Azi doar imagini, lăsând cuvintele pentru o data viitoare. Mai multe fotografii aici și mai multe detalii despre Miercurea fără cuvinte, la Carmen.
Despre mare, pe răcoare
Azi dimineață mi-a fost friguț încă înainte de a mă da jos din pat. A fost așa de ciudat de simțit asta pe un august neîncheiat încă, încât mi-a fost ciudă și am vânat soarele toată dimineața. Mda, față de anul trecut când până la 1 septembrie am dormit cu geamul de ca dormitor deschis, de aproape o săptămână soarele a fost așa de scump la vedere, că am și zis: “nuuu, nu poate veni toamna de acum!!!”, deși încă de la Ineu de săptămâna trecută v-am spus că e caniculă cu frunze uscate pe jos, sooo… vezi semnele, vezi semnele… :)
Herculane: frumusețe și întristare
După o zi pe Transalpina și două zile mai mult decât pline pe Clisura Dunării, în cea mai fierbinte săptămână din 2013, am hotărât că avem nevoie de o zi de bălăceală, dar una bună… Și în drumul nostru, foarte aproape de Orșova, trona Herculane, o stațiune cândva Splendidă, acum aproape o ruină, și totuși… din nou sentimentală, din nou simțind ceva în plus într-un loc de care mulți fug, pentru un loc de care zici că nimeni nu ar mai fi interesat, Herculane mi-a spus o poveste de dincolo de timp.
Hai, Dunărea mea*
Eu mi-o amintesc bine de tot pe Elena Roizen. Este (era) o cântăreață de muzică populară dintr-o zonă a țării, care din punct de vedere folcloric nu-mi spune nimic. Nu mă identific cu ce se cântă în acea zonă (normal că nu, eu mă identific cu alde Tiberiu Ceia ori Sava Negrean Brudașcu, dacă tot e să vă spun), dar uite că Elena Roizen îmi plăcea, îmi plăcea pentru că ea cântă despre Dunăre cu dragoste nebunească în glas, iar eu jur că am auzit *Hai, Dunărea mea în minte de câte ori am privit vara asta Dunărea, la fel cum auzeam Sous le Ciel de Paris, când mă plimbam pe malul Senei.
The Legends and the Moments
Și apoi se întâmplă lucruri din astea, brusc și neașteptat. Mergi într-o vineri seara cu prietenii la o terasă, ca fiecare să povestească frânturi din vacanța lui. Îți iei o bere fără alcool, dar cu multă lămâie și încet se aglomerează în jurul tău. La un moment dat, chiar la masa de lângă tine ți se pare că vezi pe cineva cunoscut… sau nu? Și te uiți, și privești apoi în altă parte, te uiți iar și îți zici: n-are cum să fie!! Fii serioasă, tocmai i-ai văzut statuia și ai promis că o să-i cumperi biografia, deja ai și luat la puricat anticariatele de pe net, care ar fi probabilitatea?… Și apoi zâmbești, pentru că s-ar putea să fii chiar atât de norocoasă și să fie chiar El.
Drumul Regelui, șoseaua de la 2145 m
Curios sau nu, am decis să scriu despre primul drum al vacanței de vară 2013, chiar în ziua în care îl fac pe ultimul din această vacanță. Transalpina, Drumul Regelui, cea mai înaltă șosea din România, una care taie munții la peste 2000 de m, una spectaculoasă care îi face concurență serioasă mult mai popularului Transfăgărășan.
O incursiune în capitală
Am pornit acest articol de la ideea „deosebit de recentă“ a lui Clau, de a merge în octombrie la București, pur și simplu ca să vedem la IMAX, unul dintre filmele pe care le așteaptă cu nerăbdare în toamna asta; Gravity (urmăriți trailer-ul ca să vă lămuriți de ce vrea să meargă). Eu, ca să nu mă tot acuze lumea că nu sunt pragmatică deloc, am zis că mi se pare puțin aiurea să mergem la București pentru film (vorba vine, căci ar fi Vulpitza mea dragă acolo cu tot clanul), dar Clau mi-a zis că: „nu e numai pentru film, mereu îmi zici că nu l-ai terminat de vizitat“ și mi-a închis gura…
