Chianti per sempre

La ora la care scriu aceste rânduri, o lumină caldă s-a așternut peste amintirea vizitei fulger în Chianti, de asemenea tot acum, cu un ceai verde cu lămâie și vanilie în brațe, caut cu grijă cele mai memorabile fotografii din acea zi friguroasă de toamnă în care mie îmi curgeau toate sinusurile de mama focului și aveam febră… Dar cu toate că mă simțeam fizic ușor dezechilibrată și străină de propriul corp, un sentiment autentic de acasă m-a cuprins încă din autocarul care șerpuia pe dealurile blonde și roșcate ale toamnei toscane.

Am parcat în fața unei vilișoare simple și cochete, o vie ruginită se zărea peste poartă, iar cerul o dădea suav în portocaliu. Ne prăgăteam de apus, de un final de ziuă bogată, iar eu mă aflam la începutul unei mari aventuri cu visele proprii și cu demonul “căutării oii fantastice”. Și nimic nu poate fi mai plăcut decât vaga impresie că ai găsit-o.

Paranteză: noi (familia mea) deținem o vie undeva lângă Ineu, județul Arad, din rațiuni necunoscute mie, locul acela a devenit unul din preferatele tatălui meu, îi plăcea acolo foarte mult. Pe lângă asta pe mine mă leagă de acest loc o mulțime de vacanțe cu prietenii mei dragi, veri întregi în care nu știam ce-i marea și muntele, dar știam pe dinafară cei 7 km pe care îi parcurgeam pe jos în ambele sensuri de câte ori ne apuca. Știu ce e o vie, știu ce oferă ea, nu m-am omorât să merg să lucrez acolo și nici măcar strugurii nu se numără printre fructele mele favorite, dar ideea de vie, imaginea unei vii, îmi crează un sentiment de liniște, pace și curios… de dragoste. Închid paranteza.

Tenuta Casanova, via din Toscana la care ajunsesem nu seamănă deloc cu via mea de la “deal”, dar este o vie, o podgorie chiar, iar ce urma să facem noi acolo era să-l cunoaștem pe proprietar și să degustăm vin, plus ulei de măsline, oțet balsamic, pasta de trufe și cremă de lavandă, toate obținute natural în locul acela ce părea rupt dintr-un tablou impresionist. Pentru că am făcut parte din grupul vorbitorilor de engleză, chiar proprietarul a fost cel care ne-a condus în minunata lume a vieții de la vie. Ceilalți din grup, vorbitori de spaniolă (a se înțelege că numai de spaniolă) au fost conduși la degustare de Julio, ghidul nostru. N-am știut inițial că avusesem baftă să fim ghidați la podgorie chiar de Silvano, proprietarul.

Silvano este un italian tipic, cum vine asta? Păi este minion, slab, puțin negricios, îngrijit și cu ochi alunecoși, însă foarte galant și serios și dacă e să o auziți de la mine, deși avea vreo 55/60 de ani, poate și mai bine, era sexy frate!… Silvano mi-a înmuiat picioarele încă de la început când ne-a zis cam așa: ceea ce urmează nu este doar o degustare de vin și alte bunătăți, nu e încercarea unor produse ci chiar gustul unor emoții. Mooaamă… cum așa ceva? Venisem pentru niște momente superbe și romantice… Silvano, vrei să le faci chiar perfecte? M-am rezemat puțin de umărul lui Clau și zâmbeam dincolo de situație. Apoi, Silvano ne-a povestit cum ajunsese el acu 20 de ani să dețină o funcție de conducere într-o multinațională (cum altfel?) și cum pentru timpul lui liber își cumpărase o vie, chiar cea la care ne aflam… și cum în timp și-a dat seama că vrea să facă doar asta, adică să-și dezvolte pasiunea de la vie, să renunțe la job-ul care nu-i mai aducea nicio bucurie etc (deja semăna cu un roman al lui Peter Mayle, doar că ăsta ce ni se povestea nu se petrecea în Provence ci în Toscana). Nu l-am mai urmărit pe Silvano, îmi ajungea, și dacă era să nu fie adevărat, mie povestea mi-a ajuns la suflet.

