Știu că nu pentru toată lumea a fost fix la fel iarna aceasta. Pentru mine însă, a fost una din cele mai stresante ierni și nici nu mă gândeam că voi spune asta prin decembrie anul trecut, când practic era încă o toamnă fără personalitate. Ca să nu mai vorbim despre cât de fără personalitate au fost iernile ultimilor ani și pe cuvânt că nu mă supăram dacă se comporta și iarna din acest an la fel. Culmea aș spune, a fost stresantă fix datorită drumurilor pe care am fost nevoită să le fac zilnic (ai grijă ce îți dorești), când nu știam dacă o să reușesc să ies cu mașina din parcare (într-un caz încă mai consider că am făcut imposibilul), sau nu știam cât va dura drumul până la serviciul din afara orașului, din cauza poleiului/drumurilor impracticabile (da, în județul Cluj s-au închis școlile din anumite localități imediat după vacanața de iarna) ori multelor temperaturi cu minus &$#*@ grade. Ianuarie și februarie 2026 au fost “iarna sufletului” meu de călător. Jur că aș fi dat orice să nu trebuiască să ies cu mașina din parcare în fiecare zi, deși îmi place mult să conduc și nu mă sperie cu una cu două un drum care aluneca, dar o situație de acest gen care se repeta săptămânal de vreo 5 ori, psihic mi-a dat de furcă. Așa că, în primul weekend însorit de când mi-am dat seama că iarna nu mai poate avea putere, dorind parcă să șterg cu buretele lungile și întunecatele dimineți de iarnă “adevărată”, mi-am dorit să fac ȘI primul drum de plăcere, cu mașina, pe anul acesta. Și-am ales să mergem la Alba Iulia, că aveam și ceva de sărbătorit și pentru că deși am fost la Alba Iulia de nenumărate ori, nu am rămas niciodată peste noapte… până acum.






