Cred că am copt postul acesta de la prima emisiune, dar nu vedeam un titlu potrivit pentru el până azi când am avut revelaţia. Aşadar versiunea românească a celebrei “Extreme Makeover”, numită sugestiv “Frumuseţe pe muchie de cuţit” sau în traducere liberă “6 săptămâni de operaţii estetice”, a debutat cam de vreo lună. Am văzut doar o emisiune cap-coadă, însă suficient căt să mă scoată din pepeni (asta nu înseamă că n-am să mă mai uit, da noh). Ideea este că nişte dame care vor să fie frumoase, pleacă 6 săptămâni de acasă ca să se transforme cu ajutorul bisturiului şi al stiliştilor în dame de copertă. Ce e cu adevărat frustrant e că majoritatea n-au ajuns la emisiune din iniţiativa lor ci din cea a bărbatului de lângă ele, sau mă rog, a bărbabtului care ar trebui să fie lângă ele.
O doamnă pe la 30 de ani s-a trezit la emisiune pentru că soţul ei nu mai era mulţumit de nasul, sânii şi burta soţiei. Ceea ce domnul uitase este că femeia îi dăruise doi copii, nasul probabil că-l avea coroiat din tinereţe, pieptul se lăsase de la alăptat, iar burta nu era decât maltrată de vergeturile din urma sarcinilor.
O altă domnişoară de data aceasta, venise la remodelat după ce un tip care ajunse să o debaraseze de sutien rămăsese uluit că sânii ei sunt inegali, iar când a privit-o în ochi să-i spună asta a văzut că şi nasul e cam lung. Pentru informaţia domnului consternat trebuie să spun că toate femeile au sânii inegali numai că la unele acest lucru este mai vizibil. În acest caz îi recomand o păpuşă gonflabilă perfectă, sau o Barbie roz cu piciorele desfăcute (pentru că păpuşile aşa stau), pe bordul maşinii pe care cu siguranţă o deţine.
Vreau să văd emisiunea în care un domn va veni la sculptat după ce iubita îi va reproşa că are chelie, urechi clăpăuge, burtă care nu-i permite să-şi vadă părţile anatomice de sub şi paranteză în care poţi scrie un roman între picioarele de găină.
Până atunci alte doamne dornice de schimbare mai mult sau mai puţin forţată puteţi vedea sămbătă seara pe Pro Tv.
Cum stau lucrurile: Platon.
„Căci cel puțin un lucru este de făcut: sau învăţăm de la alţii cum este adevărul, sau îl găsim noi înşine. Dacă aşa ceva nu-i cu putinţă, să ne alegem cea mai bună și cea mai greu de răsturnat dintre explicaţiile omeneşti şi să ne lăsăm purtaţi de ea ca de o luntre, cu care să răzbatem prin furtunile vieții de aici; bineînţeles, aceasta în cazul când nu vom putea străbate valurile vieţii mai sigur, mai la adăpost de primejdii, pe un vas mai puternic avand drept călăuză o cugetare divină” (Phaidon, 85c-d).
“Viaţa este, în fond ca o călătorie în care ai de trecut de pe un mal pe celălalt. Pentru ca omul să poată ajunge cu succes pe celălalt mal în marea călătorie pe oceanul frământat de atâtea valuri periculoase ale vieţii, el trebuie să se lase călăuzit în navigaţia sa de un criteriu valoric precis. El trebuie de fiecare dată, să aprecieze toate cele cu care intră în legătură în cursul vieţii, prin prisma unei anumite unităţi de măsură. Pentru reușita acestei întreprinderi, omul trebuie să găsească un criteriu absolut și nu unul relativ, fie acesta din urmă reprezentat de lucruri sau chiar de oameni. Singurul criteriu valabil care se oferă este Divinitatea.” (Introducere în Filosofia lui Platon, V. Muscă, editura Polirom)
Pentru că lunea nu crește iarba, i-am pus apă…
Azi am avut o zi care nu a semănat deloc cu precedentele, e una din zilele alea de care te tot miri. Și când mă gândesc la faptul că azi dimineață abia m-am târât la baie, ofuscată de faptul că-i luni, surmenată că trebuia să ies din casă, deprimată din cauze iluzorii, ca de obicei, unde mai pui că dormisem cam 4 ore noaptea trecută…
Și apoi se face că am trecut atât de repede peste toate astea…în timp ce stăteam la curs, gândindu-mă la câte am de făcut după…am decis să fac exact ce nu-mi propusem când am ieșit pe ușă, și anume să mă duc la fostul loc de muncă, de unde mai aveam de recuperat o hârtie. Atata curaj mi-a trebuit să ma urnesc încât era cât pe ce să nu merg. Și totuși iată-mă în fața ușii. Intru…am revăzut persoane dragi, oameni de care eram atașată pe vremea când lucram acolo, m-au primit bine, iar mie se pare că-mi lipsea revederea cu ei, sau poate îmi lipsea doar o revedere în general, cine știe? Oricum am împușcat 2 iepuri de-o dată: mi-am luat hârtia importantă și mi-am revigorat spiritul. N-aș fi crezut niciodată că s-ar putea întâmpla asta în locul acela, pe care recunosc că nu-l iubesc prea mult.
