Filosofari

Magia primilor fulgi

17 comentarii

Avem la Cluj un strat foarte subțirel și extrem de finuț de zăpadă, dar cerul arată pregătit să mai aștearnă câțiva peste pământul stropit cu alb. Lumina clară, mult mai clară ca cea de ieri, parcă dansează cu raze de soare nevăzute, dar cumva liniștitor de prezente. E frig, dar nu e ger încă. Niciun gând de până acum nu m-a adus mai aproape de ideea de Crăciun ca această zăpadă puțină, care probabil se va topi curând, dacă nu-i este stratul alimentat…

La cât iubesc eu iarna, acest sentiment a fost surprinzător, dar totuși există reminiscențe din copilărie și mai apoi din adolescență, care mă pot tulbura dacă le dau eu voie. Multă vreme, copil fiind, am dormit pe un colțar cu o latură sub geam și în toată acea perioadă, iarna, în anumite nopți, mă ridicam în picioare, îmi puneam palmele rotunjite pe lângă ochi, ca și cum aș fi ținut un binoclu invizibil, și încercam să privesc pe fereastră în noaptea de afară… să văd dacă ninge…

Uneori ningea și atunci nu mai puteam până dimineață, adormeam cu visele acoperite de troiene. Prima întrebare, când deschideam ochii și îi zăream pe unul din ai mei, era: “a mai nins? cât de mare e zăpada?” În general răspunsurile erau de genul: “mare cât până la burta broaștei” sau “atât de mare încât nu putem ieși din curte, dar totuși facem cumva să ajungi la școală azi”, ironie desigur, dar cred că erau și ei încântați de interesul meu naiv pentru zăpadă. Mama cred că s-a întrebat tare mulți ani, parcă o și aud: “oare de ce vă place vouă zăpada atât de mult și pe noi (ăștia mari) nu ne mai încântă?”… E ceva de studiat oricum în treaba asta, pentru că odată cu anii, parcă și încântarea mea a scăzut și fiecare zăpadă e raportată la cauciucuri de schimbat, drumuri înzăpezite sau nu, planuri stricate, frig de îngheață pietrele (-25 de grade in februarie trecut și zăpadă de care nu am scăpat până în 20 martie, nu e ceva care să te îndrăgostească de iarnă).

Și totuși, sunt ani, mulți ani de când primii fulgi mă fac să cred că există magie pe lume, ceva divin se întâmplă când acei primi fulgi ating pământul ca și cum primii fulgi nu sunt din zăpadă ci puf din aripile îngerilor ce atunci când ating pământul îl sfințesc. Dacă îi lași să-ți atingă fața te vor sfinți și pe tine, iar tu îți vei aminti mereu când s-a întâmplat asta și vei crede de atunci în miracole.

Foto

… și-apoi să ningă mult ca-n frații Grimm
și sub zăpezi de bronz să ne iubim…

Carti

Rezoluțiile unei femei “Pe tocuri”

6 comentarii

Singurul mod în care pot vorbi despre cartea Mihaelei Nicola, va fi cu și prin cuvintele ei. Să vin eu acum să vă spun în ce fel o carte simplă și fără pretenții poate spune multe despre viață și rosturile ei, ar fi un semn de snobism din partea mea. Nu mă caracterizează. Cartea este din seria “trebuia să o ai în casă pentru orice eventualitate” (vorbesc cu fetele aici) și pentru că am aflat că are o soră ce se numește Cu mănuși, mi-am pus în plan să le achizionez pe amândouă, să fie dacă vreți, cadoul meu de Crăciun, serios! Pentru că nici Pe tocuri nu-i a mea ci face parte din acea jumate de bibliotecă pe care o are Lili la mine (am vorbit serios cu aranjatul cărților când îți cumperi bibliotecă, da?)

