Despre aripi

Era odată un rege vestit care primise în dar doi pui de şoim pe care se grăbi să-i încredinţeze Maestrului Crescătoriei de şoimi ca acesta să-i antreneze. După câteva luni, maestrul îl înştiinţă pe rege că unul dintre şoimi era perfect antrenat.

„Şi celălalt?”, înrebă regele?

„Îmi pare rău, sire, dar celălalt şoim se poartă ciudat; a fost poate atins de o boală rară pentru care nu se găseşte leac. Nimeni nu reuşeşte să-l desprindă de pe creanga pe care a fost aşezat în prima zi. În fiecare zi, un servitor trebuie să se caţere până la el pentru a-i aduce mâcarea.”

Regele chemă feluriţi veterinari şi vraci şi mari cunoscători în ale bolilor, dar niciunul nu reuşi să-l facă pe şoim să zboare.

Li-l dădu în grijă şi curtenilor, generalilor, sfetnicilor celor mai învăţaţi, dar nimeni nu izbuti să dezlipească şoimul de pe creangă.

De la fereastra sa, regele îl putea vedea stând nemişcat în copac zi şi noapte. Într-o bună zi, dădu un decret prin care le cerea supuşilor ajutor în privinţa şoimului.

În dimineaţa următoare, regele deschise fereastra şi spre marea sa uimire, văzu şoimul zburând superb printre copacii din grădină.

„Aduceţi-mi pe cel care a făcut această minune”, porunci el. La puţină vreme îi aduseră un tânăr ţăran.

„Tu ai făcut şoimul să zboare? Cum ai făcut? Eşti cumva vrăjitor?”, îl întrebă regele.

Intimidat şi bucuros, tânărul îl lămuri:

„N-a fost greu, înălţimea ta. N-am făcut decât să tai creanga. Şoimul şi-a dat seama că are aripi şi a început să zboare.”

Uneori, Dumnezeu îi permite cuiva să taie creanga de care stăm agăţaţi cu străşnicie, pentru a ne da seama că avem aripi.

Povestire din volumul Noi avem aripi – de Bruno Ferrero.

Sursa foto

Universitățile din străinătate vs. Universitățile românești

Mai trec uneori prin faze nasoale în care îmi vine să-mi bag picioarele în sistemul educațional românesc și mai ales în infailibilitatea profesorilor, și atunci caut să-mi alin amarul sau poate dimpotrivă să-mi alimentez sentimetele negative intrând pe un site care mie personal îmi place foarte mult și-l consider extrem de util (deschizător de minți): Campus News. Aici am dat zilele trecute peste niște interviuri susținute de câțiva studenți/masteranzi/doctoranzi români care au avut prilejul să plece cu o bursă (în acest caz burse oferite de FDP) în străinătate. În multitudinea de experiențe povestite s-au remarcat părerile lor vis a vis de imensele diferențe dintre Universitățile la care au avut șansa să studieze în străinătate și Universitățile pe care le-au absolvit sau nu în România.

Vă las și pe voi să judecați… (am selectat din interviuri părțile referitoare la acest subiect)

FDP: Care sunt principalele diferente pe care le-ai observat intre modul de predare si de studiu olandez si cel pe care il stiai de acasa?

Raluca Hritcu: Profesorii nu vin sa predea, ei vin sa dezbata, sa provoace la discutii, sa modereze, sa starneasca idei. Nimeni nu dicteaza, cursurile sunt uploadate imediat dupa curs pe o platforma digitala pe care fiecare student o poate accesa prin intermediul parolei si al userului personal. Temele nu se inmaneaza profesorului, ci se incarca pe aceasta platforma, pana la termenul limita stabilit de profesor. iar daca termenul limita trece, sistemul se blocheaza si tema netrimisa devina astfel nula. Fara exceptii. Studentii vin la cursuri sa dezbata, sa provoace la randul lor idei, sa-si valideze propriile idei, sa-si astampere o sete. E jenant aici sa nu ai ce spune, sa nu participi la discutii, sa nu-ti fi citit teoria dinainte. Fata de profesor si mai ales fata de colegii tai.

Nu-mi place in sistemul romanesc faptul ca de multe ori manualul de pe care invatam era cel al profesorului de la curs, desi nu era neaparat cel mai bun de pe piata sau desi era scris cu multi ani in urma. In plus, aici, pentru prima data de cand sunt in scoala, mi se spune Raluca de catre profesori, desi pronuntia e atat de dificila pentru ei, incat numele meu devine Racula sau Raruca sau cine stie cum. Dar ei incearca sa tina comunicarea la un nivel cat mai personal. In Romania am fost mereu Hritcu. Si inca un lucru mic: imi amintesc si acum cat tremuram pe la usile din ASE, cautand un profesor. Mi-era frica sa bat la usa, nu-mi dadeam seama daca e un moment bun sau nu, cat de dispus e profesorul respectiv sa comunice atunci cu mine. Aici toti au birouri cu pereti de sticla, iar usa e de cele mai multe ori deschisa, poti vedea oricand daca profesorul e ocupat sau nu, daca e un moment bun sa-i ceri un sfat. Apropierea asta mi se pare benefica si demna de urmat ca model.

