Fără plan prealabil, mi s-a arărat ca prima “ieșire” pe 2013 să o fac pe 13 ianuarie. Unde? Pe Valea Ierii, la 44 de km de Cluj într-o zonă de deal și păduri dese, pe raza comunei cu același nume. Mărturisesc că aș fi vrut mai multă zăpadă pentru o ieșire la început de ianuarie, dar oricum am găsit mai multă decât în Cluj și de-a dreptul foarte multă față de Ineu, unde după niște ninsori zdravene la mijloc de decembrie, Sărbătorile au venit pe o vreme de primăvară și atmosferă de Postul Paștelor. OK, poate îmi lipsea zăpadă, știu că am trecut printr-o fază din asta și la începutul lui 2012, dar atunci până în vremea asta nu beneficiasem de zăpada aproape deloc, așa că atunci am mers până la Băișoara, dar am fost, desigur, dezamăgită, căci nici acolo nu ninsese prea grozav, deși e cel mai înalt loc din zona noastră.

Așa că, iată-ne la drum :) Am crezut că e mai aproape, dar deși anul trecut am ajuns pe acolo cu treabă, nu am băgat de seamă câți Km sunt. Acum am zis că nu mai ajungem. Din drumul spre Băișoara se ajunge pe un drum (aproximativ) forestier și deszăpezit cu grenade ca mai toate drumurile de pe la noi, drum care te face să regreți amarnic că de mulți ani la școala de șoferi nu se mai face poligonul, pentru că îți lipsesc oareșce atribute de a te descurca printre jaloane, dar… Să nu ne dezolăm de la început. Drumul șerpuiește la marginea pădurii vag înzăpezite, dar e frumos și peste toate e un soare care din interiorul mașinii te duce cu gândul la luna aprilie.

Chiar la intrarea în satul Valea Ierii, pe partea stângă cum vii dinspre Cluj, se află renumita pensiune Lara, locul care a pus Valea Ierii pe harta turistică a patriei, dar noi vom opri aici la întoarcere. Deocamdată ne continuăm drumul până după satul Cerc, unde lăsăm mașina și ieșim la aer curat. Și e curat, cu miros de cherestea și brad, dar cumva înmiresmat și… clar. Și deși e soare, e un frig sec de tot, îți intră în oase instant. Ei, suntem la munte în ianuarie, cum am vrea să fie?

Pornim agale pe cursul unui fir de apă înghețată în diverse forme și facem poze cu nuanțe albăstrii de la zăpada ce pare tot mai multă pe cum urcăm. De cealaltă parte a drumului stau răsfirate case mai mult sau mai puțin locuite. Casele astea sunt subiectul întregii plimbări, ne întrebăm între noi dacă am putea locui aici, să ne cumpăram case și să stam aici, la buza apei, pe “lângă codri de aramă și pădurea de argint”. Ne întrebam pe bune și deși niciunul om complet de la oraș, am decretat că e frumos, e sănătos, am putea veni în recreație, o săptămână, hai o lună dacă ne lovesc rău nostalgiile, dar la un moment dat cineva zice: “și dacă n-ai o aspirină, un Fervex?…” :)

Probabil mulți au gândit în felul acesta, căci majoritatea caselor pitorești sunt de vacanță, locuite ocazional, cabane de Revelion sau de vreun chef năpraznic ca la 20 de ani! Unele sunt de-a dreptul mari (pentru cei care petrec în gașcă), altele sunt micuțe, micuțe pentru un concediu în doi sau maxim 3 și normal astea mi-au plăcut cel mai mult. Dar, peste casele astea este peisajul. Liniște și pace și din când în când câte un lătrat de câine… Am pierdut noțiunea timpul și asta doar… mergând. Am mers și am tot mers și am făcut poze și apoi ne-am întors nevenindu-ne să credem cât timp a trecut. Și a trecut altfel, acolo timpul se măsoară altfel, la sat, la pădure, pe o vale, acolo unde oamenii fac timpul, nu timpul îi face pe ei…

