Postat de Cezar (aka Imperator).
Imi este greu sa scriu care este calatoria cea mai cea… Am fost in prea multe locuri, nu pot realmente sa le categorisesc, sa le fortez intr-un clasament. Unde e mai frumos ? La Angkor Wat sau la Macchu Picchu ? Unde iti dai seama ca esti de fapt un pitic ? La Everest Base Camp sau la picioarele lui Kilimanjaro ? Unde e mai romantic ? Un apus de soare in Capri sau un rasarit peste jungle de la Phi Phi Don ? Ce oras e mai impresionant prin futurism ? Singapore sau Tokyo ? Sau prin delicatete ? Brugge sau Trinidad ? Unde sunt oamenii cei mai buni ? Japoneza din Osaka care a mers cu mine pe jos 2 ore sa ma duca la hotel sau iranianul din Teheran care a fugit cand voiam sa-I platim biletele de autobuz pentru Kashan ? Dar oamenii cei mai amarati ? Mayasii din Guatemala sau refugiatii din Myanmar ?
Asa ca o sa aleg prima calatorie… De ce ? Pentru ca mi-a deschis un drum, o poarta spre luna intr-o cursa prin savana, desert, canale si marile aeroporturi ale lumii, din Burj al-Arab pana la sala de asteptare a garii din Jodhpur… Prima oara cand am iesit din tara…
1 septembrie 1991, Bucuresti, aeroportul international Bucuresti – Otopeni. Aveam 19 ani. Nu mai iesisem din tara. Si cu mici exceptii, aproape nimeni din familia mea. In vara lui 1991, primisem o bursa de un an la Universitatea Limburg din Maastricht. Bursele s-au acordat celor din grupa mea (eram unica grupa cu predare in limba engleza din ce urma sa devina Facultatea de Stinte Economice in Limbi Straine din cadrul ASE) si bursele s-au dat in ordinea mediilor. La grupa de engleza, primii 2 plecau la Canterbury, urmatorii 5 la Maastricht si alti 3 la Liege. La grupa de franceza, cei mai buni 5 plecau la Grenoble, iar alti 7 la Liege. Initial nu am fost pe lista pentru ca secretara mi-a gresit media, apoi s-au recalculat si m-am trezit pe lista….
Epopeea vizei este o alta istorie… Din 1 august, zilnic mergeam in pelerinaj la sfintele moastei ale Ambasadei Olandei la Bucuresti… Si in fiecare zi, plecam cu promisiunea ca poate maine. Scoala incepea luni, 2 septembrie si dupa ce vazusem prea mult filme americane mi se parea ca urma sa fie o ceremonie grandioasa… Zilnic, acelasi ritual – 9 dimineata la ambasada, 9:30 plecam fara nimic uitandu-ne la cozile monstruoase de la ambasada germana. Si a venit ultima zi… vineri, 30 august… Din nou raspuns negativ… Am plecat aproape cu plansul in gat… ratam marea deschidere. M-am dus la o patiserie unde mama tinea contabilitatea… Imi inecam insuccesul intr-o merdenea in fiecare zi. A sunat insa un telefon. Unul dintre cei 5 cu care trebuia sa plec era la ambasada si primisem vizele !!! Am pus mana pe telefon si am sunat la ceilalti 3… incredibil, 2 erau acasa, o colega era la o prietena. Nu aveam bani, asa ca patronul patiseriei si-a bagat mainile in casa si mi-a dat un pumn de lei sa-mi platesc viza… Am sarit in taxi si am demarat in tromba spre Ambasada. Am ajuns cu 5 minute inainte de inchidere, Costel isi luase déjà viza, Alina astepta si dupa mine a franat ca in filme, o Dacie cu Lavinia… Cea de-a 5-a fata, Roxana nu venise… Am primit viza… a aparut si Roxana intr-un final dupa ora inchiderii… L-a vrajit pe consulul olandez, un pusti de vreo 20 si ceva de ani, probabil la prima misiune si a primit si ea. Aveam toti vizele…. ! In 2 zile, duminica plecam.
Doua zile mai tarziu, dis-de-dimineata un convoi de masini se indrepta spre Otopeni… Pe mine ma duceau la aeroport vreo 15 persoane, dupa fiecare venisera zeci… plonjam in necunoscut, dincolo in lumea prin care cainii umblau cu covrigi branduiti in coada… Am plecat cu 44 kilograme de bagaj de la haine pentru un an pana la cutit si furculite… Si nu eram cu bagajul cel mai greu.