Și ca și cum asta n-ar fi fost tot, m-am gândit să trec pe la Anticariatul Academic, că tot era prin apropiere. Intru fără speranță, dar când colo găsesc exact ce caut de jumate de an și anume volumele lipsă din Opere Blaga, Minerva’74. Incredibil. Îmi iau 3, dar mai erau două pe care nu le am, însă cum zic să nu-mi las toți banii acolo, am hotărât că o să vin după alea altădată (oricum nu cred că cineva mai caută în disperare Blaga :D, sper).
Așadar, în plină depresie post sărbători, care mai nou se manifestă și după cele Pascale, am reușit să transform o zi de luni în ceva suportabil. Mai reușam asta prin generală și liceu cănd se întâmpla ca ziua mea să cadă într-o zi de luni, sau să cadă 8 martie lunea :)
Dar azi a fost doar 27 aprilie, și nu-i chiar rău că-i doar luni…să mai zică cineva că doar mă plâng :))
Pânza de păianjen – Cella Serghi
Am senzația că lectura acestei cărți ar fi trebuit să o fac în urmă cu vreo 7 ani. Cu siguranță mi-ar fi marcat în mod iremediabil adolescența. Și totuși ea a ajuns la mine abia acum. Să fie oare adevărat că acum a fost momentul cel mai potrivit? Poate că în urmă cu acei ani de care zic n-aș fi putut să o apreciez așa.
Povestea Dianei Slavu m-a captat în așa măsură că am urmărit-o ca pe un film bun de acțiune, o poveste de iubire împletită cu povestea mării, cu romantismul unei vărste inocente dar pline de pasiune nu te poate lăsa indiferent. În plus până la această carte nu mi-am dorit să ajung în Bulgaria. Acum aș vrea să ajung cât mai curând la Balcic, pentru că mare parte din poveste amintește de acest loc care pe cum înaintam în roman mi se înfățișa tot mai fermecător.
Cella Serghi, destul de puțin apreciată la noi printre cei din generația sa (din pacate), a dat literaturii române un roman foarte bun, recomandat de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Eugen Lovinescu, care au fost si cei care au impulsionat-o pe tânăra avocată să mai scrie. Cella Serghi, convinsă că va muri tânără (ceea ce din fericire nu s-a întâmplat, ea murind prin 1992) a vrut să lase ceva în urma sa, un roman, o singură carte dar care să cuprindă toate ideile ei, o carte atât de bună încât să nu mai fie alta la fel , o carte în care să pună însăși viața ei. Într-un anume fel acest lucru chiar s-a întâmplat, nu pentru că n-a mai fi existat o altă carte în cariera scriitoarei, ci pentru că romanul s-a trezit a fi puternic autobiografic, o metaforă excelentă a vieii autoarei.
Mulți au asemănat-o cu Margaret Mitchell, autoarea capodoperei “Pe aripile vântului”, însă mie personal nu mi se pare chiar atât de siropoasă Cella Serghi, ba din contră este destul de lucidă și de ancorată în realitate. Poate singura asemănare cu romanul mai sus amintit este finalul la fel de optimist și verosimil, un final pe care l-am crezut altfel până la ultima literă, dar m-am bucurat că m-am înșelat.
