Da, știu că unii mă vor întreba iar: “Unde găsești titlurile astea?” :)) Și oarecum pe bună dreptate, dar… acum chiar nu am căutat mult :)
Tot ce am găsit pe net despre cartea Federicăi Bosco s-a rezumat la: “carte pentru femeiuști plictisite” (cum spune însăși autoarea), “lectură privită cu scepticism”, “carte ușurică”. Păi bine, bine … dar oare lectura trebuie privită doar din perspectiva cărților grele care nu te lasă să dormi noaptea? Eu zic un NU hotărât acestui lucru și asta pentru că “Îmi placi la nebunie” m-a relaxat peste măsură.
Povestea Monicăi, italianca plecată în State ca să-și trăiască visul în “cetatea” New York, împletită cu cea a lui Ed, englezul care încearcă să renunțe la vise din cauza unei nenorociri și condimentată cu umor și citate din Salinger te prinde. Ok, da e în genul filmelor americane de duzină la care adolescentele plâng cu mucii în batistă, dar hai treci de clișelee și vezi partea bună, pentru că nicio carte despre “mergi mai departe spre visele tale” nu e de lepădat. În plus ultimul paragraf răstoarnă tot ce ți-ai închipuit despre finalul ei, iar ăsta e mare lucru la genul acesta de carte.
La finanul cărții tânăra scriitoare Federica Bosco acordă un scurt interviu celui care i-a tradus cartea în română și anunță că aventura Monicăi nu se termină aici. Va urma povestea ei plasată în Scoția, iar cea de-a treia partea o va readuce la New York, pentru că “acolo toate visele sunt posibile”. Interesant mi s-a părut faptul că autoarea nu vizitase New York-ul până să scrie cartea, dar surprinde viața colorată de acolo exact așa cum mi-o imaginez și eu.
E medicament pentru zile în care cărți ca “Tess D’Urberville” (asta că să aleg o altă eroină) nu te-ar face să te simți mai bine. Nu vreau să pară că o ridic în slăvi că mare operă nu-i, dar merită încercat :)

“O carte e un mesaj aruncat într-o sticlă în mare cu speranța că va ajunge pe celălalt mal.” Isabel Allende
Scriitoarea chiliană este o autoare foarte cunoscută cu cărți publicate și traduse în peste 30 de limbi. Este nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, înlăturat brutal de la putere odată cu lovitura de stat din 1973. Deși autoarea se naște la Lima în Peru în 1942, deși călătorește de mică petrecând varii perioade în străinătate acolo unde tatăl ei adoptiv primește diferite job-uri, deși se vede nevoită să se refugieze in ’73 în Venezuela și deși în prezent trăiește alături de cel de-al doilea soț în SUA cartea de față este o pledoarie pentru țara din sufletulul ei, țara unde a copilărit, unde a trăit cele mai mari drame și cele mai intense bucurii-CHILE.
Este clar o carte de memorii, Isabel Allende iși pune la bătaie toate amintirile spre construirea unui roman captivant și extrem de bine alcătuit. Descrie istoria așa cum a fost, descrie peisajul mirific al țării sale, descrie felul oamenilor, descrie trăirile ei de copil, adolescent și în cele din urmă om matur, de refugiat și descrie contiția de scriitor și jurnalist. Nu la sfârșit lasa însă descrierea foarte amănunțită a calității de străin (înstrăinat de locurile dragi).
Este primul meu contact cu Isabel Allende și primul cu un scriitor chilian (sau a mai fost și Pablo Neruda ?!?, dar parca ceva poezii, în fine). Deși vorbește cu nostalgie nu pot să nu remarc umorul ei extraordinar care apare până și la descrierea părinților, a regimuli politic și chiar a propriei persoane. Astăzi în vârstă de aproape 70 de ani, Allende pare o jovială desăvârșită care deși trecută prin atâtea, inclusiv dedesul fiicei sale Paula in urma unei boli rare, dar manifestată deja la maturitate (lucru consemnat în carte) găsește resurse de a mai scrie, ba chiar de a scrie mai mult și mai bine căci romanele sale ce apar după 1993 anul tragicului evenimet devin bestseller-uri internaționale. Dar dacă stau bine să mă gândesc ea crede că “nimeni nu moare nici cu un minut mai devreme sau mai târziu decât îi este scris” așadar îmi pot imagina de unde optimismul ei debordant și ușurința cu care a trecut peste anumite evenimente.
E genul de carte care nu te lasă să respiri, se citește ușor și parcă, parcă ai vrea să ajungi și tu ca cititor măcar odată in Chile. Cu aceasta cred că Isabel Allende și-a îndeplinit obiectivul: nu a lăsat pierdute amintirile ei despre Chile ba mai mult le-a împărtășit și poate chiar le-a “înflorit”/inventat. ” Asta e nostalgia, (spune ea): un dans lent și circular. Amintirile nu se organizează cronologic, sunt ca fumul, schimbătoare și efemere, dacă nu le așterni pe hârtie dispar în uitare.”

Uite o carte pe care dacă nu ar fi scris-o Mitch Albom, probabil în timp m-aș fi pus să o scriu eu. Răspunde simplu și frumos la următoarele întrebări: Ce este raiul? și De ce avem nevoie de rai?
Eddie este un bătrânel care mai toată viața a uns roțile mașinilor dinr-un parc de distracții. E singur și taciturn, poate nu chiar așteaptă să moară, dar știa că nici mult nu mai are. Ascultă valurile și este mai mereu melancolic. Peste toate astea este convins că viața lui nu a fost însemnată, nu a avut niciun sens și este aproape resemnat cu asta.
Până într-o zi cănd din cauza unei defecțiuni mai mult provocate un vagon de montagne russe se prăbușește, iar Eddie sare să salveze o fetiță care avea toate șansele să moară strivită. Astfel moare Eddie, fără să știe dacă a salvat fetița sau nu. Ei bine acesta este începutul cărții. ” Toate sfârșiturile sunt un fel de începuturi. Doar că nu ne dăm întotdeauna seama de asta.”
Eddie ajunge într-un loc pe care noi îl numim rai, adică un loc unde nu te mai doare nimic, unde te simți tânăr și viguros, unde regretele dispar, iar durerea nu există (adică în traducere liberă “un loc cu verdeață de unde a dispărut toată întristarea și supărarea”). Pe acest fundal autorul crează 5 personaje din viața lui Eddie pe care el le va întâlni și care practic îi vor povesti partea nevăzută a vieții lui, îi vor demonstra că viața lui a avut un sens și îi vor deschide ochi spre lucrurile pe care în viață fiind Eddie nu le-a recunoscut. Mai clar raiul este construit ca să-ți arate cât ai valorat în viață. “Oamenii cred că raiul este o grădină paradisiacă, un loc unde ei plutesc pe nori și huzuresc printre râuri și munți. Dar peisajul nu are niciun sens fără consolare. Acesta este cel mai frumos dar pe care Dumnezeu ți-l putea face: să înțelegi ce ți s-a întâmplat în viață. Să ți se explice. Este liniștea pe care ai căutat-o.”