Desigur am degustat vin, am mâncat pâine proaspătă cu ulei de măsline, năut cu oțet balsamic, înghețată de vanilie peste care am pus din nou oțet balsamic, ne-am dat pe mâini cu cremă de lavandă și l-am ascultat pe italianul acela interesant cum ne povestea despre cât de multe poate spune un pahar cu vin despre o persoană, de la cum ții paharul, la cum te uiți la licoarea aia senzuală și până la cum îți atingi buzele de pahar… vă spun că a fost o experiență pe cinste :)

Apoi ne-am plimbat prin vie, am mângăiat o mâță gri și ne-am minunat la cât de liniștit era locul. Ce mix fantastic! Atât de intim și atât de deschis, sus pe un deal sălbatic la poalele căruia se întind orașe medievale ce concentrează rămășițele civilizațiilor extraordinare ce ne-au precedat. Eram aproape de toate acestea și totuși atât de departe. Toate acestea combinate cu miros de lavandă și de portocale coapte… vor rămâne pentru totdeauna în sufletul meu chiar dacă cine știe, poate nu mă voi mai întoarce acolo niciodată. Uneori mă gândesc (nebunesc) că poate chiar așa ar fi și cel mai bine, să nu mă mai întorc niciodată, ar fi ca o pasiune mistuitoare, dar niciodată consumată. Pasiunea perfectă, pentru care tremuri fără să ajungi să o cunoști cu adevărat, căci dacă ai cunoaște-o s-ar rupe vraja… Gândul efervescent că aproape auzi respirația cuiva în părul tău, dar nu te întorci pentru că nu vrei să moară mitul…

San Gimignano-Siena-Chianti (II)

Sau dolce far niente în Siena :)

Data trecută am rămas cu povestea la Siena, acest oraş minunat pe care chiar şi fără un posibil drum prin regiune tot ne-am plănuit să-l vedem şi să-l luăm la pas. La fel ca şi Florenţa şi San Gimignano şi Siena este un oraş turistic cu câteva puncte importante de atracţie cum ar fi Piazza del Campo, Catedrala Santa Maria Assunta, Turnul primăriei etc.

Însă ghidul nostru, Mateo ne-a plimbat puţin mai mult decât am fi făcut-o noi de capul nostru şi chiar s-a ocupat să ne explice multe despre fiecare clădire ce stătea acolo de secole. În plus am aflat chiar mai multe decât doream să ştiu despre cel mai celebru festival popular din Italia, festivalul care face și mai cunoscut acest oraş toscan şi de care poate foarte mulţi aţi auzit deja, Palio. Palio este o cursă tradiţională de cai ce se desfăşoară chiar în Piazza del Campo de două ori pe an, odată în iulie şi odată în august şi este singurul festival popular italian transmis în direct la televiziunea naţională.

Sincer eu n-aş fi vrut să văd Siena pentru prima oară de Palio pentru că toată Piazza del Campo se închide pentru acest eveniment, ori mie piaţa asta mi-a plăcut cel mai mult din tot oraşul. Are o formă de semicerc şi o culoare roşiatică obţinută prin călădirile centrale, atunci când soarele îşi trimite razele peste turnul primăriei. Atmosfera de vis rezidă în faptul că locul devine foarte cald, foarte confortabil, starea asta o resimt toţi cei prezenţi în piaţă care efectiv se întind pe jos ca pe un pat cu perine moi. Le-am urmat exemplul, pentru un efect maxim de dolce far niente.