Ne-am întors pe la Lara, cum vă spuneam mai sus. Pensiunea acesta e foarte cunoscută, s-a investit enorm aici, arată într-un mare fel, restaurantul cu râu prin el e popular în zonă, se țin chefuri de chefuri aici, unele organizate de Companii, altele doar de oameni cu bani. Locația e superbă, chiar e de neratat, aș fi făcut 100 de poze numai aici, dacă nu mă roadea foamea, căci noi pentru restaurant am intrat, daaaaarrr, mi-e atât de ciudă că trebuie să pun un DAR! Serviciile chiar și aici lasă de dorit și lasă rău, probabil s-a mai stricat treaba de acu’s câțiva ani când locul era arhilăudat… Cineva de la noi din grup a plecat chiar nervos de la masă după ce n-au avut pe rând să-i dea: ciolan afumat, bere Silva, cârnăciori picanți, supă de brânză topită și toate acestea se regăseau în meniu. Nu am înțeles de ce s-a întâmplat asta la acest nivel, dar a fost supărator… până la urmă ne-am comandat ce aveau (nu mai bine făceau un meniu numai cu ce au?) și am plecat lăsând puțin bacșiș, deși nu meritau deloc. Locul e superb, de ce să-l strice serviciile proaste? DE CE? Aș mai putea continua: tacâmurile ne-au fost aduse după ce am avut farfuriile cu mâncare în față, am așteptat mâncarea simplă, cartofi și caș pane, mămăligă cu brânză de exemplu, peste o oră, chelnerița nici măcar nu a stat să explice de ce din oferta variată de meniu se puteau oferi atât de puține doar etc. Mâncarea a fost bună, dar unii au zis că era rece :( Eu, care nu-s așa pretențioasă și tolerantă până dincolo de limite, am trecut mai ușor peste, dar alții nu. Totuși nu am putut să nu mă gândesc la turiștii străini care vin atrași de peisajele savuroase, de aerul curat și locurile extraordinare și se lovesc de … atâta neputință.

Una peste alta, m-am lungit știu, dar am vrut să sublinez și acest episod și să zic: România, din turism se poate trăi!! De ce te sinucizi?

Acestea fiind spuse, vă invit pe Valea Ierii, merg cu voi, mai opresc odată la Lara și sper ca intre timp să citească cineva de acolo acest articol (sau altele, că sunt 100% sigură că se mai vociferează) si să nu ne lovim de momente care îți pot strica o ieșire superbă cu prietenii la munte, zăpadă și aer curat.

După ce am ratat toate sezoanele în care puteam ajunge să mă plimb liniștită prin Parcul Muzeului Etnografic Național “Romulus Vuia”, mi-am luat revanșa sâmbătă când am petrecut aproape două ore printre nămeții de aici. Time well spent!

Când am ajuns în fața Parcului m-am simțit total ruptă de Cluj, pe dealul de vis a vis avea loc un concurs de săniuțe, casele din satele Transilvaniei străluceau sub zăpada atinsă și ea de patina trecutului, iar atmosfera de sat rupt de lume te cucerea iremediabil. Dacă am atribuit o calitate extraordinară acestui loc, atunci a fost cu siguranță liniștea care nici nu putea da de bănuit că te afli de fapt la oraș și încă în unul mare.

Parcul etnografic de la Cluj este singurul de acest fel pe care l-am vizitat până în prezent. Nu am fost la Muzeul Satului la București (deși îmi doresc) și nici în cel de la Sibiu, despre cam auzit multe lucruri frumoase. Deci nu am un termen de comparație, dar cred că locul este făcut și întreținut cu pasiune. Am stat de vorbă cu un domn care părea că se ocupă de el, ne-a povestit multe despre parc, de la câți vizitatori au pe timp de iarnă, la cât de frumos este parcul de 1 mai.

Cu siguranță vom mai reveni în alt anotimp, când nu va trebui să dârdâi de câte ori scot mânile din buzunar. Este însă drăguț și iarna, are un aspect special, îți fură ochii, iar liniștea, cum astfel, îți mângâie sufletul. Vă recomand cu și mai mare căldură decât în acest articol, să mergeți să-l vizitați iarna. Va fi o călătorie spre “iernile de altădată” și o să vedeți că merită!

