În ghearele Camorrei. Legi nescrise, coduri de onoare…

camora

Titlu: În ghearele Camorrei

Autor: Giuseppe Carrisi

Editura: ALLFA, 2011

Nr. pagini: 213

Preț: 24.90 lei pe all.ro

Am citit o carte absolut cutremurătoare, nu știu cum s-a întâmplat să fie ultima carte pentru vALLuntar, dar cum am citit multe cărți adevărate (din colecția cu acleași titlu), cred că iau o pauză. M-am încărcat cu niște povești de viață de parcă pe parcursul acestui campanii am trăit și alte vieți decât a mea. Pe de-o parte e bine, pe de altă parte aproape m-am îmbolnăvit de la greșelile altora, iar acum la final vin și vă spun: nu există ficțiune care să te facă să trăiești o carte mai bine ca poveștile, care îți dorești să fie ficțiuni, dar nu sunt. Treaba asta lasă urme, cartea În ghearele Camorrei, despre care vreau să spun azi câteva cuvinte a lăsat și ea urme, am dormit foarte prost în noaptea în care am terminat-o, m-am frământat fără motiv, apoi la un moment dat m-am rugat și am mulțumit pentru faptul că m-am născut aici și am fost crescută în felul acesta, pentru că acea graniță fină dintre a fi undeva și a fi altundeva e dată de noroc, uneori nu-l vedem deși el e simplu: suntem în viață sau nu suntem!

Citește mai departe

10 motive pentru a citi NONO

Carageani-Nono copy

Titlu: Nono

Autor: Renata Carageani

Editura: ALL, 2012

Nr. pagini: 168

Preț: 19.90 pe all.ro

Am ajuns la a patra recenzie vALLuntar și sunt chiar bucuroasă pentru asta, iar dacă totul merge bine, până la încheierea campaniei (23 martie pentru recenzii) sper să mai reușesc să scriu măcar despre o carte. Ultima recenzie mai are nevoie doar de 4 comentarii ca să planteze 3 copăcei, poate mai putem plusa :D

Azi însă voi vorbi despre o carte pe care singurică mi-am făcut-o cadou de Crăciun. Este o carte ce pare pentru copii încă de la copertă, daaaar, ori lucrurile nu stau chiar așa, ori pot foarte lejer și oamenii mari să citească despre aventura unui ursuleț, ba mai mult să ajungă să învețe ceva din asta. Mie mi-a plăcut cartea, și am citit-o pe nerăsuflate, chiar dacă mă văd nevoită să spun de la bun început că am avut senzația că pe anumite pasaje se mai putea lucra, aventura putea fi îmbogățită și cititoarea de mine mai mulțumită, însă oricum, ce aș zice sau nu aș zice NONO merită citită, e o carte faină, faină și azi o să vă dau 10 motive să ajungeți să o parcurgeți “de urgență:

Citește mai departe

100 de minuni ale Italiei

tn1_100-minuni-italia-q

Titlu: 100 de minuni ale Italiei

Autori: Mariarosaria Tagliaferri (editor)

Editura: ALL, 2010

Nr. pagini: 207 (format mare, condiții grafice excelente)

Preț: 79.90 pe all.ro

Nici nu vreau să aud că această carte va planta doar un copac, da? :) Mi-am amintiti ieri citind la Oana despre cele 100 de minuni ale Chinei, că am și eu acasă de vreo doi ani o carte/enciclopedie de acest gen, mai exact 100 de minuni ale Italiei. Din această carte am citit selectiv, recunosc că la acea vreme văzusem puțin din Italia, abia apoi m-am adâncit în nebunie. Dar acesta a fost un moment numai bun să o șterg de praf și să mă cufund în ea o seară întreagă, fără pretenția de a epuiza. Și totuși m-am gândit să scriu azi despre ea, o primă parte, cât încă suntem în plină campanie vALLuntar, iar apoi când o voi fi citi pe toată din scoară în scoarță, să mai adaug ce mai am de adăugat.

Trecem peste fascinația mea aproape bolnavă pentru Italia, căci nu despre asta vreau să vă povestesc (mă rog, vreau, că știți cum ne comportăm noi ăștia cu fixuri multe și dese, dar încerc să mă controlez) ci despre un album deosebit, pe care îl vei iubi categoric ori îți place, ori nu-ți place peninsula italică. Apropo, cu această ocazie vreau să întreb dacă mai știți și alte cărți/albume/enciclopedii de gen despre Italia și dacă da, anunțați-mă și pe mine (nu contează editura sau formatul).