Ce mi-e ciudă este că nu am urcat în turnul primăriei, aici Clau a lansat întrebarea de ce în Italia chiar trebuie să urcăm în toate turnurile?, pentru că pe lângă faptul că stăm la cozi mai trebuie să urcăm şi un infinit de trepte. Însă pentru mine acesta este tot farmecul, fiind din plin răsplătită cu panorama superbă ce o pot cuprinde numai din vârf, dar această activitate nu are efectul scontat pentru amândoi. De data asta, m-am luat după el, deşi am dat târcoale intrarii încercând să mă hotărăsc să urc singură, dar am renunţat în faţa cozii. Însă se ştie, mie îmi place să urc cât mai sus… să cuceresc fiecare redută medievală.

Aşa că am plecat oarecum cu Siena văzută pe jumătate, dar şi cu jumătate de suflet pierdut acolo în piaţa aia ce se pregătea de apus. Nu aveam însă de unde să ştiu că ce era şi mai interesant abia avea să urmeze… Chianti, locul care mi-a topit inima pentru totdeauna şi care merită o postare separată, căci am atât de multe sentimente de pus într-o singură relatare despre acest loc cu adevărat special.

San Gimignano – Siena – Chianti (I)

Sau despre cum întind eu coarda, până ea devine sensibilă :)

Nici prin cap nu mi-a trecut că “ieșirea” la Toscana se va solda și cu această excursie de o zi prin regiune, dar… se face că am răcit (și aici, zicala cu “în tot răul și un bine” se aplică) și răcită fiind parcă nu mi-a ars de atâta plimbăreală pe jos prin oraș (căci asta era de făcut). Și în sensul acesta am mai primit niște semne: la recepție la hotel, știți, plin de pliante și hărți, eu obișnuiesc să iau din alea pentru ai mei căci le place să se uite pe ele, mai văd pe unde am călătorit și cât m-a costat :) (asta pe lângă tona de poze), ei și pe un asftel de plinat, primul pe care l-am deschis dacă nu mă înșel, văd că se organizeaza o excursie la San Gimignano, Siena și regiunea Chianti . Cine organizează? Păi o agenție de prin zonă, fără legătură cu hotelul. Tot ce trebuia să facem noi era să fim prezenți a doua zi la 8:45 în față la gară și de acolo vedeam ce și cum …

Ne trezim la 7, luăm micul dejun la foc automat și pe jos spre gară să vedem dacă putem pleca, dacă putem plăti cu cardul etc. Legitime problemele noastre, căci odată ajunși la locul de întâlnire neprogramată observăm că ceilalți aveau rezervare. Hmm, totuși insităm pe lângă Alessandro (unul din ghizii de la Accord, agenția organizatoare aveam să aflăm) și după o scurtă verificare ne spune că au locuri. De fapt l-a sunat pe Julio, căci el urma să plece cu noi în inima Toscanei, el era celălalt ghid responsabil de excursie, ce avea să fie “feblețea” mea pe toată durata drumului, deh, răceala mi-a întunecat mințile :) Anyway, s-au mai găsit două locuri :D

Și plecăm, urmând ca prima opriere să fie în minunatul sat medieval San Gimignano, sau cum l-am botezat eu, Manhattan Medieval, datorită celor 14 turnuri ce se tind cu disperare spre cer. Ce-i cu turnurile astea într-un sat? Păi se face că erau de toate vreo 72 și erau construite ca cei care le locuiau să vadă din depărtare dacă sunt atacați de inamici, cu cât era familia mai bogată cu atât turnul era mai înalt. Jur că de la intrare în sat și până la ieșire am avut impresia că mă aflu pe un platou de filmare, satul acela deși foarte real de secole, pare doar un decor pentru un film de Fellini. Prea ireal, prea conservat, nici nu știu cum să zic, te aștepți ca din moment în moment cineva să strige “cuuuut”.

