru țara tatălui său. Ei bine Scrisori din Paris reprezintă publicistica scrisă de Eugen Ionescu în limba română și care nu a fost cuprinsă de autor în volumul din 1934, Nu.

Aflat la Paris, Ionescu își va descoperi cu pași mărunți dar voioși noua lui patrie și scrie cu ardoare și cu o oarecare agitație despre fiecare experiență care îi schimbă viața. Inițial remarcă oamenii foarte diferiți față de compatrioții săi, dar nu uită de România și în permanență face referire la români ca la “noi”, ca la “ai noștrii” sau “pe la noi”, însă față de români, pe francezi îi găsește liberi și toleranți. Pentru el acesta este supremul argument că întâlnirea cu Franța îi va fi benefică deoarece ce spune el: “nimic nu mă întristează ca oamenii cuprinși de nevoile lor, de lipsa lor de libertate… socot că decadența începe atunci când oamenii pierd sensul libertății”.

Cât despre Paris, nu cred că l-am găsit undeva mai ridicat în slăvi ca la Ionescu: “Într-un singur oraș, în Paris, mă pot lăsa robit fără să sufăr. Desigur pentru că Parisul îți dă împresia că te robește libertății… Oamenii de pretutindeni par închiși în cellule. Ce-I de aici într-un parc îngrădit din motive estetice”. Siguranța că acest oraș îl va înfia și îl va îndepărta pentru totdeauna de România transpare în fiecare paragraf: “Cum să mă întorc în România când și astăzi, noaptea când visez că sunt acolo urlu în somn… Ceea ce este fermecător aici este că totul e făcut după chipul și asemănarea omului. Tărâmul de basm al Parisului este însuși tărâmul omului, realitatea spirituală a omului”.

La niciun scriitor, indiferent cât de cuprins de patimă ar fi fost (a se vedea Eugen Simion), nu am văzut o exaltare mai evidentă ca la Ionescu. El spune, și asta după o oarecare perioadă considerabilă de ședere, că dimineața când se trezește din somn trebuie să-și readucă aminte că e la Paris și instatnt inima i se umple e o bucurie inimaginabilă. Parisul dintre toate locurile în care i-au ajuns pașii, nu l-a dezamăgit niciodată și nici nu crede ar putea să-l dezamgească.

Aceasta a fost începutul lui Ionescu la Paris, dar trebuie citite aceste articole pentru o imagine de ansamblu și vă asigur că nu o să pierdeți două ore degeaba.

Întocmesc liste…

… cu lucruri ce musai vreau să le fac până la 30 de ani.
… cu locuri unde vreau să ajung până la bătrânețe (dacă o apuc).
… cu cărți pe care vreau să le citesc, anul acesta, anul viitor, peste 10 ani.
… cu filme pe care vreau să e văd la cinema/acasă/2D/3D/5D :P
… cu carți și filme pe care le-am citit/văzut deja.
… cu cărți/filme/reviste/albume pe care le dețin în colecția persoanală.
… cu locuri de văzut în următoarele destinații (sigure) de vacanță.
… cu site-uri interesante.
… cu melodii pe care le-aș asculta mereu.
… cu seriale și numărul episoadelor.
 
Chiar dacă uneori listele sunt doar în capul meu nu și pe hârtie, tot liste se numesc că sunt :D
 
Ce ziceți, e o preocupare prea de 14 ani?

Am treabă și n-am timp

Am fost plecată la Ineu weekend-ul trecut și a fost ca de obicei tare bine și tot ca de obicei am alergat între oamenii de văzut și lucrurile de făcut. Dar ca să-mi fac până la urmă pe plac am stat și în curte la soare 30 de minute numai suficient cât să mă bronzez pe mâna stângă cu urma de la ceas :))
 
În rest nu am avut timp de nimic, nici cu prietenii nu am avut timp să stau cât ar fi trebuit, iar cu mami, noroc că nopțile mi le-am petrecut acasă și am putut vorbi ore întregi (după 2 luni cam ai ce să-ți spui).
 
Azi, căldură mare, treabă multă, atmosferă epuizantă, pe mâine se anunță și mai multă și din ce în ce mai multă… dar îmi caut “vacanță”. Planul vechi a căzut :( trăiască planul nou :) și gândurile bune care mă încearcă gândindu-mă că totuși, totuși pe undeva tot plec. Dar să treacă iunie și măcar jumătate din iulie care la mine se anunță tare aglomerate… apoi îmi trag sufletul, ceea ce vă doresc și vouă.
 
Back to work.
 
P.S. O să răspund și la comentarii :)

Camino

Titlu: Camino, 800 de kilometri pe jos
Editura: Miron, 2009
Nr. pag: 287
Preț: 27 de lei pe Librarie.net
Citită în martie
Nota: 10, pentru amatorii genului
 
Cărțile despre călătorii sunt la loc de cinste în listele mele de lecturi, așa că de fiecare dată când am prins una nu am lăsat-o din mână până nu am terminat-o. De această dată însă m-am aflat în fața unei experiențe mai mult decât în fața unei călătorii pentru că autoarea cărții (da, e o autoare), Veronica Drăgoi, o persoană fără pretenții de scriitor, m-a uluit. Felul în care este scrisă cartea (facil, e drept) o face să pară un roman de aventuri și nu un caiet de însemnări așa cum crezusem eu la început.
 