Cartea nu abundă în “citate” cum îmi plac mie, dar ea însăși pare un mare citat de 400 de pagini care te învață un lucru esențial. Nu contează cât de rea și fără sens ți se pare viața, atâta timp cât găsești resursele necesare să mergi mai departe fără regret și groază, fără remușcări și cu inima deschisă, brusc viața capătă un sens neașteptat, brusc ziua de mâine este altfel, brusc prăpastia dispare miraculos. Nu trebuie să devii alt om ca să te găsești pe tine chiar dacă o bună bucată de vreme așa ai crezut. Viața e făcută să meargă înainte orice ar fi, cu toate că uneori omul pare prins în ea ca o muscă într-o pânză de paianjen :)
Jurnal de primăvară
Atât de repede a trecut vacanța de primăvară cu Paștele ei cu tot, că ajunsă ieri seară în Cluj mi s-a părut că nici n-am plecat. Cele 4 zile la Ineu au fost tare scurte chiar dacă începeau pe la 9 dimineața și se terminau târziu în noapte. În mare am reușit să mulțumesc pe toată lumea, am fost pe unde mi-am propus, chiar dacă pe unii i-am supărat că n-am reușit să-i vizitez (sorry Luci) sau pe alții că n-am prea stat pe acasă (sorry Mom), per ansamblu vacanța a fost reușită și extrem de plină.
Vineri seara ne-am reunit toată strada și am plecat cu mașinile în Deal nostalgici după vremurile când făceam același drum cu bicicletele sau chiar pe jos. A fost superb, am râs cât pentru o lună. Păcat că ploaia venită ad hoc ne-a trimis așa de repede acasă, însă ideea în sine a fost reușită.
Duminică de Paște am crezut că vom petrece numai în familie. Eh, n-a fost să fie. De dimineață am fost cu mami la Biserică, iar de pe la 13 am “buhălit” pe la Tauț la finii noștri și la baraj, iar apoi din nou prin Deal cu altă tură de prieteni. Am mâncat “clisăfriptă”, am râs de oameni puțin mai “veseli”, am cules liliac și m-am bronzat ca tractoriștii…dar a fost bine :)
Aș mai fi stat, recunosc…că deja a început să-mi fie dor de Ineu de când am ieșit din curte. Dar știu că “orice casă devine cea mai frumoasă în momentul în care pleci din ea” :( și la fel mi se întâmplă și cu Dealul, cu “colna” de acolo. De fiecare dată când merg mă gândesc că poate ar fi printre ultimele dăți, nu de alta dar viața ne poartă tot mai departe…(poza cu liliacul e de pe scările de la Deal).
Plăcerea de a te povesti ție însuți-Julien Green
Am scris în urmă cu ceva timp la achiziționarea cărții că va dura până să o termin. Așa a și fost, dar nu din cauză că este o carte grea ci pentru că m-am pierdut în alte lecturi, dar așa de întâmplă în general cu jurnalele. Ieri am terminat-o deși parcă aș mai fi citit dacă mai aveam ce…
Julien Green s-a născut la Paris din părinți americani în anul 1900. Vastul său jurnal început pe la vârsta de 26 de ani (relativ târziu aș spune) cuprinde o perioadă de aproape 70 de ani din viața scriitorului și face parte din seria celor mai celebre scrieri diaristice alături de jurnalele lui Standhal, Gide sau Renard.
Acuma să nu se creadă că am citit integral cei 70 de ani cuprinși în numeroase caiete scrise sau rescrise. Eu am ediția de la Humanitas, care reia frumoasa antologie publicată de Modest Morariu la Univers în 1982. Selecția textelor s-a făcut din patru jurnale publicate de J.G în timpul vieții. Deci nu sunt nici pe departe de o lectură integrală a jurnalelor sale (în română însă este singurul volum apărut).
Preocupat în mare parte de problematica omului interior și a finitudinii sale, J.G dă prin acest jurnal un document inedit pentru cititorul din zilele noastre. Chiar el spunea; “Dacă s-ar întâmpla ca acestă carte să cadă vreodată în mâinile unui cititor din anul 2000 sau 2020, ce ar putea vedea el într-însa…? – Un om, un om dintotdeauna, de ieri și de mâine, care își judecă existeța în ideea desăvârșirii sale.”