Una peste alta, incursiunea medievală de la San Gimignano este o experiență de excepție dacă ajungi la poalele dealurilor toscane. Dacă n-ai ști că Toscana este de fapt mai mare, ai crede că asta-i capitala, asta-i regiunea, și culmea, ai fi peste cap de mulțumit și te-ai așeza acolo.  Așa, noi am fost doar în trecere…

De aici am luat-o către Siena, altă bijuterie de oraș, unde urma să luăm prânzul și să ne întâlnim cu Mateo, ghidul ce avea să ne poarte prin minunata Sienă, natală, probabil. Între timp am cunoscut și un grup de doamne, pensionare din Constanța care ne-au făcut cinste pe acolo, nu cumpărându-ne un suc ci comportându-se ca niște pensionare vestice și pline de bani, dichisite, informate și peste toate extrem de civilizate. La fel ca și nouă, nu le era rușine să spunâ că-s din România și nu se temeau că lor nu le vor da walkie talkie, de teamă că nu-l vor mai primi înapoi (căci prin walkie talkie s-a desfășuat ghidarea în Siena, foarte profi, așa).

Deși foarte aproape pe hartă, de la San Gimignano la Siena faci peste un ceas, însă pe autostardă și nu vezi nimic. Imediat după intrarea în Siena am oprit la un local unde am luat prânzul. Aici cele două chelnerițe, Ramona și Veronica, două românce cam la 25 de ani, din Câmpulung Moldovenesc, se comporatau cam ca și Răducioiu după primul transfer în Italia, adică păreau că au uitat de tot româna și scoteau niște construcții din ele (evident cu românii din grup) de sincer preferai să te întrebe ce aveau de întrebat in italiană, că ai fi priceput mai bine și te scuteau de suferința chinuită a limbii materne.

Și că tot veni vorba de români și restul, grupul cu care am făcut excursia a fost cred, cel mai divers în care m-am aflat vreodată. O doamnă, Claudia (știm pentru că i-a zis lui Clau cum o cheamă, i se părea funny, Claudia/Claudiu) era din Brazilia, alta era din Venezuela, o tinerică era din Ecuador (Clau zice că-i fiica președintelui, căci altcumva cum să aibă cineva din Ecuador, iPhone?) :) două cupluri erau în luna de miere, unul din State, unul tocmai din Singapore (ne-au întrebat și pe noi, dacă nu cumva eram în honeymoon, am zis că nu, dar mă gândesc că le puteam zice că da), două tipe erau din Australia și mai pot continua… Dar nu o fac, căci am ajuns în Siena și aici am și mai multe zis, așa că o las pe data viitoare ;) Dar  până atunci rămâneți în decorul de mai jos… Enjoy!

Și Fiorentina juca acasă

Ne-am cazat la Orcagna, pe Via Orcagna, un hotel ales pe booking în funcție de “cât de aproape este de centru și gară” și evident de preț. A fost alegerea ideala, am povestit deja de el aici și îl recomand din suflet. Dar, n-am putut să ne vedem camera decât după ora 13, însă noi n-am vrut să pierdem vremea ci ne-am debarasat de câteva bagaje la recepție și am pornit iarăși la drum. De data asta aveam și hartă, deci am putut observa ușor că de la hotel în 15 minute pe jos eram la Santa Croce, cimitirul-muzeu unde sunt înmormântate toate mințile luminate ale Florenței și jumătate din geniile planetei. Am plătit 5 euro intrarea de persoană, eu sunt împotriva taxei de intrare într-o mănăstire/catedrală/biserică/Dom sau ce o fi, din simplul motiv că este peste puterea mea de înțelegere de ce trebuie să pui taxă pe ceva “sacru”, da, dacă este vorba de muzeu, cupolă (cu lift sau chiar trepte doar), ceva de văzut în plus, să zicem că trec cu vederea, dar taxă de intrare in biserică mi se pare blasfemie. Dar asta e altă discuție. Oricum de data aceasta înțelesesem că nu e vorba doar de “catedrală” și am plătit fără părere de rău cei 5 euro, n-am regretat o clipă.

