Deși în Noaptea de Înviere mi-am pus paltonul și m-am îmbrăcat mai ceva ca la Crăciun, deși am stat mai mult pe lângă sobă decât la soare și în fine, deși m-am întors cu o rinită la purtător, Paștele 2017 mi-a lăsat un sentiment foarte fain, indescriptibil…
Fuse, fuse și aproape că se duse, martie cu firele lui albe și roșii prinse de mărțișoare, cu brațele fetelor de flori pline și cu primăvara incertă ce-o aduce de obicei. N-am nicio îndoială că martie va fi la fel an de an și-o să-mi placă de fiecare dată chiar dacă nu mă dă pe spate. Îmi va aduce mereu aminte de “martie” cel din copilăria mea, când tata ne cumpăra flori și mărțișoare și ne gătea ceva gustos…
De nenumărate ori am spus că februarie îmi place, căci la finalul ei, chiar dacă timid și uneori deloc, vine primăvara. Anul acesta februarie a avut, însă, un caracter ce parcă nu l-am știut până acum. A fost și frumos a fost și urât, inspirația mea a tins spre zero pe toate planurile, a fost și ziua jumătății mele raționale, am avut parte de o escapadă de o zi la București, ne-am tot intrat și reintrat și definitv ieșit din ritm, iar dacă îmi zice cineva că mâine chiar 1 martie îi zic: “fugi d’aici” :)
Am avut o iarnă rece în acest ianuarie, așa de rece că mi-au înghețat până și cuvintele. Parcă niciodată nu mi-au înghețat așa, de cu forța a cam trebuit să le dezgheț azi, mai mult pentru că îmi era dor de blog, dor de a scrie, dor de multe alte doruri de prin alt ianuarie când poate eram mai odihnită și cu alte planuri. Dar acest ianuarie a fost așa cum a fost, nu prea mi-a dat timp să mă gândesc nici măcar la doruri…
Despre lucrurile de care nu se poate vorbi e mai bine să se tacă, zicea cineva, undeva, cândva… Poate din acest motiv am și tăcut atât de mult pe blog în acest an. Dar nu e ca și cum m-aș plânge, căci e mereu vorba de priorități și lucruri care ne fac fericiți, iar să scriu, anul acesta, a fost mai puțin despre asta. Nu vă speriați, fiecare vârstă vine cu prioritățile ei, știu, îmi asum și mă bucur că este așa :)
Sigur că n-am avut în plan să mergem la Sibiu. De fapt, n-am avut niciun fel de plan pentru mini vacanța de 1 decembrie, asta pentru că n-am știut exact că va fi mini vacanță pentru noi. Clau lucra pe 30 (ca să aibă liber pe 2), iar eu am crezut inițial că pe 2 lucrez sigur. Numai că a lucky turn of events a făcut să avem totuși weekend prelungit. Cum era tardiv pentru orice plan ce includea cazare (decentă ca preț), iar prietenii noștri deja aveau planurile făcute pentru mini vacanță, noi am zis că spunem pas și stăm să ne odihnim. Dar noah, suntem noi…
Sorb dintr-o cafea dulce tare, în timp ce îmi amintesc zâmbind, cum era viața mea cu 8 ani în urmă. Și drept să vă spun, îmi place mult mai mult cum e acum, chiar dacă aparent atunci era mai ușoară și chiar dacă la o privire superficială, nimic nu pare că s-ar fi schimbat.