În următoarele rânduri voi vorbi despre poate cea mai cutremurătoare carte pe care am citit-o până în prezent. Ea face parte din colecţia Cărţile adevărate a editurii Alffa, dar despre editură şi această colecţie inedită o să vorbesc într-o altă zi.
Translatorul, cartea sudanezului Daoud Hari este o mărturie copleşitoare despre genocidul care continuă să aibă loc în acea parte de lume, despre încălcarea fragrantă a drepturilor omului şi despre nişte fiinţe care deşi au rămas în viaţă sunt ale nimănui. Sunt oameni fără trecut şi fără viitor, sunt copiii aceia pe aceia pe care-i vedem murind de foame cu capetele mult mai mari decăt corpurile, copii care se pare că ajung aşa în câteva zile nu într-un timp îndelungat cum am crezut eu.
Relatarea lui Daoud începe abrupt dar te lămureşte repede despre genul de aventură pe care-o vei trăi în cele 190 de pagini. Făcând parte din tribul Zaghawa tras din regiunea Darfur (partea occidentală a Sudanului), tânărul Daoud are parte de un singur noroc: este trimis să înveţe la o şcoală construită de englezi într-un oraş mai mare din Sudan. Aici prinde destul de bine engleza dar şi araba, fără să ştie că acestea limbi practic vor fi cele care îl vor ţine în viaţă. Fără nicio perspectivă pleacă apoi în Israel să lucreze , dar printr-un concurs de împrejurări tare nefericte ajunge închis în Egipt şi se şi vedea trimis în Sudan şi condamnat la moarte. Nu a fost însă să fie aşa şi ajunge acasă la ai săi teafăr dar exact în zilele în care satul său este complet distrus de bombardamente.
Dacă la început nu înţelegeam nici eu cine cu cine se bătea acolo, am dedus că cel care a preluat puterea în Sudan, Hassan Ahmad al-Bashir a instaurat un regin violent şi extrem de sever, astfel că grupurile de rebeli au început să folosească şi ele forţa şi chiar să vorbească despre independenţa Darfurului. În acest context guvernul sudanez a dat undă verde miliţiilor să-i “aranjeze” de rebeli. Situaţia creată a dus la mii de morţi, răniţi, femei si copile violate, vieţi distruse şi refugiaţi care nu mai au nicio speranţa că vor reuşi să ajungă pe meleagurile lor.
Singurul lucru bun pe care Daoud l-a putut face a fost să reauşească să plece în Ciad (ţara vecină), să-şi facă rost de acte false şi să încerce să ajute cum poate tragica sitaţie în care s-a ajuns. Folosindu-se de limbile pe care le ştia ajuta diferiţi jurnalişti să ajungă la locurile masacrelor şi să relateze de la faţa locului, în felul acesta mobilizau alte state pentru ajutor. Întâlnind reporteri ai BBC, CNN, National Geographic şi mergând cu ei înapoi în Darfur, Daoud îşi risca viaţa enorm pentru acestă cauză, dar ştia că altă soluţie nu are. Considerat de mulţi spion şi trădător, ajunge în închisori unde crede că nu va mai apuca ziua următoare, dar mereu şi mereu ceva îl ajută să scape, pentru că aşa cum spune un vechi proverb african Dacă D-zeu se hotărăşte să-ţi rupă un picior, o să te înveţe cel puţin să şchiopătezi.
Datorită relaţiilor pe care singur şi le face în străinătate reuşeşte cu ajutorul prietenilor să părărsească Africa şi să ajungă în USA de unde continuă să fie o voce valoroasă în apărarea Darfurului, chiar dacă disputele continuă încă, chiar dacă oamenii mor în continuare, chiar dacă un singur om duce după el în viaţă imagini cumplite ale propriului popor aflat într-o agonie care pare că nu se mai termină. Dar aşa cum spune chiar el Dacă vrei să faci ceva în viaţă trebuie să fii mai puternic decăt frica.
Am terminat cartea ieri dar mi-am mai lăsat răgaz o zi să-mi trăiesc liniştită frustarea de a nu putea face nimic pentru acei oameni care au avut doar neşansa de a se naşte acolo. Ei mor fără nicio şansă în timp ce noi ne chinuim zilele cu inutilităţi cum ar fi lipsa banilor (că nu avem câţi am dori), sau jobul de rahat (că nu facem ce ne place), sau că Madonna nu s-a ridicat la aşteptările românilor în concertul la Bucureşti (mi-e silă de subiect), aşadar la noi e o chestiune de gust, la ei e o chestiune de supravieţuire.