În Santa Croce sunt înmormântați printre alții Michelangelo, Rossini, Dante, Machiaveli și Galilei, plus alte câteva zeci de personalități. E incredibil și senzația este unică, jos pălăria dacă o ai, dacă nu măcar apleacă capul în semn de respect, a! și vorbește în șoaptă. Mi-a plăcut senzația și mi-a plăcut locul acela cu greutate. Că e de neratat dacă călcați în Florența se înțelege… Fațada de la Santa Croce nu are nimic de-a face cu retul “hardughiei”, însă Piazza Santa Croce este sublimă, atât de veche și atât de nemuritoare.

De aici, lăsându-l pe Clau să “citească” harta am luat-o spre Muzeul Galilei pe care “trebuia” să-l vedem mai ales ca are expus degetul mijlociu al lui Galilei si un dinte de-al savantului. Prea “tehnic” pentru mine, dar impresionant de elegant. Totusi 8 euro intrarea e rezonabil mai ales ca nu sunt cozi ca la alte muzee, cum aveam cu tristețe să constat. Nu vă pot povesti cam ce am văzut acolo, stiu doar că am citit un citat al lui Galilei de câteva ori și părea că îmi zice atat de multe, un fel de filosofia originilor, foarte interesant, păcat că n-am putut trage o poză, ca de altfel în tot muzeul.

Apoi am zis că mergem la Uffizi, ei aș… după ce că toată Piazza de la Signoria a fost plină ochi, față de cum am văzut-o dimineața, în față la Uffizi era o coadă de speriat. Știam că va fi, a fost și la Louve, și la Vatican și mă așteptam, dar parcă aici nimic nu înainta. Să stai multe ore la coadă nu îți permiți, mai ales dacă esți doar într-un weekend prelungit, așa că mulți au fost ca noi și am abandonat ideea. Deci pentru Florența, musai Firenze Card, data viitoare așa vom face, în plus ai liber la toate muzeele (cred că poți sta o lună să vizitezi numai muzee). Pentru cei care totuși preferă să stea la coadă, trebuie spus că după ora 16, biletul este doar 10 euro, in loc de 11 cât este in rest, iar lunea muzeele, ca mai peste tot în Europa, sunt închise. Tocmai de aceea noi ne-am întors “neculturalizați” de la Firenze, căci duminică am luat-o hai hui prin regiune, luni au fost închise, iar marți am plecat.

Cam abătuți după ce că nu am intrat la la Galeriile Uffizi și știam că nici la Academia nu vom merge să-l vedem pe David cel adevărat, din aceleași considerente, am luat-o spre casa lui Dante și de acolo din nou la Dom să vedem dacă putem intra. Printr-un concurs de împrejurări favorabile coada la intrare în Dom se scurtase subit și noi am ajuns cam primii la ușă. Așa am reușit “in extremis” să intrăm în imensa catedrală, care Doamne Ferește cât eee!!  E gratis intrarea!! Aici am stat ceva vreme… apoi am căutat locul prin care se urcă în cupolă, dar aveam să aflăm că se află în exteriorul catedralei și că există și acolo o coadă și o taxă, 8 euro… Nu mai rezistam la o coadă, nici măcar să o văd, nu mai, cred că trebuia să dormim și să ne revenim, cred că a fost și ăsta un factor care ne făcea să ne irităm instant în fața cozilor comunisto-turistice. Așa că am decis de comun acord (rar în călătorii) să mergem la hotel să ne odihnim și apoi, așa cum vă comunicam și aici, să mai ieșim eventual.

În drum spre hotel am poposit la un Coop, un fel de Billa din regiune de unde să ne luăm niște bunăți pentru cina ce avea să o servim la pat, mai ales că eram și convalescenți. Genul acesta de cină am experinemtat-o și la Paris și a fost delicioasă. De această dată ne-am rezumat la brânză afumată cu prosciutto și cola, iar eu am vrut musai și niște biscuiți cu gem, ciocolată și migdale la desert (pe care a doua zi dimineața de adormită, i-am răsturnat în mijlocul camerei și am aruncat jumate din ei) :(