FDP: Cum ai perceput sistemul olandez de studiu comparativ cu cel romanesc?

Cosmin Neamtu: In cadrul sistemului olandez, nivelul de studiu in general este mai ridicat, structura anului universitar si a graficului activitatilor de invatamant este mai diferita (dar intr-un sens pozitiv), iar cursurile sunt la un nivel competitiv ridicat. Desi nu cred ca un student mediu in cadrul sistemului olandez este mult mai bine pregatit decat unul provenit din sistemul romanesc, facilitatile pe care universitatile de aici le pot oferi sunt mai consistente si diversificate.

Nu vreau acum sa fac o paralela si sa spun ca un student trebuie sa plece din tara pentru a invata sau a se afirma (acestea se pot realiza foarte bine si acasa), insa am observat ca datorita unui cumul de factori la care este expus (de natura educationala, financiara, sociala), studentul este dispus sa invete, sa munceasca si sa se implice ceva mai mult decat ar fi facut-o in mod normal. Deci ramane doar o problema de vointa…

FDP: Care sunt, pentru tine, cele mai importante diferente dintre studiul intr-o universitate britanica si una romaneasca?

Tudor Hanea: Cred ca diferentele intre cele doua sistem educationale sunt prea multe pentru a fi enumerate aici. Cu totii stim vechea poveste despre anacronismul sistemului romanesc si axarea pe practica a celui din strainatate. Probabil ca cine citeste acest interviu cunoaste deja aceste aspecte. Vreau doar sa punctez trei lucruri care mie cel putin mi s-au parut extraordinar de folositoare:

1. Seminariile sunt mult mai interactive. De obicei, la fiecare seminar un student prezinta o lucrare/studiu pe un subiect dat. Facand acest lucru la fiecare materie inveti sa iti exprimi ideile si sa duci pana la capat o prezentare. In Romania lucrurile sunt mult mai rigide si de multe ori termini facultatea fara sa fi deschis de prea multe ori Power Point-ul, daramite sa vorbesti in public.

2. Toti studentii isi trimit eseurile pe un site specializat de anti-plagiat numit ,,turnitin”. In acest fel se exclude posibilitatea de a folosi acelasi eseu cu un coleg, de a plagia materiale de pe internet, etc. Fiecare eseu primeste un scor ce reflecta cat de mult din continutul sau este identic/seamana cu alte eseuri sau lucrari publicate. In mod evident, un scor ridicat poate duce la exmatricularea studentului in cauza. Din punctul meu de vedere o solutie asemanatoare se poate implementa si in Romania. Va dati seama cate eseuri vor fi descoperite ca fiind identice? Pe de alta parte eu sunt convins ca daca s-ar aplica acelasi tratament si manualelor universitare am avea niste rezultate interesante.

3. Examenele se desfasoara in afara universitatii cu supraveghetori externi. Fiecare student sta singur in banca iar de multe ori ai in jur colegi care dau examene la alte materii. orice fel de echipament electronic este obligatoriu inchis si pus intr-o punga la baza pupitrului, astfel eliminandu-se complet posibilitatea copierii.

FDP: Relatiile dintre profesori si studenti ti se par diferite fata de cele din tara?

Mihaela Verman: Aici in Olanda profesorii in general pun in fata ce ai facut bine si astfel iti dau curaj, chiar daca ai gresit. De asemenea, par si mult mai deschisi. Chiar si in Romania in timpul facultatii vedeam profesorii foarte disponibili sa stea de vorba cu noi, insa perceptia generala era ca intre profesor si studenti exista un perete de sticla. Nu-mi dau seama de cauza acestuia: poate amfiteatrele pline de la cursuri, poate pur si simplu ca intrand in facultate te simti mic pe langa profesori, care au un anumit statut si o anumita prestanta. Iar perceptiile initiale au inertie mare, din pacate. Unul dintre cele mai dificile cursuri din facultate avea o asemenea “aura” de celebritate din pacate negativa, incat din anul I deja aflai de la colegii mai mari ca urma sa vina cursul acela la care multi vor avea restanta. In mod straniu, profesorul incerca sa se apropie de noi si chiar explica foarte bine. Nu era nevoie decat de efortul de a veni la cursuri si de a citi cursul precedent. Daca nu sustineai efortul, intr-adevar era extrem de dificil. Acum chiar folosesc unele notiuni invatate acolo. Dar studentii trebuie si putin impinsi de la spate sa nu lase pe maine (sesiune) ce pot face astazi. Temele, rezumatele, (toate notate), lucrarile de control eventual pot fi o metoda de a face aceasta. Bineinteles acest lucru presupune si mai multa munca din partea profesorilor si a asistentilor de la seminar.
Cred ca entuziasmul si transmiterea acestuia catre student lipsesc cel mai mult in cadrul invatamantului romanesc.