N-am luat-o razna, despre un fel de rezoluții o să vorbesc chiar dacă suntem numai în 4 decembrie. De ce? Pentru că am terminat ieri cartea Mihaelei Nicola și încă mă obsedează un capitol intitulat chiar așa, Rezoluții. Mă gândesc tot la el/ea și la adevărurile lui/ei. Merge la fix în această lună a anului, și numele capitolului și această carte, TOATĂ. E de citit sub pom sau sub artificii cu gândul că anul ce vine poate fi mai bun numai dacă știm că TOTUL stă în puterea noastră. Și că anul ce vine poate fi mai bun numai dacă atunci când dăruim, ne dăruim PE NOI. Desigur, este cel mai greu, dar și dacă reușim…

Mihaela Nicola, ai cuvântul:

“Ne aflăm în perioada febrilă a împachetării și despachetării de daruri. Și desigur în sezonul agonisirii de straie de sărbătoare în care miorițele autohtone își vor fi etalând statutul. […]

Sezonul darurilor ne consumă energia, ne suprasolicită bugetul și ne provoacă la creativitate. Oricine își contemplă lista de prieteni, parteneri și obligații cărora trebuie să le trimită un gând frumos traversează câteva momente de disperare. Totdeauna sunt foarte mulți cei cărora vrei să le faci o surpriză frumoasă, totdeauna îți propui să oferi un dar cât se poate de potrivit pentru fiecare dintre destinatari, îți propiui să fii memorabil în noianul de cadouri pe care le va primi fiecare. Trebuie să nu coste nici mult (căci lista e lungă), nici puțin (că este ofensator). Trebuie să fie un cadou altfel decât celelalte. Nici foarte personal, nici prea convențional. Și uite așa te trezești într-o competiție cu timpul, cu ceilalți cu ceea ce primești versus ceea ce oferi.

…, am uitat să precizez cadoul, felicitarea, gândul transmis celorlalți este în fapt o competiție inconștientă a sinelui cu felul în care te percep ceilalți. Darul și felul în care îl oferim spune cu mult mai multe despre noi decât reflectă felul în care îi prețuim pe cei ce-l primesc.  Nu-mi place deloc obiceiul e-mailurilor impersonale cu o felicitare pestriță transmisă fără criteriu tuturor celor aflați în baza de date. Nu-mi place nici obiceiul mesajelor sms redactate într-un limbaj semistandard astfel încât să poată fi trimis tuturor numerelor înregistrate în memoria telefonului. […]

Cei mai sofisticați, cei care prețuiesc cu adevărat relaționarea (și nu doar imaginea acesteia) dau curs instinctului de a personaliza fiecare urare, de a-și adapta gândul bun la cel căruia îi este transmis. Îi prefer pe cei care scriu de mână textul felicitărilor – e mult mai personal, include emoție și un dram de amprentă personală. […]

Nu m-am prins niciodată de ce pare mai ușor a alege un cadou feminin decât a selecta un cadou masculin. […] Ș-apoi există daruri unisex cu mult mai strălucitore decât un ruj la fete și o cravată la băieți. Nu vi se întâmplă să apreciați o invitație la teatru decât una la cină? E un cadou bivalent. Și-n general, nu vi se întâmplă să vă înduioșeze mai mult un cadou legat de univesul emoțional decât de cel material? Dacă nu, atunci faceți parte din categoria preafericiților mercantili. Dacă totuși da, atunci ignorați agitația de prin malluri și uitați de proporția tangibilă a ambalajelor pentru obiecte utile destinatarului. Oferiți celor din jur un gest frumos, un sfat înțelept și multă energie pozitivă. Oferiți-le timp – este materia primă cea mai importantă a existenței – și singura pe care o deținem în cantitate limitată. Oferiți-vă pe voi înșivă cu candoare, cu lipsă de inhibiții, ca și companion de spirit, ca exemplu de atitudine. Este o rezoluție timidă pentru viitor.”

România, Travel

1 decembrie la Alba Iulia

18 comentarii

Bat clopote cântând reîntregirea/ Și sufletul ia foc în clopotari/ Întâi decembrie ne e unirea/ Și strălucirea României Mari/ Mihai Viteazul intră-n catedrală/ Și are harta Daciei în mâini/ Într-insul Burebista se răscoală/ Și-apoi pe vatra lui se nasc români.