La hotel, oricât de neturistic și deloc specific mie în călătorii am adormit și m-am trezit când deja afară se întunecase; unde să mai ieși? Mai bine am mâncat și ne-am pus iar la somn pentru a fi măcar a doua zi mai fresh. Și am adormit, greu, pentru că îmi curgea nasul și pentru că afară cumva din depărtare se auzea mare gălăgie, semn că în sâmbăta aia, Fiorentina juca acasă…

Pledoarie pentru “rătăcirile” mele

Aseară, după o întâlnire cu prietenii la un restaurant și o masă mai mult decât copioasă, am ajuns acasă cu dorința nebună de a vedea două filme, știam care… și până la urmă nu am mai văzut niciunul. În schimb am terminat o carte extrem de sensibilă și de vibrantă și am început o alta primită ieri în dar. Dar peste puțin timp m-am melancolizat, căci cartea mea nouă începea cam așa: “Venisem la Florența ca să uit o vreme de Peru și de peruani, dar iată că nefericita mea țară mi-a ieșit în cale , într-o dimineață, în modul cel mai neașteptat. Vizitasem casa reconstruită a lui Dante, biserica San Martino del Vescovo și străduța unde, după legendă, Dante o văzuse pentru prima oară pe Beatrice, … “

Nu îmi va trece strarea pe curând, m-am gândit că este de-a dreptul dureros să simt așa după o călătorie, după un fel de vis împlinit, dar sunt ani de când e la fel de fiecare dată, nu apuc să mă întorc dintr-un loc, că tânjesc deja după el. Mai apoi, peste toate, sunt locuri de care fără să vreau neaparat mă leg cumva ombilical, de parcă acolo m-am născut și am crescut. Uit de toate, de locurile care îmi sunt cu adevărat natale, de faptul că trebuie să mă întorc “acasă”, de mine… mă contopesc cu locul și aproape fără cuget, trăiesc o poveste de dragoste, pe care orice “suflet” ar putea să fie gelos. Din punctul acesta de vedere, nu sunt iubita perfectă, trădez cu nerușinare și mă îndrăgostec mereu și mereu… de alte locuri. E atât de ciudat să știi că în inima ta nu e loc decât pentru o singură iubire și totuși când este vorba de “locuri” să simți că inima îți crește și face cumva loc și altor feluri de iubire. E ca și atunci când ai mai mulți copii și îi iubești pe toți la fel, e așa cum îți iubești, mama, tatăl, soțul, soția, sora, fratele, prietenii… Ca om ești capabil de o unică și mare iubire, dar cu toate acestea faci loc tuturor în inima ta, poate inima vrea asta, poate tu, ca om, doar nu te poți opune.

Mi-am acompaniat melancolia de ritmuri tandre și mi-am petrecut seara, până pe la miezul nopții, privind insistent niște filmulete, făcute de oameni abili și pasionați exact în locurile care momentan îmi sunt foarte dragi, acelea de unde m-am întors de curând. Poate pentru cei care nu îmi știu pasiunea, sau pentru cei care o știu, dar nu o înțeleg, toate acestea sunt exagerări, dar eu și inima mea știm că nu sunt, nu sunt, decât o parte din ceea ce am fost meniți să fim, poate nefericiții care mereu cred că este mai bine acolo unde nu sunt… poate doar prea sensibilii care caută scăpare în visare, sau norocoșii care, din întâmplare mai cunosc niște sentimente în plus.

Dacă vreți să vedeți filmulețele încercați, aici, aici, aici, aici și aici. Se vor genera și alte rezultate, dacă aveți chef și timp le puteți vedea pe toate, asta pentru o duminică… de toamnă toscană.

Florența, bellezza!