Pare paradoxal dar prezența apăsătoare a morții a fost un subiect asiduu dezbătut pentru cineva care a trăit 98 de ani, a prins ambele războaie mondiale, a călătorit în toată lumea, și-a redescoperit originile americane, și-a permis să-și dea demisia din Academia Franceză care l-a primit cu brațele deschise și a recunoscut mereu că a avut o tinerețe extraordinar de fericită. Nu mi-am putut explica de unde toleranța asta a morții.
Probabil din faptul că oamenii de geniu nu sunt niciodată satisfăcuți; “Oare un om întotdeauna satisfăcut ar scrie?”. Foarte probail că NU. “Sunt zile în care nu văd decât eșecurile. Ele îmi jalonează viața.” E o lecție pe care o înveți din cărțile astea, doar că eu îmi permit să o uit foarte des, de fiecare dată.
Un alt lucru obsedant în carte e frecvența cu care autorul își recitește cailetele mai vechi. Asta după părea mea banalizează un jurnal și pentru autorul său: ” A-ți reciti jurnalul înseamă a răsturna clepsidra; nisipul se scurge iar, nisipul este același, clepsidra este aceeași, și totul este altfel. Nu e minunat?
Cu toate acestea jurnalul nu este unul intim, J.G s-a ferit de acest lucru, i se părea de-a dreptul imoral să-și publice cele mai adânci intimități. Iubirea este tratată la altă scară, defapt nu prea știi ce anume a iubit autorul pentru că numai generalițățile ne sunt spuse. Oricum am găsit ceva frumos; ” Să ne scundem unul, celuilalt prăpastia, asta înseamnă iubirea.”
Și în fine, pot spune că această carte mi-a mai adeverit ceva în legătură cu persoanle care se cred “culte și citite”. J.G se întreabă: ” Câți oameni citesc și studiază, nu pentru a cunoaște adevărul, ci pentru a mări micul lor Eu?” Superb :)
Bizușa
De Florii am fost la Bizușa. Vreme bună, atmosferă plăcută, peisaje frumoase. Am mai bifat un loc pe harta României.
Am plecat pe la 10 din Cluj spre județul Sălaj pe ruta Jucu-Gherla-Dej-Ileanda. Din păcate cum am ieșit din Cluj norii au început să se strângă, iar până la apariția câtorva stropi de ploaie n-a fost decât un pas. Ne-am și văzut călătoria ruinată. Spre surprinderea noastră însă soarele și-a făcut apariția cum am ajuns la destinație, motiv numai bun să o luăm la pas prin Bizușa.
Pe “vremea lui Ceaușescu” stațiunea era mai cunoscută și băile de aici erau luate cu asalt de cei care veneai la tratament. În prezent multe din căsuțele construite pe vremea aceea sunt în paragină, iar peisajul este pe alocuri dezolant. Chiar nu s-a găsit nimeni să întrețină locul acesta?
Și acum am văzut destule persoane de vârsta a III a venite la băi aici. Există un hotel foarte drăguț, care cred că e singurul funcțional la ora aceasta. Un altul este în construcție dar am auzit că se află în acest stadiu de câțiva ani buni, iar finalizarea se pare că nu va avea loc curând. În rest zona din jurul locurilor de cazare este frumoasă și e chiar păcat că nu s-au făcut mai multe pentru amenajare.
Cu un grup vesel și un căine zburdalnic printre noi am purces în plimbarea peste deal. Practic exact asta am făcut: am trecut dealul, printre copaci și frunze uscate, printre multe poze și multă voie bună. A meritat. De sus verdele sălajului părea mai crud.
Bineînțeles că la întoarcere am fost rupți de foame și de sete. Se impunea un grătar la iarbă verde, niște mititei rumeni și ca să nu ne desmințim numele de “generația McDonalds” tot la iarba verde am reușit niște hamburgeri delicioși. Masa s-a prelungit până spre seară, când deși extrem de sătui băieților li s-a făcut poftă de plăcinta creață de la Mesteacăn. Oricum fiind foarte aproape de granița cu Maramureșul în 15 minute am ajuns acolo. Locul chiar e frumos, iar plăcintele foarte bune. Eu am încercat cu mere, urdă și cartofi cu șuncă. Terasa e răcoroasă, nu duce lipsă de clienți, iar prețuirle sunt mici.
Am plecat târziu de la Bizușa, evident că am ajuns târziu la Cluj. Bine că n-am avut activiate de dimineață că probabil la ora asta dormeam pe undeva cu capul pe masă :)