Singur pe lume

Titlu: Singur pe lume
Autor: Hector Malot
Editura: Romcart, București, 1991
Nr. pagini: 460
Preț: 275 lei în 1991 (Din Biblioteca personală a lui Clau :*)

A venit și momentul în care am ajuns să las două vorbe despre o carte care multora le-a marcat copilăria, pe care unii au ratat-o până acum (gen eu) și pe care alții nu o vor citit niciodată din cauza “vârstei”. Este vorba de cartea lui Hector Malot “Singur pe lume”, un document care lasă o complexitate de sentimente în oricine ajunge să înceapă și să parcurgă povestea lui Remi.

Pentru cei mai mulți care citiți aici probabil nu are niciun sens să mă apuc să povestesc cam ce se întâmplă pentru că voi cu siguranță ați citit povestea înaintea mea. Și totuși dacă exită cineva care nu cunoaște povestea vieții lui Remi o rezum în câteva cuvinte fără să vă stric plăcerea de a citi cartea.

Remi are 8 ani, a fost un copil găsit și crescut de o femeie cu inimă mare care l-a iubit ca o mamă. Soțul acesteia însă nu a făcut decât să spere că într-o zi familia (înstărită) care l-a “pierdut” să vină la ușa lor și să-l ia, oferindu-le pentru “generozitate” o imensă sumă de bani. Acest lucru întârzie să se întâmpmple astfel că bărbatul pe care copilul l-a crezut ca fiind tatăl lui îl “vinde” unui muzicant ambulant și-l desptarte de femeia care l-a iubit cel mai mult pe lume. (Acesta este poate cel mai dramatic episod al cărții, momentul în care Remi o vede din vârful dealului pe “tușa” Barberin cu basmaua albă pe cap cum îl caută prin grădină fără să-l găsească, el fiind deja plecat cu noul său stăpân.)

Viața cu muzicantul Vitalis este foarte grea, dar acesta ajunge să-l iubească, îl învată să cânte, să scrie, să citească și să se descurce în orice împrejurare. Cu Vitalis și câinii săi, printre care Capi, cel mai de nădejde prieten al lui Remi, băiatul cutreieră toată Franța dând spectacole de teatru pe stradă. Viața este o adevărată aventură până în momentul în care Vitalis moare de frig într-o geroasă noapte de iarnă la periferia Parisului. În acest moment începe o altă etapă pentru Remi care ajunge în grija unei familii extraordinare pentru care muncește dar care îl tratează ca membru al familiei. Aici o cunoaște pe Liza și pe frații ei. Dar din păcate și de ei trebuie să se despartă pentru că viața are alte planuri pentru Remi.

Pentru mine cel mai important moment al cărții este cel în care Remi se întâlnește cu Mattia, care devine cel mai bun prieten pe care cineva l-ar dori vreodată. Noile aventuri cu Mattia mi s-au părut de mare clasă, iar învățăturile pe care toți le putem trage din acestă relație dintre doi copii nu pot fi decât valoroase. Cei doi prieteni pornesc înr-o călătorie fantastică din Franța în Elveția, apoi iar în Franța și de aici în Anglia. Doi băieței și un câine obligați să se descurce în situații limită, niște ființe pentru care zicala “nevoia te învață” a devenit regula numărul unu pentru supraviețuire.

Nu dezvălui mai mult pentru că poate, poate mai sunt întârziați ca mine care vor citi romanul de acum încolo. Mai sunt multe etape pe care fiecare are plăcerea de a le descoperi singur. Deși se spune că e un roman de citit la 12 ani pentru unii copii s-ar putea să fie prea dur, dar pentru cei care ajung la final este o lecție de viață din care ies cu siguranță iubindu-și și prețuindu-și mai mult părinții înțelegând într-un fel că e groaznic să fii “singur pe lume”, să tânjești după brațele mamei și mângâierile ei. Să nu ai o familie, un pat cald și o coajă de pâine…

Mi-a plăcut enorm cartea, așa la vârsta asta am citit-o cu mult simț de răspundere, am savurat fiecare pagină cu lacrima în colțul ochilor nelăsând-o să curgă pe obraz, am stat într-o noapte până la două ca să văd cum se va termina (sau mai bine zis cum va începe) viața lui Remi. Ce se va întâmpla cu Mattia? Cu Capi? Își vor găsi personajele liniștea? Vor scăpa de cumplitul chin de a fi “singur pe lume”?

Mi s-a sugerat să nu citesc această carte acum când sunt departe de casă, de cei dragi dar mi-a făcut bine că am citit-o acum, a fost o alinare pentru sufletul meu cu gândul la familia de acasă. Nu m-am simțit singură pe lume, ba din contră, în definitiv nu e singur cine e singur ci cel care se simte singur. Apoi un mare plus l-a constituit faptul că am văzut Franța în imaginile minții mele, iar regiunea în care mă aflu, despre care se vorbește în cartea am văzut-o și prin ochii mei și prin ochii lui Remi. Un alt aspect important este cel al timpului, m-am pus pe socotit cu datele pe care le aveam ca să-mi dau seama cât a durat aventura lui Remi, căci autorul nu specifică în mod deosebit periodele de timp. Am fost atât de implicată în carte că-mi făceam plobleme referitoare la vârsta lui Remi. Mă gândeam oare câți ani a fost atât de “singur pe lume”?

În loc de concluzie, un sfat: cei care au citit romanul la vârsta “corespunzătoare” să-l mai citească odată acum și să vadă ce sentimente se nasc sau renasc în ei. Eu dacă m-aș putea întoarce aș vrea să văd ce sentiment mi-ar fi creat cartea aceasta la vârsta când am început să visez.