Așadar am ajuns în capitala Toscanei într-o dimineață de sâmbătă cu mult soare și am ales să mergem să ne căutăm hotelul pe jos, traversând tot centrul. Am luat-o pe cel mai lat bulevard într-o anume direcție, care nici măcar nu știam dacă este sau nu cea bună și după scurtă vreme ne-am lăsat furați de vitrinele cu bunătăți. Ne era puțin foame și eu credeam că dacă beau ceva cald o să-mi treacă și durerea de gât, așa că am poposit la o cafenea care mi se părea mie mai drăguță, unde o tipă se agita de mama focului pentru fiecare client grăbit care-și servea cafeaua direct la tejghea. Am bănuit că este o cafenea bună din moment ce atâția ce păreau ai locului își începeau dimineața acolo. Am intrat, ne-am luat niște sandviș-uri și câte un cappuccino și ne-am așezat la măsuță (știm că la ei se plătește în plus o taxă pentru că le ocupi masa în local, dar am zis că merită un pic de răgaz, după atâta drum).

Imediat după colț de cafenea iată și Domul, Santa Maria del Fiore… IMENS. Era cândva cel mai mare din lume, dar și acum, pentru cine nu a văzut o catedrală mai mare, pare de necuprins. Facem un tur în jurul ei, vedem că deja (ora 10 dimineața) cozile la intrare în Dom și în cupolă sunt tare lungi, așa că nu intram, o lăsăm pe mai târziu. Ne învârtim prin piață și îmi pare rău pentru acest Dom, căci într-o piață mai mare ar fi cam de 100 de ori mai bine pus în valoare, așa e puțin înghesuit acolo, dar urma să mă obișnuiesc, muuulte valori sunt “înghesuite” în Florența și asta nu le răpește din farmec.

Foarte aproape de Dom se află Palazzo Vecchio, actualul sediul de primărie a Florenței, situată în cea mai aglomerată și populară piață din oraș Piazza de la Signoria, unde o replică a celebrului David al lui Michelangelo îți spune “bun venit în orașul artei”. Intrăm în palat, vedem imediat fântâna lui Cuppidon, după obicei (când vezi o fântână, când îți pui dorințe și arunci bani), aruncăm câțiva cenți în ea cu dorințele aferente, așteptând să se întâmple. Eu le mai aștept pe unele de la Roma, când în celebra Fontana din Trevi am aruncat monede peste amândoi umerii, acolo se zice că te întorci sigur dacă arunci banii, eu până acum nu m-am întors, dar a trecut numai un an. Așa că pentru dorințele de acum mai aștept oleacă ;)

Ieșim din Palazzo și la întrebarea lui Clau “ce vrei să facem acum?” îi zic că înainte de hotel vreau să ajung la Ponte Vecchio, căci acolo vreau de când am plănuit excursia asta. Și mergem spre pod intrând prin cele mai cochete magazinașe din lume și aici nu mă refer la magazinele marilor branduri ci prin cele tipice zonei, de agende legate în piele sau cele care vând mărunțișuri ca portofele sau semne de carte din piele. Niște splendori, să tot rătăcești prin ele. Și așa, dintr-un magazin în altul ajungem la Muzeul Gallileo Galilei, unde Clau vrea să intre la primbarea de dupa amiază, măcar l-am localizat și ne-am continuat drumul spre renumitul pod de care simți când te apropii căci e plin de turiști ca noi.

Ponte Vecchio e chiar frumos, din departare, din apropiere, de pe el, de sub el, e minunat, e mai frumos ca în poze. Aici zăbovim mai mult și facem și noi nenumărate poze. De aici o luăm agale spre hotel comentând cât de frumos ni se pare orașul deja, cât de înebuniți eram după el și cum nu știam unde anume să mergem după ce ne cazăm la hotel. Ce știam cu siguranță era că nu vrem să pierdem niciun minut făcând altceva decât a-l vizita. Vremea era pur și simplu splendidă. Ei, a fost un început bun… însă, ne-am mai schimbat apoi planurile, asta urmând să vă povestesc data viitoare.