Cât flamura ros-galbenă-albastră/ Ne este prag și steag și ideal/ Veniți români, veniți la Mecca noastră/ Veniți la Alba Iulia-n Ardeal…

(Clopotul reîntregirii – Adrian Păunescu)

Am vrut de când mă știu să ajung odată la Alba Iulia de 1 decembrie, dar ca de obicei, n-am făcut nimic palpabil în direcția asta ani de zile. De la Cluj la Alba faci 90 de minute cu mașina, și da, evident că am trecut prin Alba de zeci de ori mergând în… altă parte. Nici anul acesta nu a fost în plan și cel mai probabil nu am fi mers dacă nu ar fi insistat Clau (mă rog, nu a trebuit să insiste prea mult, vă dați seama) :)

Sâmbătă ne-am trezit fără ceas și afară ploua infernal, totuși pe așa o vreme nu-ți vine să te pui pe drum, dar am zis: dacă nu ninge, MERGEM… dacă ningea era mai nasol că nu am pus cauciucurile de iarnă încă. Și am mers și totul a fost roz, deși gri, până când am căutat peste 30 de minute un loc de parcare în Alba Iulia. Era PLIN, cum ar fi fost, Doamne iartă-mă, dacă era soare și frumos nu pot să vă spun și nici să-mi imaginez, dar când e să ai noroc la parcare, ai chiar și după jumătate de ceas, astfel nu-mi explic cum de am reușit să găsesc ceva, strâmt, ce-i drept, la 2 minute de Poarta nr.1 de intrare în Cetate.

La Alba ne-am întâlnit cu Mirela și Romulus, nu întâmplător, programat ca să zic așa… Am petrecut o zi deosebită împreună și le mulțumesc pe această cale. De asemenea mulțumiri Luizei că a făcut posibilă întâlnirea… Ei nu erau la prima vizită la Alba, așa că am aflat de la ei multe lucuri și povești pe care nu le știam și fără de care poate ratam obiective și momente importante. Inutil să vă spun că am mers fără nicio căutare prealabilă pe Google, iar ghidul NG despre România conține o singură pagină despre Alba Iulia și aia cu câteva imagini.

Ce am văzut și am fost impresionați:

Catedrala Reîntregirii Neamului –  este superbă și de neratat. Tot complexul format din Catedrală, clopotniță și clădirile aferente ce o împrejmuiesc este de o inestimabilă valoare. A fost construită între anii 1921-1922, în stil neo-românesc. Aici au fost încoronați Regele Ferdinand și Regina Maria la 15 octombrie 1922, motiv pentru care acest monument istoric mai este cunoscut ca și Catedrala Încoronării.

Catedrala romano-catolică Sf. Mihail unde este înmormântat Iancu de Hunedoara și fiul său, are o fațadă cenușie ce atrage prin solemnitate și tragism și se spune că este cel mai valoros monument romanic din Transilvania. De asemenea este cea mai lungă și mai veche catedrală din România. Are aceiași vârstă cu catedrala Notre Dame din Paris :) În spatele acestei catedrale se află statuia lui Mihai Viteazul, locul paradelor și al depunerilor de coroane.

Sala Unirii este un loc de o importanță covârșitoare în toată istoria neamlui nostru, iar de 1 decembrie au fost expuse aici documentele Marii Uniri, este un loc care nu are cum să nu impresioneze, iar organizatorii chiar s-au străduit ca lumea să înțeleagă adevărata semnificație a locului.

Piața Cetății – locul în care au avut loc concertele de 1 decembrie, concerte pe care vă sfătuiesc să nu le ratați dacă ajungeți aici tocmai de Ziua Națională. Piața Cetății este mărginită de clădirea Universității 1 decembrie 1918 Alba Iulia și de o latură a Sălii Unirii. A fost frumos să văd o mare de steaguri tricolore fluturând în vânt pe ritmul cântecelor Veniți români să cerem dreptul al Marianei Anghel sau Noi suntem români al lui Ioan Bocșa. Eu nu sunt ceea ce se poate numi un MARE patriot, dar iubesc România și m-am simțit tare bine să aud cântecele acestea și să văd că în cei din jurul meu cresc inimile de români. E un frumos exercițiu de istorie aplicată.

Porțile de intrare în Cetatea Alba Carolina, fiecare un monument în sine, fiecare ornat extraordinar și fiecare străjuit de un “gardian” ca în filmele istorice. Toți își făceau poze cu săracii gardieni, parcă îi și aud când au aflat că vor fi de serviciu pe 1 decembrie “oh, nu, nu iar poze cu toți turiștii” :) Dar, au fost foarte de treabă și amabili și le dau o bilă albă organizatorilor pentru că i-au postat acolo.