Vero Drăgoi (pot spune Vero căci în cele două zile cât am citit cartea am călătorit împreună, deci practic ne-am împrietenit) este o femeie obișnuită, ca mine, ca tine, ca oricare, cu eșecuri și împliniri, cu momente de cumpănă, cu frici și cu o grămadă de întrebări existențiale. La fel ca oricărei alte persoane care crede în “semne”, într-o zi aude de Camino și pur și simplu “i se pune pata”. Bine… se gândește puțin înainte și apoi ia niște hotărâri care-i schimbă viața pentru totdeauna… demisionează de la locul de muncă care nu o mai motiva, pleacă singură spre Madrid, asta după ce planul era să meargă cu o prietenă și fără să știe extrem de multe despre aventura ce o așteaptă și fără să-i fie din câte se pare caracteristic, se avântă pe Camino.
 
Ce înseamnă de fapt Camino? Camino e înainte de toate un pelerinaj spre Santiago de Compostela, este un drum care străbate nordul Spaniei de la Est la Vest, de la Pirinei la Atlantic. Drumul se face pe jos, se străbat 800 de km cu un rucsac în spate și cu mintea limpede, nimic mai mult, se trece prin orășele pitorești și sate uitate de lume, se doarme în locuri speciale pentru pelerini fără niciun confort, se străbate cu inima ușoară și cu sufletul deschis spre regenerare.
 
Drumul nu este chiar de loc ușor, iar tentațiile și pericolele pândesc la tot pasul, Camino este ca viața… el chiar este viața, cu suișuri, cu coborâșuri, cu lacrimi de nepuțină și lacrimi de fericire, cu oameni pe care nu-i înțelegi și cu care nu poți călători împreună și cu oameni de care nu te mai poți despărți niciodată, cu țeluri care pot fi atinse sau nu, cu lupta cu tine și cu cei din jurul tău, cu izbânda, da și cu înfrângerea. Camino este întradevăr un drum și se prea poate să fie chiar drumul vieții tale.
 
Vero spune că această călătorie (pe care o descrie destul de amănunțit în cele aproximativ 300 de pag) i-a schimbat viața, păi nici nu se putea altfel, în primul rând s-a schimbat profund ea ca persoană, era de la sine înțeles că viața ei se va întorce peste cap și se va transforma în altceva. Apoi cred că într-un fel toți cei care aleg să parcurgă Camino se așteaptă la asta, se așteaptă la o regenerare a vieții lor. Până la urmă, orice călătorie te schimbă, cu atât mai mult una care fizic și psihic te solicită peste limită. Dacă nu ajungem la limitele fizice și psihice și nu le putem depăși nici nu vom reuși să schimbă ceva în noi și în viața noastră…
 
Nu știu dacă autoarea a dorit cu desăvârșire să schimbe ceva în cititori povestindu-ne călătoria ei și felul în care aceasta a schimbat-o dar cred că fiecare cititor care și-a regăsit cât de cât angoasele în povestea Veronicăi a luat o hotărâre a ajunge pe Camino până la sfârșitul vieții.
 
Mai am două cârți citite pe acest subiect, care mă interesează și despre care din păcate nu știam mare lucru căci în România nu e foarte popular, Camino, O călătorie a spiritului a lui Shirley MacLaine și Pelerini la Santiago de Compostela a Ramonei Venturini. Cred că pe următoarele două le voi prezenta împreună căci sunt de mai mici dimensiuni și de ce să nu recunosc, cartea Veronicăi a meritat cu vârf și îndesat o postare de una singură, deși înițial mă gândisem să scriu odată despre toate trei.
 
Eu sincer sper să citească cât mai multă lume despre acest traseu și poate cine știe… facem un grup și ne hotărâm să-l parcurgem împreună (am înțeles că unii îl fac și cu bicicletele) :)

Nu te poți opri după un episod

Am mai scris (aproximativ) această postare în septembrie anul trecut, dar pentru că am primit o leapsă din două părți adică de la Evergreen și de la Oana nu mai puteam face să nu o onorez, așa că reorganizez postarea și completez cu alte filme pe care le urmăresc de curând (astea se află la finalul postării) :)


FRIENDS este serialul care mi-a plăcut cel mai mult. L-am urmărit inițial la Pro TV, apoi în 2005 am primit toate sezoanele și în aceea vară le-am văzut pe toate. Băgam câte 5 episoade pe zi și parcă în perioada aceea ducea o viață paralelă. De atunci în funcție de starea mea de spirit mai urmăresc câte un episod. Pe unele le știu pe de rost (asta nu mă împiedică să râd mereu la aceleași faze), pe altele parcă acum le descopăr, dar unele cred că le-am văzut cam de 6-7 ori. E cel mai tare serial EVER.



