N-am văzut în viața mea (din 1994, de la Lillenhammer încoace) un concurs olimpic de patinaj artistic atât de încordat ca la JO de la Beijing din acest februarie. A avut o frumusețe stranie, tăioasă ca lama patinei, dar extrem de vulnerabilă. Însă, din păcate, mereu ne vom aduce aminte de el ca de un concurs care a adus multă suferintă, comentarii malițioase și a pus în discuție numeroase elemente de etică, ducându-ne cu gândul foarte departe de “cel mai liric și artistic sport din lume”. Dacă în urmă cu 4 ani, la olimpiada din Coreea de Sud (despre care am scris cu patos), totul a dus cu gândul la “make love on ice”, anul acesta ne-a șocat ideea “all’s fair in love and war”. Dacă o fi “ajutat” și contextul geopolitic probabil putem doar bănui, însă nu va mai conta la total niciodată. Ce contează este cu ce rămânem din tot ce-a fost, dincolo de spectacol, campioni, sărituri năucitoare, copii traumatizați sau politici de stat care nu cred în ideea lui Pierre de Coubertin că “important e să participi”.