Statuetele de metal presărate peste tot prin Cetate, fie că e un soldat înarmat, fie o femeie care vinde trandafiri, fie un copil sărac așezat pe o bancă, fie o doamnă cochetă și un domn manierat care o saltută din mers. Au avut un succes nebun, mereu cineva era lângă ele să se fotografieze (a se înțelege că și eu, desigur). Altă bilă albă… le strângem ușor.

Tir cu arcul – asta fost o întâmplare de mai puțin de 10 minute, dar mi-a intrat la inimă. A fost acel ceva care o să ne rămână în memorie ca ceva ce am făcut “mai ții minte? atunci de 1 decembrie la Alba Iulia!”… frumos de tot! Amintiri cu 5 săgeți la 5 lei…

Pub 13, un local de mare efect chiar în zidul cetății cum urci pe la Poarta 1. Interiorul este deosebit decorat, iar atmosfera aduce a tavernă haiducească. Mi-a plăcut foarte mult, de astfel de locuri este nevoie ca turiștii să fie maxim impresionați de întregul potențial al unui loc. Prețuri mari însă. Din păcate aici sunt și bile negre, dar vă spun imediat și ce nu ne-a plăcut la Alba.

Focul de artificii cu care au întârziat numai 20 de minute față de ora stabilită a fost grandios și melodios (Ciuleandra și Dunărea Albastră). Am înțeles că nu s-au primit bani de la Guvern, totul a fost asigurat de CJ Alba și le-a ieșit.

Ce nu ne-a impresionat, ba aproape ne-a iritat:

Seviciile lasă din nou de dorit, la localul pe care îl lăudam mai sus, deși atmosfera a fost frumoasă și ce a trebuit să fie într-un asemenea loc, iar mâncarea a fost gustoasă (sau nu sunt eu foarte pretențioasă), totuși se vedea clar că sunt depășiți de situație, de valul de turiști care i-au luat cu asalt. Am așteptat peste o oră după platoul rece și la recomandarea chelneriței am luat ciorba mai întâi, numai ca să nu ni se pară că așteptăm mâncarea o veșnicie, căci și așa ni s-a părut. În plus nu se putea plăti cu cardul (asta pot înțelege, nici pe vremea lui Mihai Viteazul nu se putea) :)

Singura cafenea care exista în Cetate și mai era și vis a vis de Piața Cetății a fost și ea “depășită de situație”, probabil nu se așteptau la așa ceva, deși îmi vine să râd, căci sunt sigură că în altă perioadă din an nu e așa de aglomerat aici. A! era faină rău cafeneaua dar nu cred că avea nume, eu nu am văzut niciunde un nume scris…

Nu avem spiritul comerțului deloc sau dacă l-am avut ne-a părăsit cu desăvârșire. Nu mă înțelegeți greșit, am apreciat faptul că nu am fost tarabe cu prostii inutile și ieftine ca la târgurile de țară, dar cred că puteau exista niște căsuțe ca cele pentru tărgurile de Crăciun care să vândă una/alta, un magnet, un mar caramelizat, migdale, fulare, ceva… dar NIMIC. Era să plec fără magnet când am văzut că în spatele Catedralei Reîntregirii era un magazinaș cu obiecte bisericești și Evrika! aveau și magneți, numai că unii era vai de steaua lor. Totuși am magnet cu catedrala, am putut pleca mulțumită.

Concluzii și imagini:

Alba Iulia este de văzut oricând, dar mai ales de 1 decembrie. Poate vara te poți plimba alene și fotografia fiecare colțișor de clădire în parte, și poți intra în muzee și savura locul, dar NUMAI de 1 decembrie va fi o astfel de atmosferă acolo, numai atunci răsună cântecele patriotice pe care le cunoaștem toți de când eram micuți, numai de 1 decembrie Alba Iulia este capitala României (MARI), numai de Ziua Națională poți simți sus la Alba în Cetate cum spiritul național îți pune un nod în gât și categoric numai și numai de 1 decembrie simți că ești român cu toată ființa și te bucuri să fii.