De la Florești… la Florența :)

Avionul urma să plece la ora 6, deci simple socoteli arătau că ne-ar sta bine să fim in aeroport pe la 4, deci trezirea pe la 3 cel tarziu, cu drumul tocmai din Florești si toate alea aferente, chiar de nu om fi pe 4 la check-in (care oricum era facut online)… hmmm… concluzia e că, nu ne mai culcăm :)

Pe la 4 si ceva deja asteptam cuminti la poarta de îmbarcare rugându-ne să nu fie ceața, să nu ne mai doară gâtul (eu deja înghițisem cactusul), să plecăm la timp, să ajungem cât mai repede. Buuun, urcăm, plecăm la timp, Clau aproape că doarme la decolare, eu nu pot rata partea mea preferată dintr-un zbor, dar imediat după capitulez. Mă rog, ațipesc, căci de odihnit pe niciun mijloc de transport nu pot să o fac. Pac, gata, aterizăm (de notat că am avut parte de cea mai lină aterizare din câte am aterizat, ca să zic așa). Suntem în Pisa, e ora 7 la ei, ne dăm ceasurile înapoi cu o oră și… să înceapă aventura :)

Trenul expres care face legătura dintre Pisa Aeroporto și Pisa Centrale circulă din oră în oră dimineața, noi l-am ratat la mustată, cred că plecase cu 5 minute înainte să apărem noi pe peron. Dar, să nu ne panicăm. Calculăm iar (că știam din vară): dacă facem cu trenul 5 minute de la aeroport la gară, cât am face pana la gară pe jos? N-am fost bună la matematică niciodată, dar mă gândeam că mai mult de jumate de oră nu avem ce merge. Așa că mergem, înviorarea de dimineața. La început nu o luăm pe drumul cel bun, dar apoi încet și sigur, la îndrumarea unui “nenea” care își plimba câinele, înaintăm spre centru (acest lucru era semnalizat încă de la ieșirea din pacarea aeroportului, dar noah…). Și deși încep să repir ca Darth Vader când ia vitamina C cu propolis, în 20 de minute suntem la Gara Centrale. În care oraș, oare se mai poate face așa rapid acest drum, per pedes? Sincer, la Cluj cred că faci 4 ore, dar eu una nu m-aș încumeta, e tare departe!

Pisa, în zorii zilei e liniștită și caldă, îmi place Pisa din ce în ce mai mult, în plus e un oraș intuitiv și nu ai cum să te rătăcești sau să nu găsești ceva, totul e aproape (cam ca la Ineu așa, dacă pot oare compara) și e frumoasă ce mai… până și la gara e “drăguț” în lumina dimineții. Nu vrem să zăbovim la Pisa, ne-am plimbat deja prin ea și aveam să ne mai plimbăm la întoarcere, așa că ne luăm rapid bilete pentru Florența, Santa Maria Novella. Se luminează bine pe când să plecăm, deci pot admira alte porțiuni de peisaje toscane. Însă nu pentru mult timp, căci la căldură mă înmoi și deși trenul face cam o oră până la destinație, mă ia somul și moțăi ca un mâț…

Când ne apropiem de Firenze mă trezesc buimacă și vad încă din tren cupola Domului… Chiar așa aproape să fie? Ea e oare? Pfoai, bine că am ajuns! Gara din Firenze seamănă bine cu gara de Nord de la București, numai că este mai curată și mai puțin înghesuită și aici nu mi-e frică de nimeni (chiar dacă răufăcătorii tot români sunt, merg pe principiul “îi înjur în românește” și mă lasă în pace). Ieșim din Gara Santa Maria Novella și la doi pași ajungem și la Catedrala Santa Maria Novella (care de altfel dă și numele gării, după cum se vede), ei, e o bijuterie care probabil că în oricare alt oraș, ar fi piesă de rezistență, aici însă e doar “biserica de la gară”… dar despre asta și despre tot ce urmează vă povestec în episoadele următoare…

P.S. Am încărcat Pozele de la Florența deocamdată, la cererea specială a mamei care mai nou (de curând) îmi citește blogul :) (Ghiciți de unde a aflat că am răcit? Te pup, mami!)