Să revenim, deci, la enciclopedia noastră din seria aceea de 100 de la Editura ALL, din care mai dețin și 100 cele mai frumoase orașe ale lumii (dar despre asta altă dată, poate la campania viitoare, că are și o poveste de viață în spate).

100 de minuni ale Italiei este genul acela de carte, care te face să călătorești cu ea în brațe. Conține informații și poze diverse din toate colțurile Italiei, selectate la sânge pe regiuni (că ai de unde selecta), iar când ajungi la finalul ei sigur vrei să mai dai o tură. Ești oarecum avertizat de ce urmează să ți se întâmple când încă din prefață ți se spune că oricât de subiectiv ar fi adjectivul “frumos”, Italia cam rupe gura târgului. Și ce mi-a plăcut cel mai mult este că tot din prefață ți se zice că “Destinația pe care alegeți să o vizitați și locurile favorite vor reflecta ceea ce căutați de fapt. Oricare v-ar fi dorințele, fiți sigur că vă vor fi îndeplinite în Italia.”

Cartea este structurată în 3 părți mari și late: Nord, Centru, Sud și insule.

P1230089Riomaggiore – Cinque Terre

Nordul ne trimite din Parcul Național Gran Paradiso până în Parcul Național Cinque Terre trecând și prin mari metropole ca Torino și Milano, dar fără să se omită locuri ca Veneția sau lacurile din Lombardia. Trebuie însă avut în vedere că totuși să alegi numai 100 de locuri, în condițiile în care aprox. 40 sunt pe lista UNESCO (Italia are cele mai multe locații din Patrimonuil Mondial UNESCO) este nu greu ci extrem de greu, o muncă pe care cei care au alcătuit cartea, am făcut-o aproape suferind.

Centrul pornește undeva de la Ferrara și se închieie în Grădinile Vilelor din Tivoli, deci după ce se trece de Roma, Vatican și întreaga Toscană (pe bune că au suferit alegând numai câteva locații din Toscana când puteau face un album de acest gen NUMAI din Toscana). Dacă nici imaginile din această parte a cărții nu vă fac să mergeți în Italia cu primul zobor, atunci nimic nu vă mai face.

Sudul și insulele dețin partea cea mai stufoasă a enciclopediei, căci pe lângă partea continentală de la Napoli la Bari și apoi înapoi pe Coasta Amalfi, sudul Italiei ne trimite în Sicilia, Sardinia sau mai micuțele și exoticele Capri, Ischia sau Procida, dar și la faimoasele ruine de la Pompeii și Paestum. Unde mai pui că cei mai cunoscuți vulcani din Europa se află aici: inactivul, dar atractivul Vezuviu și activul, dar ineditul Etna. Asta în cazul în care cineva ar zice :”naaa, mare lucru și Italia asta!” :)

P1200845Tivoli – Lazio

Dacă prin Centru și Nord am fost cât de cât, în Sud nu am ajuns deloc. Poate o să mă folosesc de zborul spre Bari care s-a introdus anul acesta de la aeroportul din Cluj, oricum o vacanță în sud nu va putea niciodată să fie completă pentru mine dacă nu văd Coasta Amalfi (unul din locurile în care îmi doresc cel mai mult să ajung în Europa alături de Provence și Riviera franceză). Dar despre asta, cu altă ocazie. Acum, numai bine că am ce să mai răsfoiesc serile viitoare în căutarea “oii fantastice”.

Așa cum am spus încă de la început, această recenzie participă la a doua campanie vALLuntar. La fiecare 15 comentarii strânse de o recenzie, Editura ALL cu sprijinul ROMSILVA va planta un copac. Să vedem, cine a fost în Italia și cum i s-a părut?