Aniversări, Bloguri & Blogging, România, Travel

4 ani de Bialog și 10 locuri superbe din România

45 de comentarii

Așa s-a nimerit, de 1 decembrie, atunci m-am pus pe scris, atunci am creat Bialog-ul, iar de atunci nu am lăsat să treacă niciun an fără să nu amintesc ce decizie înțeleaptă am luat :) Vă mulțumesc tuturor celor care m-ați încurajat să scriu și să tot scriu, să vă povestesc lucruri frumoase despre pasiunile mele și despre viața mea. Și cum totul se rezumă la voi, la cei care mă citiți, care vă întoarceți aici în număr tot mai mare (v-ați dublat numărul în ultimul an și vă spune asta cineva absolut rece la statistici), tot vouă vă dedic articolul de azi, va fi un articol aniversar, despre România.

La mulți ani, România! La mulți ani, Bialog!

Prietenii mei din blogosfera de turism au dorit să facem un cadou României chiar de aniversarea ei, un articol în care să vorbim despre cele mai frumoase 10 locuri din România, locuri în care am ajuns, locuri pe care le-am gustat și simțit din toată inima. Nu am putut să nu mă alătur, e o inițiativă frumoasă, iubesc România, este realitatea mea și dacă ar fi să plec mâine în lumea largă, aș lua-o cu mine. România sunt și eu și ce folos să o hulesc? Dacă aș face-o, oare nu m-aș vorbi de rău în primul rând pe mine? Azi în zi de sărbătoare îi urez să se dezvolte frumos că are cu ce și să-i ierte pe cei care o urăsc degeaba, că nu știu ce fac.

Top 10 cele mai frumoase locuri din România (versiunea Bialog)

10. Mănăstirea Humorului – pentru liniștea deosebită găsită aici, pentru aerul curat și pacea sufletească; pentru că este locul unde poți finaliza de scris o carte.

9. Cetatea Lita – pentru că te va uimi un peisaj desprins din pânzele unui muzeu, poți crede că nu e real ce vezi, și totuși o să urci pe ruine și pădurile Ardealului ți se vor părea nesfârșite.

8. Cheile Turzii – un fir de apă despică munții construind catedrale de piată sub forma unor brațe ce se întind în rugăciune către cer.

7. Piața Muzeului din Cluj-Napoca – porumbei și albine, lapte și miere, vechi și modern, terasă în curtea Bisericii Franciscane unde l-au botezat pe Matei Corvin.

6. Mănăstirea Curtea de Argeș – cea mai frumoasă mănăstire pe care am văzut-o în România, un loc încărcat de legedă, construit pe o moartea și pe nașterea unei creații ce a atins paradoxalul.

5. Cimitirul Vesel de la Săpânța – pentru că moartea nu înseamnă finalul iubirilor ci doar finalul unor obișnuințe perene, ba poate e chiar un început colorat.

4. Castelul Peleș – cel mai elegant și plin de stil loc din România, am avut mereu un sentiment special când am călcat acolo și vreau să cred că într-o viață anterioară… dar stai, cine nu ar vrea să creadă asta?

3. Transfăgărășanul – drumul tuturor drumurilor, o experiență esențială oricărui șofer cu drag de volan.

2. Centrul vechi al Sighișoarei  – din alt spațiu și alt timp, un loc despre care cuvintele de laudă vor fi mereu prea puține.

1. Sibiu – niciodată nu am înțeles de ce s-ar muta cineva din Sibiu…

Acest articol face parte din campania blogosferei de turism românești de promovare a unor destinații ce merita vizitate din țara noastră. Este cea de-a doua campanie de acest fel dupa cea în care vă recomandam destinații de city break din România. Astazi, de Ziua Națională, mai multe bloguri au scris despre cele mai frumoase 10 destinații din România. Vă invit să le citiți:  I’s Blog , Hai la bord , Viajoa , Imperator Travel , Alice Traveler , Mirel Matyas , Travel Badgers , Blogul de călătorii , Printre rânduri , Plăcerea de a călători , Funtur , Lumea mare , Ciprian Caraba, Bucketlist , Totul despre hostel , Drum liber, Catherine’s crossroad,

Carti, Travel

Octavian Paler – un călător în Mexic (note din Caminante)

