Să tot fie 2 sau 3 ani de când ne-am propus un weekend pe Transfăgărăşan, dar el fiind aici în patria mamă, cred că a început să ni se pară cam prea accesibil, aşa că l-am tot amânat (ca şi alte destinaţii din România). Dar cum uneori pentru niste evenimente frumoase nu ai nevoie de cine ştie ce plan, ideea petrecerii primului weekend din septembrie în natură, s-a transformat într-o surpriză şi aproape nici nu am crezut când m-am trezit la poalele Carpaţilor. Îmi ieşise din cap pentru anul ăsta.

Transfăgărăşanul este o rută care, cu plecare din Cluj, se poate face într-o zi fără cazare undeva. Însă eu aş recomanda două zile pentru a te putea bucura mai bine de drumul de întoarcere. La dus, chiar ne-a bucurat traseul, deşi ne grăbeam. Însă a încolţit în mintea mea o vizită la Miercurea Sibiului şi prin zona aceea atât de frumoasă… pentru alt weekend, poate, cândva, tot aşa fără plan, cine ştie?

De la Cârţişoara, din judeţul Sibiu se intră pe măreţul drum, promovat intens şi de cei de la Top Gear, însă parcă, parcă îmi vine să mă întreb dacă nu cumva ar fi rute montane chiar şi mai frumoase prin lumea asta mare. Noi am ales primul popas chiar înainte de intrare pe Transfăgărăşan. Era ora 12 fix, eram în grafic, dar în sinea mea aş fi preferat să fi ajuns aici măcar cu o oră mai devreme. Şi pornim şi iniţial nu ni se pare nimic super, mega, extra spectaculos, dar totuşi să conduci zărind în soare cei mai înalţi munţi ai ţării este destul de frumos şi de benefic pentru mândria de a fi român, mândrie de care uităm prea des şi pe care unii nu o avem deloc.

Prima oprire survine oarecum repede la Bâlea Cascadă. Vedem casacada din depărtare, apoi din apropiere vedem o aglomeraţie mare. Totuşi găsim parcare în buza Cabanei Bâlea Cascadă. O luăm la pas spre curgerea de apă, dar aflăm rapid că e aproape imposibi de ajuns la ea şi că mulţi turişti s-au întors. Oricum de la distanţa la care ne aflam nu mi se părea foarte spectaculoasă, am văzut cascade mult mai faine, atât doar că asta este super înaltă, însă volumul de apă mi s-a părut mic (am avut apoi ocazia să o mai zăresc şi de pe traseu). Oprirea asta a fost destul de inutilă şi m-a iritat cumva pentru că am descoperit ce preţuri se practică pe acolo şi m-am îngrozit: 25/ron/sens telecabina până la Bâlea Lac (unde oricum aveam să urcăm cu maşina), deci la un calcul rapid pentru un cuplu ai nevoie de 100 de lei să te plimbi cu telecabina aia şi zic că nu merită deloc… Apoi preţurile la mâncare erau woooow, adică 10 lei nişte covrgi înşiraţi pe o aţă? Cum aşa ceva? Totul era frumos ambalat şi colorat, dar preţurile cred că erau pentru turiştii străni only… astfel nu-mi explic. Mai rău e cu copiii pe acolo căci e plin de dulciuri şi jucării şi îi vedeam cum le fug ochii.

Şi acum începe partea cu adevărat frumoasă, pe care dacă nu o faci, practic nu ai făcut Transfăgărăşanul: urcarea la Bâlea Lac, tronson închis în cea mai mare parte a anului din cauza dificultăţii şi a stării carosabilului. În urcarea asta am oprit de câteva ori pentru că era prea frumos peisajul ca să nu-l imortalizez. Mi-a plăcut mult şi m-am simţit aşa de bine conducând de zici că a fost (şi poate chiar a fost) unul din acele momente cheie din experienţa de şofer (neprofesionist) :) Pe cum urcam totul era din ce în ce mai incredibil, iar eu nu am mai fost la aşa înălţime şi nici nu am mai condus pe un asemenea drum la aşa înălime şi cu aşa o privelişte de la volan. Nu ştiu cum este exact pentru cei din dreapta şi din spate, dar pentru mine a fost totul o experienţă minunată.

La Bâlea Lac a fost aglomeraţie mare, iar un tip mărunţel de la parcarea cu plată spera să negociez cu el un loc de parcare. Dar eram totuşi în vârful muntelui, cum naiba să dau şpagă în vârful muntelui (?) aşa că am mai căutat şi după o mie de manvere am reuşit să las Kia undeva foarte mişto poziţionată. Apoi, peste o oră şi jumătate am admirat toată construcţia asta colosală numită Transfăgărăşan, am făcut poze, m-am închinat la culoarea splendidă a Lacului Bâlea, am mâncat în aer de munte şi cu forţe proaspete am luat-o spre Vidraru cu mai puţine opriri pentru poze căci deja parcă peisajul se stingea. Mediul antropic de la Vidraru să zicem că nu m-a împresionat, mai ales după ce văzusem deja partea de vis din traseu. Aşa că am continuat spre Curtea de Argeş, cu o oprire la cabana Sub Cetate de unde Cetatea Poienari se vede frumos de tot în lumina după amiezei şi te îmbie să îţi faci planuri pentru a o vizita şi pe ea… cândva.

La Curtea de Argeş (poze) am fost evident la mănăstire şi eu pot să spun clar şi răspicat că nu am văzut până acum în România o mănăstirea mai frumoasă şi mai interesantă ca asta (nu spun că nu există). În plus mersesem cu legenda Meşterului Manole în cap… Iar mormintele lui Ferdinad, Carol I, al reginelor Elisaveta şi Maria, mormintele întemeietorului Neagoe Basarab şi al familiei sale, toate m-au făcut să mă simt într-o Santa Croce de România. Suvenirurile aici mi s-au părut ieftine în comparaţie cu ce se găsea pe Transfăgărăşan (poze).

Întoarcerea spre Cluj am făcut-o pe valea Oltului, o zonă deosebită pe care am văzut-o în 2009 când ne-am întors de la mare de la noi. Acum a fost întuneric bine şi a fost păcat că nu am reuşit să ne bucurăm de peisaj, dar deşi am ajuns acasă la 1 nopatea, a fost ok ca duminică dimineaţa să mă trezesc în patul meu de acasă. A fost un weekend frumos, cu o vreme splendidă de vară adevărată, cu 30 de grade la Vidraru şi poate 25 la Bâlea, ne-am mai bronzat fără să vrem şi a fost o baie de soare de munte care sper eu să reziste mai multă vreme… cel puţin atât cât amintirea călătoriei :)