Recuperarea unei identități. Argentina așa cum nu o știați

url-2

Titlu: O victimă a dictaturii argentiniene. Recuperarea unei identități

Autor: Victoria Donda

Editura: ALLFA, 2012

Nr. pagini: 208

Preț: 24,90 pe all.ro

Văzută prin prisma tango-ului și a telenovelelor, cred că ne-am trezit mai mulți spunând “Cât de frumoasă e Argentina!”. Eu, chiar eu, îmi doresc ca într-o zi să mă văd plimbându-mă pe splendidele bulevarde din Buenos Aires, dar parcă am mereu o strângere de inimă în ceea ce privește America de Sud pe care nu o cunosc deloc. Cărți ca și șocanta mărturisire a Victoriei Donda, O victimă a dictaturii argentiniene, mă fac să-mi pun și mai multe semne de întrebare despre siguranța unor astfel de locuri. Desigur, povești ca cea din această carte s-au întâmplat cu peste 40 de ani în urmă, dar ecourile ce ajung până la noi ne sfredelesc inimile și azi.

În timpul dictaturii din Argentina, acea neagră dictatură care i-a alungat pe iubiții conducători Juan și Eva (Evita) Peron, militarii au răpit mai mulți simpatizanți ai acestora și i-au omorât. Femeile care erau însărcinate, erau ținute în închisori unde după naștere li se administrau niște medicamente menite să le lase fără vlagă, iar apoi erau înecate. Copiii acestora nu era înapoiați familiei ci erau plasați prin adopții ilegale unor familii simpatizante ale dictaturii. Vieți distruse, destine schimbate de oameni care cu greu pot fi numiți oameni.

Aceasta este fondul pe care începe povestea Victoriei. 27 de ani ea este Analia, fiica unor oameni simpli de la periferia capitalei Argentinei. Are o soră Clara, pe care o iubește foarte mult, dar ceea ce iubește cel mai și cel mai tare este să militeze pentru drepturile omului spre disperarea părinților săi. Și la această vârstă toată viața sa se anulează, căci află un adevăr teribil. Are de fapt 29 de ani, se numește Victoria Donda, părinții săi au fost uciși pe timpul dicaturii, ea s-a născut în captivitate și apoi a fost dată acestei familii pe care o numea familia ei.

Cred că orice om zdravăn la cap ar fi pur și simplu bulversat dacă i s-ar întâmpla așa ceva. Normal că și ea, până și-a contruit puzzle-ul personal a trecut prin toate stările, iar cartea este o mărturie a faptului că a supraviețuit unei povești incredibile. Astfel tânăra noastră află că iubirea nemărginită pentru dreptate, militarea pentru drepturile omului, nu erau simple răzvrătiri de minte tânără ci erau chiar în sângele ei, le-a moștenit pe toate de la părinții săi care au murit pentru aceste idealuri. Dar mai mult decât atât, ea află cum este să te naști din nou la 29 de ani, cum să încorporezi în noua viață, viața trecută pe care o credeai veridică și cum să mergi mai departe, să ajungi în parlamentul Argentinei și să îți faci vocea auzită pentru cauzele părinților tăi naturali, care nu te-au abandonat, dar care au fost uciși imediat după nașterea ta. Este o poveste de groază, cumplită, dar foarte adevărată, din păcate.

Sunt mai multe detalii în carte pe care vi le las vouă, evident, dar mai trebuie să vă spun că pe mine m-a marcat oarecum așa o poveste. Analia/Victoria avea vârsta pe care o am eu acum, când a aflat că numele ei este altul, părinții săi sunt alții (nu-i va cunoaște nicioadată), vârsta sa este alta, viața ei este alta, povestea ei este alta, nimic din ce credea adevărat despre ea, nu mai era adevărat. Cum ar fi să mă trezesc peste noapte că eu nu sunt eu??… Iar vârsta de acum e cea la care pricepi foarte bine totul. Noi suntem bulversați și așa, la viața pe care o ducem, darămite să ni se mai întâmple așa grozăvii, așa povești întortocheate…

Așa că vă recomand o carte document incredibil, despre cum să te reclădești la aproape 30 de ani după ce ai suferit pierderea cumplită a unei identități pe care o credeai A TA, că ce poate fi mai al nostru decât propria indentitate?

Această recenzie participă la doua campanie vALLuntar. La fiecare 15 comentarii strânse de o recenzie, Editura ALL cu sprijinul ROMSILVA va planta un copac. Să vedem această povește, câți copaci merită să planteze?