3 comentarii

Titlu: Caminante

Autor: Octavian Paler

Editura: Polirom, 2010

Nr. pagini: 242

Preț: 33 Ron (ofertă) pe librariaonline.ro

Oare ce legătură poate exista între un oraș romantic, bolnav de trecut, cum e Veneția și unul corect, solid și întreprinzător? (p. 19)

Fiecare secol are poate un mal du siecle al său. Al nostru ne împinge să n-avem răbdare. (p. 21)

Mă întreb dacă nu cumva tocmai cei care vântură lumea în toate părțile o cunosc cel mai puțin. (p. 23)

Nu există poate ceva mai trist decât un om care vrea să fie vesel cu orice preț. (p. 30)

Căci dacă există ceva care durează pe lumea asta, e melancolia trecerii noastre. (p. 44)

Probabil orice țară e cunoscută mai întâi prin prejudecăți. (p. 83)

Uneori diletantismul te ajută să observi ceea ce unui specialist în scapă. Nu putem vedea toți cerul ca un astronom, pământul ca un geolog, florile ca un botanist, norii ca un meteorolog, păsările ca un zoolog. Am face din Univers un Larousse enorm. Trebuie probabil, să existe pe lume și diletanți a căror singură specialitate este melancolia. Și, evident, eu sunt unul dintre ei. (p.129-130)

Orașele sunt așa cum le-am simțit și, dincolo de adevărul lor, există, poate un adevăr al nostru de care am avut nevoie în ele. (p.137)

Înțelepții hinduși pretind că există patru anotimpuri în viață. Unul pentru a studia și descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Și în sfârșit, al patrulea, în care eliberat de inhibiții și de obsesii devii un fel d călător fără bagaje. (p. 223-224)

… o pasiune n-are nevoie de motivări. Ea nu cere neaparat să fi înțelească și explicabilă. Dimpotrivă, începe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfârșind abia când simte din nou nevoia de lămuriri. (p. 240)

Nu e acesta momentul cel mai greu de atins al unei călătorii? Când frica de necunoscut dispare și nervii se relaxează într-un echilibru fericit? Azi pot spune: nu regret decât greșelile pe care nu le-am săvârșit încă. (p. 242)

 

Bloguri & Blogging, Franta, Italia, Travel

Citind-o pe Melinda (My Heart in Two Places)

5 comentarii

Pe Melinda Gallo o citesc de ceva vreme, de când m-am întors de la Florența mai exact, dar știam de celebrul blog Living in Florence cam de când a început povestea mea cu Italia. Melinda s-a născut și a crescut în America, a dus 20 și ceva de ani o viață tipic americană și visa probabil la Europa fix așa cum visează fiecare american, ca la o destinație deosebită pentru luna de miere sau pentru anii de la pensionare. Și mulți americani o să întâlniți prin Europa veniți în vacanțele pe care le-au plănuit o viață.

Apoi în timpul studenției, Melinda, la fel ca mulți alți studenți americani, a poposit la Paris printr-un program de schimb cultural și s-a îndrăgostit de orașul extraordinar de diferit față de tot ce văzuse în USA. Și-a propus să revină, dar cine nu își propune să revină la Paris? Ea a și reușit ca la finalul facultății să se angajeze la o firmă din Paris și astfel să ajungă să locuiască acolo nu mai puțin de 5 ani. Dacă 5 ani în Paris vi se par WOW (și chiar sunt) aflați că ea a dat Parisul pe un alt oraș european, probabil singurul pe care l-aș mai fi dat și eu: Florența. Cu Florența, Melinda a avut o relație mai mult decât specială și afirmă cu fiecare ocazie că rădăcinile ei sunt acolo și vor rămâne acolo indiferent pe unde o mai poartă viața. Chiar dacă din 1997 a luat o pauză de Florența și a trăit o vreme și în Anglia, faptul că de 8 ani este cetățean al Florenței cu acte în regulă spune multe despre forța de atracție a acestui oraș splendid.