Pentru o mai bună înţelegere a contextului ataşez harta Africii. Sudanul e chiar sub Egiptul pe care noi europenii ne dorim cu ardoare să-l vizităm. Partea ocidentală e ceea ce se numeşte “tragedia” Drafur.

În primul rând doauă precizări:
1. Această carte i-a fost recomandată lui Clau și colegilor săi de către proful lor de psiho din facultate.
2. Acest post nu va fi despre valoarea cărților lui Coelho, sau despre popularitatea lui ci despre această carte și ce transmite ea.
Bun…deci mi-a plăcut cum a început această carte, abrupt și simplu. Pentru că nu era mulțumită de nimic ce se întâmpla în viața ei, Veronika, o tânără de 24 de ani din Slovenia hotărâște să înghită niște pastile crezând că așa se poate sinucide cel mai ușor. Planul nu îi iese deoarece în stare de inconștiență fiind este găsită de cineva, iar când se trezește surpriză…nu murise ci era legată de un pat în deja celebru în țara sa spital de nebuni Villete. Aici află foarte repede că datorită medicamentelor pe care le-a luat inima ei a fost foarte afectată și probabil în câteva zile va înceta să mai bată.
Cu acestă sentință deasupra capului primul ei gând este să încerce din nou să se sinucidă, dar văzând că nu are cum să-și procure alte medicante pe care să le înghită se resemnează și gândește că oricum dacă e pe moarte așteaptă lin să-i vină sfârșitul. Între timp însă cunoaște și alte persoane aflate în acel spital, află despre nebuniile și viețile altora, cunoaște oameni noi care își acceptaseră nebunia ca pe ceva diferit și nimic mai mult. Crizele de inimă o fac să simtă moartea tot mai aproape, dar culmea pe zi ce trecea realiza că trebuie să se bucure și să profite tot ma tare de clipele care îi mai rămăseseră. În aceleași momente persoanele cu care legase o anumită legătură în spital, motivate de cazul ei iau decizii importante în ceea ce privește propria lor viață, astfel că unii decid să se întoarcă la famiile lor, iar alții decid să facă în viața care le-a mai rămas de trăit ceea ce nu avuseseră curajul să facă niciodată.
În tot acest peisaj Veronika se reapucă să cânte la pian și să simță viața sub alt chip prin schizofrenicul Eduard, fiul unor diplomați, singura persoană care o asculta cântând la pian în fiecare noapte. Ce se va întâmpla într-un final nu divulg, dar cartea e permisivă și interpretaivă, așadar poate va surprinde poate nu. Pe mine nu m-a suprins, dar m-a făcut să mă gândesc la felul în care reacționează oamenii la stimulii vieții, dar și la apropierea morții. Concluzia am tras-o pe la pagina 82 deși cartea are 207 pagini, și anume “Oamenii cu cât pot fi mai fericiți, cu atât rămân mai nefericiți.”
Totuși Veronika nu s-a încadrat în tipologia sinicigașilor desăvârșiți care fără pic de altruism decid să spună stop. Ea s-a gândit care metodă de aș lua viața ar fi mai puțin terifiantă pentru părinții ei (știu că sună ca naiba, dar înclin să-i dau dreptate că tăiatul venelor, ștreangul sau aruncarea de pe clădire oferă imagini mult mai șocante decât un trup inert cu puține spume pe la gură create de medicamentele îngurgitate). Pe lângă asta faptul că ea nu avea nicio supărare clară ci doar o dezamăgire permanentă față de viața ei o face mai vulnerabilă , dar în același timp mai indecisă.
În altă ordine de idei aș spune la fel ca Schopenhauer că oamenii sunt mult prea lași ca să se sinucidă, dar cu toate astea sunt foarte mulți care o fac fără justificare, sau cel puțin noi cărora ne e frică, nu avem curajul să găsim nici măcar justificarea lor. Dar “Cum să-i judeci, într-o lume unde oamenii încearcă să supraviețuiască cu orice preț pe cei care hotărărsc să moară?”
NU aștept un răspuns :(
P.S. A apărut ecranizarea cărții, pe care aș vrea să o văd cu Sarah Michelle Gellar în rolul principal. Vezi aici.