Din interviurile bursierilor FDP.

BAC 2010: Limba și literatura română, scris.

M-am amuzat puțin văzând subiectele de la prima probă scrisă a BAC-ului de anul acesta: Limba și literatura română. Nu o să spun că au fost ușoare, dar nu au fost grele, asta e sigur. Pot spune însă cu tărie că au fost frumoase. Și noi în 2003 când am dat am avut parte de subiecte faine la română, dar parcă anul acesta elevii au mai multă libertate ca oricând.
 
Subiectul al doilea și anume: Scrie un text de tip argumentativ de 15 – 30 de rânduri despre omenie, pornind de la următorul proverb: Fapta bună laudă pe om.” este fabulos. Sincer trebuie chiar să nu fi dat pe la școală 4 ani ca să nu fii capabil să-l faci.
 
La fel și subiectul 3 unde le-a căzut “basmul cult”, mai exact cred că particularitățile personajului. Păi aici trebuiau să dea cu “Harap-Alb” și sincer, cine naiba nu știe “Harap-Alb”?
 
Singurul subiect care hai să zic le-ar fi putut pune probleme (celor care nu au deschis cartea înainte de BAC nici din greșeală) este primul. Au primit un text la prima vedere presupun pe care au avut exerciții de vocabular și abilități de comunicare în scris.
 
Și asta a fost tot, cu timp de 3 ore, cu supraveghetori înțelegători și cu mintea la ei. Sunt curioasă de rezultate întâi, apoi și de perlele culese după acest BAC :))

Celelalte cuvinte

Era să plâng la Toy Story 3, faza aceea când jucăriile se îndrepată spre foc am văzut-o cu sufletul la gură. Mai aveam puțin și lacrimile curgeau. Mi-a plăcut mult “Povestea jucăriilor” pentru mi-a adus aminte de copilărie.
 
Aiurea e că până și CM de fotbal tot de copilărie îmi aduce aminte, de serile în care mă uitam cu tati la meciuri, sau de după amiezile în care ne jucam cărți afară pe bancă (Luci avea un set cu fotbaliști… mamăăă ce-mi plăceau cărțile alea). De o minge roșie cu buline albe pe care am primit-o în ’90 și de paletele de badminton pe care le-am primit în ’94 chiar în vinerea în care începea CM de fotbal din SUA. Uneori nici nu știu de ce mă gândesc la lucurile astea, nici nu știu cum de mi le amintesc chiar și după atâta vreme.
 
Pe vremuri nu eram melancolică dar nici nu sunt în stare să descriu în cuvinte ce stare aveam, așteptam ziua de luni, apoi pe cea de vineri, de sâmbătă, așteptam vacanța de vară, luna iulie, așteptam să iasă soarele și apoi mai așteptam să înceapă școală. Așteptam să mă liniștesc și așteptam în același timp să mă tulbur.
 
Între timp, lucrurile nu s-au schimbat prea tare:
 
Copilăria a venit la mine prin Toy Story 3, iar eu m-am alăturat jucăriilor într-o după-amiză de vineri în care am alergat printr-o ploaie torențială să intru la Odeon să iau bilete.
Luci nu mai are cărțile cu fotbaliști, dar încă îl pasionează subiectul, scrie despre fotbal și dacă vreți cel mai mic amănunt de la CM din Africa blogul lui vă stă la dispoziție.
 
Copiii încă primesc mingi roșii cu buline și sunt la fel de încântați, le țin cu amândouă mânuțele și încearcă să se joace cu ele.
Nici acum nu pot să spun că aș fi melancolică, dar nici nu sunt în stare să descriu în cuvinte ce stare am. Aștept, asta ar fi, aștept să mă liniștesc și în același timp să mă tulbur.

Alte două cărți, același drum

Scriam în urmă cu ceva vreme despre Camino, referindu-mă la cartea Veronicăi Drăgoi și anunțând că mai citisem două cărți despre acest drum fantastic, popular și inedit. Spuneam că o să scriu împreună despre ele pentru că așa ar merita și uite că a venit momentul (destul de târziu). Este vorba despre Camino, O călătorie a spiritului a lui Shirley MacLaine și Pelerini la Santiago de Compostela a Ramonei Venturini.
 