Africa, dragostea mea

africa

Titlu: Africa, dragostea mea

Autor: Corinne Hofmann

Editura: ALLfa, 2012

Colecție: Cărțile adevărate

Nr. pagini: 248 

Preț: 29.90 RON pe www.all.ro

Nu, nu m-am îndrăgostit brusc și de la distanță de Africa, dar așa se numește ultima apariție din colecția Corinnei Hofmann despre Africa ei dragă. Și cum a început a doua ediție de vALLuntar am decis să contribui și eu la plantarea copacilor alături de Editura All și Romsilva. Mai am 3 cărți despre care să scriu, dar am început exact cu cea mai potrivită zic eu, care din păcate mi-a plăcut cel mai puțin (mai puțin din cele pe care le voi prezenta și mai puțin din toată colecția Corinnei).

Pe Corinne Hofmann o știm prea bine odată cu volumul “Îndrăgostită de un masai” și prin continuările “Adio, Africa!” și “Revedere în Barsaloi“. O să țin minte pe vecie aceste 3 cărți pentru că le-am cărat cu mine în Franța și le-am citit în prima lună cât am stat acolo. Prima carte este și cea mai bună și poate singura care merită cu adevărat citită. A fost și ecranizată, a fost un imens succes, poate de aceea autoarea s-a lăsat inspirată să scrie, însă din ce în ce mai anost. Pentru cei care au citit tot ce a scris până acum, normal că recomand și ultimul volum, măcar așa de dragul curiozității, ce s-a mai întâmplat cu Corinne? Eu am citit cu mare efervescență cele 3 cărți și am avut așteptări până la cer de la această carte.

După cum aflăm încă înainte de această ultimă carte, dar cu precădere în aceasta, Corinne locuiește în Elveția, alături de fiica sa și a masaiului Lketinga, călătorește prin lume și într-un final se alătură unei expediții în Africa pentru a ajunge în zonele devaforizate și a sta de vorbă cu oamenii de acolo (în special în mahalalele din Nairobi). Mulți și-au făcut afaceri proprii și au povești de succes acolo unde puțini ar reuși, iar poveștile lor o însuflețesc pe Corinne, care mărturisește că orice s-ar întâmpla, ea vede Africa ca pe o parte din sufletul ei.

Așa că, nu în ultimul rând ea dorește să-și viziteze fosta familie africană și dacă este posibil să-și aducă în premieră și fiica în Africa. Napirai, care deja este o tânără de 20 de ani, cu o viață occidentală și din ce îmi dau seama deloc interesată de Africa (mama pare să-i nu fi insuflat nimic din dragostea nemărginită pentru patria marii sale iubiri) nu și-a cunoscut niciodată tatăl. Pe de altă parte, Corinne are ceva rezerve pentru ca legile nescrise ale Africii să nu-i afecteze fata. Speră să nu emită nimeni preteții de a o mărita și pe ea cu vreun masai, pentru a păstra o tradiție  de care cei care încă trăiesc acolo nu se leapădă.

Nu vă povestesc ce se întâmplă, doar vă spun că Napirai ajunge în sfârșit în tribul masailor din care vrând nevrând face parte prin sângele ce-i curge prin vene. În afară de acest foarte scurt episod și evocat deosebit de fără substanță, în carte predomină descrierile a la Sadoveanu numai că nu despre “ținuturile nemțene” ci despre cele africane, care nu par a avea niciun fel de mesaj. Am înțeles că Africa este dragostea autoarei, dar nu am putut nici în ruptul capului pricepe de ce nu a fost mai inspirată în a o evoca. Am avut senzația pe tot parcursul celor aproape 300 de pagini, că doamna Hofmann a scris o carte la comandă, a fost cenzurată mai întâi, modificate anumite fraze într-un limbaj de lemn și apoi un comunist a dat-o la tipar. Altfel nu-mi pot explica de ce nu are nici miez și nu a trezit în mine chiar niciun sentiment.

Dacă aveți altă părere referitoare la carte, chiar vă rog să o exprimați, la fiecare 15 comentarii, o echipă de vALLuntari va plata un copac, cu cât avem mai multe comentarii, cu atât vom avea mai mulți copaci plantati și mai multe șanse să citim cândva (dacă nu noi, copiii noștri poate, sau nepoții) la umbra lor… Salut pe această cale inițiativa lăudabilă a prietenilor de la Editura ALL.