Mai multe imagini, ca de obicei, aici ;)

Vă spun drept că eu aştept zilele cu ploi. Nu le aştept cu nerăbdare, evident, dar mă aştept să vină de la un weekend la altul. Tocmai de aceea, zărind soarele pe fereastră şi weekend-ul trecut, am zis că trebuie să ies din casă să profit de vremea asta bună până o mai avem. Şi cum săptămâna trecută am făcut un drum lung, săptămâna asta ne-am rezumat la unul mult mai scurt, dar paradoxal, parcă mai obositor…

Am plecat la 30 de km de Cluj, spre Cetatea Lita (Liteni). Avatajaţi că am plecat din Floreşti şi nu din Cluj, am scurtat puţin drumul şi astfel pe traseul Floreşti-Luna de Sus-Săvădisla-Lita-Liteni, am ajuns la marginea pădurilor clujene mai repede decât estimasem. Traseul este foarte apreciat de biciclişti, numai noi am văzut o grămadă îndreptându-se înspre această zonă. Noi am mers cu maşina până aprope de pădure, dar dacă ar fi să mai merg odată nu aş mai merge cu maşina aşa de mult. Există poteci frumos terasate încă de la crâşma din satul Liteni şi nu prea văd rostul de a urca jumate de deal cu maşina, mai ales dacă e una mai joasă care s-ar putea resimţi în urma urcuşului.

Ei, oricum, plimbarea în câmp deschis nu ar fi fost plăcere sâmbătă căci bătea vântul destul de tare deşi era un soare care îţi ardea faţa. Prin pădure drumul urcă destul de puţin, mai mult mergi pe creste de deal şi pe porţiuni golaşe la înălţimi frumos cambrate. Imediat după ce am parcat maşina şi am urcat per pedes peste 15 minute am zărit Cetatea. Partea frumoasă din punct de vedere al peisajului a fost aceea că Cetatea zărită de noi de pe un deal, s-a dovedit a fi fix pe dealul din faţă, deci ce trebuia noi să facem era să coborâm dealul pe care jumate îl urcasem cu maşina şi jumate pe jos şi să-l urcăm pe cel pe care se afla Cetatea.

Frumoasele dealuri împădurite cu brazi mereu verzi au fost un delicu în timpul urcărilor şi coborârilor, însă cum era destul de cald şi cum am avut de urcat şi de coborât două dealuri nu doar unul, să zicem că a trebuit să mă opresc să mănânc un măr :) ceea ce eu nu prea fac, adică nu mă epuizez aşa de repede. Nu ştiu de la ce a fost, dar pot să spun că am obosit zdravăn.

Mai apoi, urcarea propriu-zisă în Cetate s-a făcut la modul, aproape căţărat pe ziduri, îţi trebuia clar echipament sport ca să poţi urca, însă odată sus uiţi de toate şi exclami “wow, tare frumos pe aici!”. Ne-am pozat, am stat puţin să ne tragem sufletul şi am coborât ca să facem drumul înapoi. Ştiam că nu va fi uşor, dar şi de data aceasta ne-au salvat peisajele deosebite ce se aşterneau în faţa noastră: turme de capre şi oi multe, drumuri subţiri ce şerpuiau în zare, grup de copii ce se ucau cu mingea pe platoul din faţa dealului cu Cetatea, brânduşe şi alte feluri de plăntuţe ce doresc să învingă vremea de toamnă şi nu în ultimul rând frumoasele dealuri transilvane scăldate în soarele demenţial de septembrie.

Una peste alta, ieşirea a fost foarte reuşită, cheltuieli minime (adică doar benzina), mişcare cât cuprinde, aer proaspăt, peisaj verde, baterii încărcate, bucurat de vreme bună şi caldă, râs, oboseală, baie de soare din nou, poze, living on the edge, Transilvania mereu surprinzătoare, sentimentul că vara marilor drumeţii se cam apropie de sfârşit, dar şi sentimentul că “toamna se aşterne uşor” şi până acum destul frumos şi pe placul meu …