Ultimul an însă, a adus foarte multe schimbări pentru Melinda și s-a văzut nevoită să facă o navetă între Paris și Florența, obositoare și îndestulătoare în același timp. Îmi pot imagina cum e să te sleiască de puteri o asemenea navetă și pe cuvântul meu că m-aș lăsa secătuită și de ultimul gram de forță din ființa mea pentru a putea să trăiesc în două dintre orașele mele preferate din lume. De când cu trăitul atât în Franța cât și în Italia, Melinda a renunțat la blogul ei superb despre Florența și acum scrie pe My Heart in Two Places, un blog pe aceeași direcție cu cel vechi, numai că, Florenței i s-a alăturat Parisul ca personaj principal în povestea vieții scriitoarei (da, ea și scrie, lucrează la niște cărți despre viața de expat, pe care dorește să le publice în viitorul apropiat).

Foto

Făcui o introducere lungă cât două zile de sărbătoare, dar trebuia să vă spun despre Melinda, căci o citesc cu mare drag și mereu articolele ei îmi ajung la suflet cu viteza luminii. Când povestește despre viața ei și despre orașele ei iubite, Melinda creează stări fenomenale în care este imposibil ca cineva sensibil să nu se regăsească. Scrie atât de frumos, atât de tandru despre orașul care a transformat-o, despre cel în care și-a găsit iubirea și mai apoi a pierdut-o, încât te fascinează cu fiecare propoziție. Melinda poate ca, dintr-o jumate de oră de alergare (și Dumnezeule cât aleargă!) să scoată un articol colosal despre frumusețea Florenței sau a Parisului. Când a povestit despre cum aleargă ea pe Champ de Mars în fiecare dimineață, in desele și tot mai lungile ei șederi la Paris și cum de fiecare dată vede Le Tour Eiffel altfel și mereu își închipuie o poveste despre cei care aleargă din direcția opusă ei, eu mi-am spus ca data viitoare când voi merge la Paris o să merg într-o dimineață acolo, poate o voi recunoaște. Nu-i voi spune nimic, dar vreau să fiu părtașă la un simplu moment care o inspiră, vreau să fiu pentru o clipă din aceeași poveste cu ea.

Melinda nu pune decât foarte rar poze pe blog (în schimb ne mai bucură ochii pe Facebook) iar textele ei nu sunt lungi, dar surprind atât de bine anumite momente încât, dacă ar fi mai lungi sau mai ilustrate le-ar pieri vraja. Melinda nu ne dă informații practice nici despre Paris și nici despre Florența, dar ne povestește despre trăirile ei acolo, ne dă amănunte din viața ei, nu picante, dar foarte bine condimentate cu umor și o naturalețe desăvârșită. Până la urmă, deși pare o femeie cu o viață de invidiat, Melinda e doar o femeie obișnuită, a iubit, a divorțat sau este pe cale de a o face, s-a îndrăgostit din nou, are un job care o solicită foarte mult, își neglijează pasiunea pentru scris în detrimentul călătoriilor mai mult sau mai puțin de plăcere, iar acum are are o dilemă nouă. Unde e de fapt casa ei? Unde a Acasă pentru ea? Nu, nu în USA, acolo nu mai este de mult acasă, iar ea are peste 40 de ani și jumate din ei petrecuți în Europa. Unde este Ea de fapt? Unde ar trebui să-și pună baza pentru următoarea perioada? Să-și urmeze jobul și noua iubire la Paris (ceea ce aproape că a făcut deja)? Ori să încerce să păstreze Acasă la Florența în “her beloved city”? (o să întâlniți  această expresie în fiecare articol, fie el despre Florența ori ba).

Nu știu de ce am ales să scriu azi despre această femeie pe care am ajuns să o cunosc suficient de bine încât să mă gândesc din ce în ce mai des la ea. Însă mă trezesc de multe ori întrebându-mă, “oare pe unde naiba o fi Melinda de nu a mai zis nimic în ultima vreme?” sau “oare o fi acum la Florența ori la Paris?”. Sunt mulți oameni interesanți pe lume pe care i-am descoperit cu ajutorul blogurilor personale, ea este unul din ei, descoperit printre trăiri descrise în cuvinte, un om sensibil în scris și am clara impresie că și în realitate. Din tot ce citesc pe blogurile din afară, Melinda a fost și este singura pe care mi-aș dori cu adevărat să o întâlnesc, să îi mulțumesc că nu este superficială și că îmi dă doza aproape zilnică de iubire necondționată pentru două orașe ce n-au cum să te lase rece. Și mi-o transmite live, de la fața locului :)

N-am încercat însă niciodată să iau legătura cu ea …

Close Menu