Zburam pentru prima oara… Mi-a placut. Aveam o cursa Tarom si zburam cu un Rombac, mandria industriei socialiste romanesti. Am decolat si am aterizat dupa cateva minute la Constanta. Vreo doi-trei turisti olandezi se intorceau acasa de pe litoralul romanesc si Taromul facea un ocol sa-I ridica… De la Bucuresti la Constanta m-am simtit ok, dar de la Constanta cand Rombacul s-a ridicat la 10.000 metri mi s-a facut extrem de rau – sa fi fost sampania, sa fi fost emotia ? Cert este ca deasupra Amsterdamului, avionul a facut un looping evitand coliziunea cu un alt avion care se ridica de pe Schiphol si atunci… am umplut punga…
Dupa ce am pus rotile, a fost primul soc… Rombacul nostru parea ca se poate strecura pe sub avioanele cu doua etaje ale KLM-ului sau a altor companii aeriene… In plus, nici nu am coborat pe vreo pista sa ne ia autobuzul… am ajuns direct in terminal printr-un burduf… Eram intr-o alta lume… Era ca la televizor (noroc ca aveam Telecolor de 3 ani !). Am trecut prin vama fara probleme, iar fetele vamesilor nu pareau ca vor sa manance, ci erau niste pusti pusi pe sotii… Au venit bagajele… Ne-am uitat prin jur, oamenii foloseau niste carucioare… Super. Am luat si eu unul. Al naibii, nu mergea… Si un al doilea, nici al doilea nu mergea ca lumea… Dupa ce m-am chinuit rau de tot sa-l imping, mi-am dat seama ca acest carucior high tech avea frana… trebuia sa apas bara cu care il impingeam…
O alta aventura era sa gasim mijlocul de transport spre gara din Amsterdam. Cineva care tocmai fusese vara in Amsterdam ne-a spus ca de sub aeroport, luam un trenulet care ne duce direct la gara centrala. Doi dintre noi au plecat in expeditie de explorare. Au venit complet confuzi – sub aeroportul din Amsterdam e ditamai trenul, nu un trenulet… Asa ceva e imposibil, un tren sub aeroport, asa ca m-am dus sa ma conving cu ochii mei… da, era ditamai trenul !
In fine, am ajuns cu toate bagajele in tren. Am dat o poala de bani pe bilet, 4 guldeni si 25 centi !!!! Si asta de persoana. Cum ocupasem tot vagonul cu bagaje am stat in picioare sa nu ne zica ceva nasul… Care oricum n-a venit.
Odata, ajunsi in gara din Amsterdam, eram déjà “destepti” – am descoperit carucioare, dar le puteam lua doar daca bagam 1 euro… d-aia luasem monezi de 5 lei de acasa, am gasit si liftul. Din pacate, unuia dintre noi I s-a facut sete rau de tot, asa ca s-a dus sa caute tasnitorile din gara.. .Ghinion, in tara asta unde se pare ca au de toate, nu aveau tocmai tasnitori in gara. Penibil ! Iar la bufetul garii, apa costa 2 guldeni ! Sa dea ei 2 guldeni ca noi n-o sa dam…
In fine, ajunsi in trenul de Maaastricht. Face doua ore si jumatate pana la Maastricht, aflat la 250 km… pare SF. Dar trenul nu e numai SF, angajatii lor sunt si niste tipi cam sadici… odata la vreo 5 minute se plimba cu un carucior cu bauturi, napolitane, chipsuri si alte minuni… iar apa costa aici 3 guldeni, nu 2 !!! Asa ca cel putin doi dintre noi vor inghiti in sec.
Ajungem in final la Maastricht… Vad niste telefoane publice si ma gandesc sa vad daca se poate suna acasa… direct, nu prin operatorul plictisit de la international. Ei bine, dupa ce citesc toate informatiile din cabina telefonica, imi incerc norocul… 0940… si apoi numarul de Romania… Stupefactie, conecteaza imediat, dar guldenul bagat dispare imediat…
Din gara, suntem transportati la un youth hostel in Maastricht unde dam 27,50 guldeni !!! Imens… Noroc ca a doua zi micul dejun are zeci de feluri de mancare si infulecam pentru vreo trei zile si mai luam si salamul cu noi…
Vor urma niste zile pline de descoperiri – cum se taxeaza in autobuze, ce e aia un ATM si de ce “scuipa” bani, cum folosim carduri de tras foi la xerox… Dar mai ales cum este in Vest, cum va fi si la noi candva, voi descoperi o lume fascinanta care merita descoperita, cum poti calatori fara frica, cum poti obtine informatii… This was the beginning of a beautiful friendship intre mine si Planeta… As repeta aceasta calatorie ? Da, dar nu se mai poate… doar cand voi gasi un avion spre trecut… Dar calatoria inceputa pe 1 septembrie 1991 continua pentru mine si azi cand plec spre Cairo si va continua si maine, si poimaine…
Surpriză mare în finala olimpică de patinaj artistic masculin de la Vancouver. Se pare că nu a fost de ajuns faptul că “sunt ruși” după vorba și excelenta atitudine a antrenorului său Alexei Mishin. Ar fi fost foarte frumos ca Evgheni Plushenko să câștige pentru a doua oară medalia olimpică de aur, după cea primită la Torino în 2006.
