Pledoarie pentru “rătăcirile” mele

Aseară, după o întâlnire cu prietenii la un restaurant și o masă mai mult decât copioasă, am ajuns acasă cu dorința nebună de a vedea două filme, știam care… și până la urmă nu am mai văzut niciunul. În schimb am terminat o carte extrem de sensibilă și de vibrantă și am început o alta primită ieri în dar. Dar peste puțin timp m-am melancolizat, căci cartea mea nouă începea cam așa: “Venisem la Florența ca să uit o vreme de Peru și de peruani, dar iată că nefericita mea țară mi-a ieșit în cale , într-o dimineață, în modul cel mai neașteptat. Vizitasem casa reconstruită a lui Dante, biserica San Martino del Vescovo și străduța unde, după legendă, Dante o văzuse pentru prima oară pe Beatrice, … “

Nu îmi va trece strarea pe curând, m-am gândit că este de-a dreptul dureros să simt așa după o călătorie, după un fel de vis împlinit, dar sunt ani de când e la fel de fiecare dată, nu apuc să mă întorc dintr-un loc, că tânjesc deja după el. Mai apoi, peste toate, sunt locuri de care fără să vreau neaparat mă leg cumva ombilical, de parcă acolo m-am născut și am crescut. Uit de toate, de locurile care îmi sunt cu adevărat natale, de faptul că trebuie să mă întorc “acasă”, de mine… mă contopesc cu locul și aproape fără cuget, trăiesc o poveste de dragoste, pe care orice “suflet” ar putea să fie gelos. Din punctul acesta de vedere, nu sunt iubita perfectă, trădez cu nerușinare și mă îndrăgostec mereu și mereu… de alte locuri. E atât de ciudat să știi că în inima ta nu e loc decât pentru o singură iubire și totuși când este vorba de “locuri” să simți că inima îți crește și face cumva loc și altor feluri de iubire. E ca și atunci când ai mai mulți copii și îi iubești pe toți la fel, e așa cum îți iubești, mama, tatăl, soțul, soția, sora, fratele, prietenii… Ca om ești capabil de o unică și mare iubire, dar cu toate acestea faci loc tuturor în inima ta, poate inima vrea asta, poate tu, ca om, doar nu te poți opune.

Mi-am acompaniat melancolia de ritmuri tandre și mi-am petrecut seara, până pe la miezul nopții, privind insistent niște filmulete, făcute de oameni abili și pasionați exact în locurile care momentan îmi sunt foarte dragi, acelea de unde m-am întors de curând. Poate pentru cei care nu îmi știu pasiunea, sau pentru cei care o știu, dar nu o înțeleg, toate acestea sunt exagerări, dar eu și inima mea știm că nu sunt, nu sunt, decât o parte din ceea ce am fost meniți să fim, poate nefericiții care mereu cred că este mai bine acolo unde nu sunt… poate doar prea sensibilii care caută scăpare în visare, sau norocoșii care, din întâmplare mai cunosc niște sentimente în plus.

Dacă vreți să vedeți filmulețele încercați, aici, aici, aici, aici și aici. Se vor genera și alte rezultate, dacă aveți chef și timp le puteți vedea pe toate, asta pentru o duminică… de toamnă toscană.

You may also like

3 comentarii

  1. Ce frumos ai scris! M-ai facut si pe mine nostalgica dupa o Toscana vazuta mai mult prin orase decat pe coclauri. Mi-am promis atunci ca ma voi reintoarce candva sa strabat dealurile. Poate intr-o primavara, imaginile acelea cu maci sunt fabuloase.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.