Prima este cartea care le-a inspirat atât pe Ramona cât și pe Veronica. Pentru mine însă cartea lui Shirley MacLaine nu a fost nici pe departe la fel de captivantă și motivantă ca celelalte două. Mi s-a părut o carte bună doar prin prisma învățămintelor dar nu și prin cea a plăcerii lecturii. Mi s-a părut o carte destul de greoaie asta poate și din cauza felului alambicat al autoarei care a pus accentul pe trăirile ei interioare și extrem de puțin pe călătoria în sine. Nu au fost pe placul meu nici referirile directe la viziuni și viețile anterioare, asta pentru că sunt lucruri în care nu prea cred și care nu au putut să-mi transimtă mesajul scontat. Una peste alta, așa cum spunea Luiza (de la care am și primit cartea, mulțumesc frumos) dintre cele 3 cărți pe care le-am citit amândouă despre Camino, aceasta pare să ne fi alimentat cel mai puțin dorința de a parcurge drumul și până la urmă aceasta pare să ne fi plăcut cel mai puțin dintre ele.
 

Cartea Ramonei în schimb a fost o altă experiență frumoasă. Scrisă sub forma unui adevărat jurnal (față de cartea Veronicăi care a fost mai mult o poveste) cartea prezintă toate zilele drumului, destul de obiectiv și de clar. Tind să cred însă că Ramona nu a publicat întreaga variantă a jurnalului ci că s-a limitat la experiențele care se puteau povesti. Nu a atins punctele strict personale decât foarte general, ceea ce consider că a luat puțin din farmecul cărții. Pe de altă parte poate tocmai acest lucru a făcut cartea să semene cu un fel de manual al pelerinului spre Santiago. Este o carte utilă celor care se pregătesc să facă drumul, poate mai utilă decât celelalte două, pentru că deține sfaturi exacte.
 
Dintre toate cele 3 cărți citite (acum pot trage linie) cartea Veronicăi mi-a plăcut cel mai mult, celelalte două însă au fost un suport de lectură foarte bun. Un interviu frumos cu Veronica puteți citi pe Plimbărici.

Azi ar fi trebuit să scriu despre o carte…

… și ar fi trebuit să citesc în mod absolut necesar alta. Dar în loc de asta merg la shopping cu one of my best friends, fix așa ca în Sex and the City (poate reușim să vedem și filmul, ce bine ar fi).
 
Dacă nu ar fi fost asta probabil că mi-aș fi plâns de milă pe undeva, nu de alta dar am gingia umflată, mă doare fiecare înghițitură și nu știu exact ce am pățit… sper să mă trateze shopping-ul, căci de multă vreme nu am avut parte de o astfel de sesiune. Asta nu înseamnă că o să-mi golesc buzunarele și așa prea goale, dar cel puțin îmi clătesc ochii și uit de durerea din cavitatea bucală.
 
Măcar nu plouă… încă :)

Meteo

Nu mă poate lămuri nimeni că felul în care s-a comportat “vremea” în această primăvară și acest începutut de vară este unul normal. Cred că atâtea ploi ca anul acesta nu îmi amintesc să fi încasat de când viețuiesc pe acest pământ.

 

 
Sincer, cât de normal poate să fie faptul că de la 1 mai la 1 iulie (azi-mâine) noi am avut parte de doar două săptămâni cu soare (ok, în una a fost caniculă, dar by the way… e vară)? A fost frumos de 1 mai și în săptămâna de după, iar apoi a mai fost frumos de prin 6 iunie până pe 12-13. Atât. În condițiile în care în rest a plouat aproape în fiecare zi, iar în alte câteva zile nori grei s-au luptat cu fiecare rază de soare.
 
În acest moment la Cluj plouă, plouă bine de câteva zile și la cum arată nu se va opri în grabă, nici azi și nici mâine. Șanțurile sunt pline cu apă, Someșul arată ca în februarie când se topesc zăpezile pe munți, iar atmosfera mohorâtă transformă orașul într-o mare și abuzivă prelată formată din umbrele.
 
Prefer să mă topesc la soare dimineața la 8, sau să crap de cald în mașina neagră la 4 după masa, sau să-mi vină să mă întind pe gresia din baie la 10 seară, decât să mă ascund sub umbrelă zilnic sau să mă prindă o ploaie torențială în centru când îmi era lumea mai dragă și să ajung acasă stopită până la genunchi. (Ieri m-a prins o ploaie lângă biblioteca de litere, care se afla la 10 minute de unde îmi parcasem mașina… nu vreți să știți în ce hal am ajuns la mașină cu tot cu umbrela care nu făcuse față acestei obraznice ploi “de vară”).
 
Vreau cod galben că trece temperatura de 30 de grade nu cod galben că va mai continua să plouă. Vreau soare care să mă facă să visez la vacanță nu ploaie care să-mi amintească că vacanța a trecut și ne pregătin de toamnă. Prefer să mă bronzez pe stradă decât să plimb pe alei ca o mâță plouată.
 
Vreau să văd curcubeul, dacă se poate cât mai curând :)