Au trecut 10 de ani de parcă nu a fost mai mult de o săptămână… Am reintrat în clasă de parcă ieri am ieșit cu sentimentul clar că în ziua următoare voi reveni, mă voi așeza în bancă, iar un profesor va intra în clasă și ne va da un extemporal pentru că niște colegi l-au așteptat pe coridor, sau a văzut el niște colege la țigară ori în brațele unui coleg cu doi ani mai mare. Asta pentru că n-au avut cum să treacă 10 ani de când o doamnă profesoară ne-a amenințat cu un “extemporal neanunțat” pentru ziua următoare, de când domnul diriginte mi-a zis “când vorbești cu mine să taci” sau de când am plâns de s-a umflat Crișul, pentru acel nenorocit de BAC cu grile. Neeee, cum să treacă 10 ani când aproape toți arătăm la fel, dirigu’ vorbește la fel de mult, face aceleași glume, iar noi râdem la fel de tare ascunzându-ne zâmbetele în spatele colegului din față? Ideea de 10 ani e doar o convenție, in sufletele noastre treaba sta diferit… și totuși…