DR. QUINN cred că mi-a deschis apetitul pentru serialele cu doctori. Pe vremuri pe la 12-13 ani l-am văzut pe TVR 1 (mă rog, atât cât s-a dat), apoi anul trecut l-a difuzat Romantica și de luni până vineri de la ora 20:00 eveam program. Din păcate ultimul sezon nu l-am văzut integral pentru că ne-am mutat și am avut alte activități, dar mi l-am procurat de la Amazon și încă mai am vreo 6 episoade pe care le las pentru zile negre :D



SAVED BY THE BELL pot să zic că a fost serialul copilăriei mele, filmul care mă bucura cel mai mult. Aventurile liceenilor mi se păreau extraordinare. Cred că-mi doream cel mai tare să ajung la liceu pentru că-mi imaginam că e ca acolo ☺ Am câteva sezoane din el și m-am uitat în urmă cu ceva timp, dar nu se compară cu senzația pe care mi-a lăsat-o atunci. Oricum cred că toate puștioaicele erau îndrăgostite de Zach Morris ☺



BAYWATCH...hmmmm…Mich Buchannon, wow. Ăsta cred că rulat când eram eu prin clasa a IV a/ a V a dar parcă a fost ieri. Din câte știu se difuza lunea și nu ratam nici un episod. Parcă văd și acum faza de început când sărea din elicopter în apă. Costumele alea roșii mă bântuie și acum (ce să mai zic de băieți). Niciun alt serial nu mi-a adus mai multă adrenalină ca ăsta, iar meseria de salvamar nu a fost niciodată mai populară.



SUNSET BEACH m-a marcat în alt fel. Eram deja mai mare, aveam vreo 14 ani când rula pe TVR. Mă uitam cu mami la el seara de la 7. Actori frumoși (încă îmi place Cole), acțiune, dragoste, crime, secrete, mister, întorși din morți, pe vremea aia mi se părea excelent. Apoi când am văzut că se tot lungesc cu el am renunța să-l mai urmăresc, dar ultimul episod tot l-am văzut :D



7TH HEAVEN este serialul despre familia reverendului Camden, o famile total neobișnuită pentru un reverend. Cele 11 sezoane din am văzut cam 9 pe Pro Tv și pe Acaaaassssă mi-au plăcut foate tare pentru că tratează niște probleme curente ale familiilor de azi. Dar e drăguț, îmi place mult, mult de tot… și să nu uităm că e filmul care a lansat-o pe Jessica Biel ;)


BIG BANG THEORY este sitcom-ul momentului, am început să mă uit datorită lui Clau, care cum să nu urmărească un serial unde se discută fizică, comics-uri și Star Trek? Și așa am învățat și eu câte ceva în plus de la patru tipi smart and funny acompaniați de o tipă super hot. Filmul e genial din toate punctele de vedere.


THE OFFICE are pentru mine o poveste mai specială. Descoperit de Radu care a zis că e cel mai tare serial de comedie ever, a ajuns la Clau și uite așa am urât eu din toți rărunchii primul sezon. Pur și simplu nu mă potriveam cu stitul lor de a face comedie. Ceva însă mi-a atras atenția din sezonul 2 (cred că povestea lui Pam și Jim) și am început să-l urmăresc, ca de la sezonul 3 să mă declar cucerită, imaginați-vă, fiecare cină și mic dejun (în weekend) luat in fața ecranului la un episod/două, pffff și sunt 6 sezoane deja


GREY’S ANATOMY este iubirea mea actuală…. în materie de filme. Am văzut tot ce s-a filmat până acum și mă declar într-o relație de lungă durată :D Adevărul e că nu mă așteptam să mă prindă serialul în asemenea hal, dar acum cum prind ocazia spun că e ceva de speriat, nu aș putea face să nu mă mai uit.

Merge mai departe la: Vulpitza, Mărgeluța și Rontziki :*

În vizită sau de-al casei?

În încercarea de a-mi cunoaște cititorii (chiar dacă smit că pe 80% dintre ei îi știu de-o viață, iar pe alții chiar îi știu de-o viață), m-am gândit să lasez întrebarea următoare pentru cei care ajung pe Bialog cu voie sau fără voie.
 
În vizită sau de-al casei?
 
Întreb asta mai mult pentru că știu că intră pe blog și mulți pe care nu-i cunosc și pe care sincer chiar aș vrea să-i cunosc. Așa că cine dorește, cine poftește, fie e că e pentru prima dată pe Bialog, fie că intră zilnic să citească ce mai debitez e invitat să răspundă la întrebare. Evident aș fi încântată să nu mi se răspundă printr-un singur cuvânt ci puțin mai elaborat, iar cei care să zicem sunt “de-ai casei” pot să-mi spună și ce-i face să revină aici, poate putem îmbunătăți calitatea blogului. Cât despre vizitatorii noi sau la prima întâlnire îmi pot lăsa un răspuns cu ce ar vrea să găsească aici, sau ce au căutat de au ajuns aici și dacă au găsit acel ceva sau nu….
 
Eu oricum aștept pe toată lumea în continuare și-mi pare bine că mulți din cei care vin odată revin mereu