Am dat gata și “cărțulia” lui Sabato la recomandarea Tomatei. O autobiogarafie care sincer m-a dat pe spate. Normal că au fost suficiente motive ca să vreau să o termin pentru că e o carte valoroasă care tratează diferite subiecte, de la o copilărie aflată sub autoriatea unui părinte cu principii solide dar rigide, la o adolescență marcată de incertitudini, la o maturitate în care s-au refuzat șanse pentru a se accepta anumite compromisuri și până o bătrânețe pe alocuri tristă dar plină de gratitudine pentru recunoștința oferită de cei care l-au apreciat ca scriitor de geniu și nu de formație.
Structurată pe 3 capitole inițial am gândit că se vrea o parte mai intimă a relatării, una mai obiectivă și eventul o concluzie asemănătoare cărților de gen. Dar am avut totuși surpriza să constat că partea “personală” a cam fost sărită (se fac referiri foarte vagi la femeia care i-a stat alături o viață, Matilde, dar care a suportat cu stoicism anumite scăpări ale bărbatului din el, iar mai pe final este descrisă pofunda trisțe pe care un tată o resimte la moartea fiului), apoi partea pe care am așteptat-o prea pe felie cu profesia (a se citi cariera) a fost un amalgam de eveninte înșiruite destul de cursiv și fără menajamente la propia persoană. Finalul a fost bulversant deoarece a venit ca un testament pentru generațiile următoare. După ce autorul a blamat violența și stilul de viață al tinerilor contemporani le-a spus că are încredere în ei și în capacitatea lor de a nu comite anumite greșeli care ar dăuna întregii umanități nu doar individului.
Scrisă la o vârstă la care alții chiar ar fi așteptat moartea la ușă, Ernesto Sabato a creat o lune paralelă la care s-a raportat în permanență. A reușit ca printre tabieturile unui om bătrân și amintirile chinuitoare ale unui soț și tată să strecoare povestea simplă a vieții unui om care a crezut în geniul său creator și care a îndurat multe refuzuri până la o oarecare recunoștere (a se vedea episodul în care aproape toate editurile îi refuză primul său roman). De profesie matematician/fizician (doctor în fizică) Ernesto Sabato practică destul de puțin în acestă direcție chiar dacă era foarte bine pregătit și îi plăcea această “parte” a sa. Însă decide să se dedice artei, scrie, pictează, ascultă și învață muzica atât cât să-i ridice în slăvi pe compozitori și chiar să-și îndepărteze fiul de o carieră în muzică când constată că acesta nu va deveni niciodătă compozitor ci doar interpret al unor compoziții geniale.
Trecând prin diferite regimuri politice care l-au marcat (în unele a fost implicat activ) a văzut societate sub atâtea forme încât retragerea în munți pentru a scrie a fost o decizie ce l-a rupt de realitatea cotidiană dar l-a lipit unei realități care l-a făcut celebru: realitatea literaturii pe care a scris-o cu nesaț.
Finalul vieții l-a purtat prin mai multe state pentru ai fi decernate numeroae premii pe care de fiecare dată le primea cu foarte multă emoție (odată chiar a leșinat din cauza unei asemenea stări chiar pe holurile elegante ale unui astfel de eveniment).
Această carte a fost publicată în 1998 când Sabato avea deja 87 de ani. M-a impresionat bătrânelul acesta deloc senil (mai ales că am și văzut niște poze cu el și chiar mi-e simpatic)

Nico spunea despre New York că este un oraș care ori îți place la nebunie ori nu-l poți suferi.
Ei bine la fel zic eu despre scriitoarea belgiană Amelie Nothomb autoarea acestei cărți. Mulți i-au gustat sarcasmul, alții i-au considerat scrierile de o calitate discutabilă. Eu fac parte din prima categorie, am plăcut-o de la bun început, ce am citit parcă mi s-a adresat, m-a atins.
Pornită de la o nuvelă biografică în care descrie “foamea de orice” ca sigurul lucru care a acaparat-o în viață, care a ghidat-o și care a consumat-o, cartea de față se transformă treptat într-un roman autobiografic atrăgător. De la povestea unei fetițe la cea a unei femei care nu și-a uitat originea, autoarea face o călătorie inițiatică. Dar de la una la alta drumul a fost lung, deloc ușor și extem de “picant”.
Amelie se naște în 1967 la Kobe în Japonia ca fiica unui ambasador belgian (și mare aventurier). Aici petrece primii cinci ani de viață alături de fratele și sora sa. Deși fluentă de mică în franceză ea vorbeaște și japoneza și chiar urmează o grădiniță alături de copiii japonezi. Acesta este locul unde începe să simtă faptul că este diferită de ceilalți copii, dar nu putea să-și explice de ce. Amintește perioada japoneză ca pe una foarte fericită în care doica sa i-a arătat multă iubire și pe care nu o va uita niciodată, tot aici se apropie de mică de soara sa Juliette care deși doar cu doi ani mai mare ca ea pare o ființă mult mai matură. Foamea de iubire (părintească mai mult) din acești primi ani o face să sufere enorm la părăsirea Japoniei.
Urmează trei ani în China, o țară care nu i-a fost pe plac de la început, dar pe care a încercat din greu să o tolereze, totuși la plecare nu a regretat nicio secundă. Asta poate și din cauză că a urmai perioada de vreo 4 ani în S.U.A, unde la New York a început școala, a legat primele prietenii, a descoperit foamea de libertate, de lux, de imensitate. Chiar spune că dacă cineva consideră că a văzut lucruri mari înseamnă că nu a trecut cu avionul pe deasupra Statelor Unite. Din păcate la 12 ani părăsește S.U.A cu destinația Bangladesh care după cum spunea era cea mai săracă țară din țară din lume. Astfel trecerea bruscă de la “Țara tuturor posibilitățior la cea fără nici o posibilitate o bulversează din nou. Urmează Birmania , iar apoi Laos. Aceasta este perioada în care se apropie de lecură, apare foamea de cunoaștere, o foame parcă mai aprigă decât celelalte. Devorează povești nemaipomenite apropae cât e ziua de lungă, spunea că își schimba poziția doar seraa când mergea la culcare în altă cameră. Acest periplu inedit se închie oarecum în 1984 când intră la Universite Libre din Bruxelles, dar odată ce se vede cu dilploma în buzunar își cumpără un bilet numai dus pentru Japonia. Ce găsește acolo însă o dezamăgește, parcă nu se schimase nimic în cei 17 ani de absență. Totuși își caută fosta doică, o găsește, se întâlnesc, apoi mai ia legătura cu ea la devastatorul cutremur din 1993.
Această carte practic demonstrează că în fiecare din noi există o foame care ne macicnă, ne schimbă, dar care nu va dispărea nicodată. E o carte frumoasă, scrisă simplu, dar foarte personal (excat cum îmi place mie), e o carte despre aventura foamei existente în om și drumul omului spre o sațietate pe care nu o va dobândi.