Două lucruri mi-au încetinit lectura la această carte splendidă: Sistemul lui Blaga și ecranizarea (care abia acum îmi dau seama că nu a fost foarte reușită) capodoperei lui Marquez.
Nu mă leg de scriitura lui Gabriel Garcia Marquez căci am știut la ce să mă aștept citind în urmă cu ceva vreme “Un veac de singurătate”, dar “Dragostea în vremea holerei” a fost din toate punctele de vedere mai pe placul meu.
Povestea de dragoste dintre Fermina Daza și Florentino Ariza nu e una de roman siropos, nu e telenovelă, nu e o poveste de romantism comun. Și atunci ce e?
Când erau foarte tineri s-au îndrăgostit copilărește, își trimiteau misive de amor și fără să fi vorbit față în față ea a acceptat să se căsătorească cu el. Normal că tatăl ei, bogat din afaceri necurate, dar căreia ea îi era recunoscătoare că a încercat să fie și mamă și tată pentru ea, a făcut tot posibilul ca să-i despartă. A plecat departe de locurile unde trăia Florentino Ariza, dar ei au continuat să-și scrie în taină cu ajutorul verișoarei ei. La întoarcere (atunci când tatăl său a crezut-o vindecată de iubirea pentru sărăntocul de Ariza), Fermina Daza maturizată și vădit mai emancipată și-a dat seama că sentimentele ei copilărești erau o iluzie și că în realitate ea nu simțea nimic pentru Florentino Ariza, poate doar o milă dar și aceea născută din nimic. Poate tocmai din acest motiv când doctorul Juvenal Urbino a apărut în viața ei, iar tatăl său a fost mai mult decât ea încântat de idee, Fermina s-a căsătorit cu el și s-a comportat ca și cum Florentino Ariza n-ar fi existat.
În tot acest timp însă Florentino nu a încetat să o iubească. Dar asta nu l-a împiedicat să o lase să trăiască liniștită, să facă doi copii, să-și vadă de viața ei teribil de diferită de a lui. Planul era însă bine stabilit. În momentul în care soțul ei va muri de moarte curată, el o va căuta și o va face să-l iubească. Nu conta dacă acest lucru se va întâmpla în următoarele zile sau în următorii mulți, foarte mulți ani. Florentino Ariza nu s-a căsătorit niciodată, dar și-a hrănit trupul cu multe femei singure și neajutorate, pe care le-a întâlnit. De unele se îndrăgostea, pe altele le admira, pe unele le folosea, căci “inima are mai multe cămâruțe decât un hotel de târfe” dar pe niciunele nu le iubea, căci sufletul său era doar al Ferminei Daza.
În ziua în care doctorul Urbino, soțul cu care Fermina a împărțit și bune și rele o viață întragă a murit, Florentino Ariza s-a prezentat la ușa ei. A fost scos afară, dar nici măcar atunci nu și-a văzut ruinat visul de-o viața. A început să-i scrie ca-n tinerețe, să o curteze onest și direct, să-i înmoaie inima de piatră. După un an, timp în care ea și-a jelit liniștită soțul a început să-i răspundă evaziv la scrisori, apoi să-l primescă în vizită, apoi să ajungă să se îneleagă ca niște prieteni vechi și într-un final să accepte propunerea lui de a pleca într-o călătorie cu vaporul. Aici pe parcursul câtorva zile s-a îndrăgodtit de el așa cum nu mai fusese niciodată îndrăgostită, s-a lepădat de pudoare, vârstă și timp și i-a dat lui Florentino Ariza șansa pe care a așteptat-o 50 de ani 9 luni și 4 zile: aceea de a trăi ca un cuplu de bătrâni care s-au iubit o viață întreagă și să primească cea mai mare binecuvîntare care le-ar fi putut fi dată adică să trăiască împreună și să se iubească pentru tot restul zilelor pe care le mai aveau de trăit.
Ultimele 100 de pagini m-au ținut legată de carte și așa cum am mirosit de la început cartea a avut parte de acel final care îmi place la nebunie. La pagina 476 părea că începe romanul. Superb.
Acuma teoria mea.
Oricât de mult mi-a plăcut nu pot să nu fiu sceptică. Nu sunt dură, ba din contră, poveștile romantice îmi plac mult chiar dacă se spune că numai iubirile neîmplinite sunt romantice. Gabriel Garcia Marquez a reușit chiar să treacă acestă barieră, romantismul menținându-se până la final. Dar…
Dacă aș fi bărbat nu aș putea iubi o femeie ca Fermina Daza, genul acela care nu știe niciodată ce vrea cu adevărat, genul acela care iubește, dar nu iubește, care trădează dar nu trădează. O bună bucată de carte am urât-o, mi s-a părut insuportabilă atât în relația cu Florentino Ariza cât și în cea cu Juvenal Urbino. Uneori chiar mă întrebam cum au putut doi bărbați cu personalități atât de complexe să iubească o fire ca a ei?
Dacă aș fost în locul ei nu cred că aș fi putut trăi cu gândul că cineva m-a iubit o viața întreagă și pe mine m-a durut undeva. M-ar fi înnebunit gândul că cineva m-a purtat în suflet în fiecare moment, iar eu trăiam bine mersi o poveste separtă, împlinită. Cumplit.
În locul lui Florentino (despre care nu pot să spun că a avut tocmai o viață tristă), cred că aș fi colapsat, dar…lecția dată de el e formidabilă. “Puterile te țin atâta vreme cât nu te dai bătut” și din acestă perseverență s-a născut pofta sa de viață și încrederea că într-o zi Fermina Daza va fi a lui, chiar dacă peste 50 de ani 9 luni si 4 zile “Pentru că nu moartea cât viața e fără de margini”.
Câți dintre noi se pot lăuda cu așa sentimente profunde? A fost inevitabil ca după ce am închis cartea să nu mă gândesc la faptul că suntem o specie de superficiali, insensibili și lipsiți de dorință. Se pare că numai personajele fictive sunt în stare de așa ceva.