Carti, Travel

Jurnalul unui mag, o altă carte despre Camino

3 comentarii

Titlu: Jurnalul unui mag

Autor: Paulo Coelho

Editura: Humanitas, 2010

Traducerea: Gabriela Banu

Nr. pagini: 252

Preț: 35 de lei în librariaonline.ro

Pentru că acum la început de an, m-a apucat din nou nebunia cu Camino, căutând pe diverse site-uri, am aflat că mai există în limba română o carte despre Camino, pe lângă cartea Veronicăi Drăgoi și pe lângă celelalte două arhicunoscute, ale lui Shirley MacLaine și a Ramonei Venturini, căci pe aici se termină lecturile mele despre Camino. Având în vedere că această nouă carte, Jurnalul unui mag, este scrisă de nimeni altul decât Paulo Coelho, m-am gândit puțin dacă să mă aventurez sau nu pe Camino-ul său, însă am zis că nu poate fi mai rău ca și celelalte încercări. Însă a fost, mai ales de la jumătate încolo…

Aceasta nu este cea mai rea dintre cărțile brazilianului, însă este categoric cea mai rea (din punctul meu de vedere) dintre cele 4 cărți citite de mine despre Camino, adică a fost cea mai de neînțeles pentru mine, cea mai mistică, cea mai ciudată, cea mai neverosimilă. Eu una am terminat-o cu greu în 5/6 zile, deși cred că nicio altă carte a lui Coelho nu mi-a luat mai mult de 2 zile, din motivele binecunoscute, de lectură lejeră. Am vrut să abandonez atunci când am scris postarea despre motivele când las o carte din mână pentru totdeauna, dar aici numai Camino, m-a ținut pe drum, ca să zic așa.

Se pare că acestă primă carte publicată de Paulo Coelho, înainte de publicarea romanului care l-a făcut celebru, Alchimistul, carte care mie nu mi-a plăcut deloc (deși am citit-o imadiat după BAC, liberă de orice constrângere literară) nu este chiar o experiență de călătorie cum am crezut eu. Prima parte a cărții este OK, mai OK decât alte scrieri de-ale sale, însă pe cum înainta pe Camino, povestea devenea tot mai aiurea. Deși este cunoscut misticismul acestui drum datorită experiențelor sale suprarealiate, întâmplările povestite aici de autor m-au părut mai repede fantasmagorice și sincer vă spun că nu cred în veridicitatea lor. Bine, probabil o să-mi spuneți că această carte nu este atât de conformă cu realitatea ca și celelalte din cauza că autorul a descris mai mult o “poveste” decât o întâmplare reală. Însă chiar și așa, au fost momente când cartea mi-a displăcut profund, aproape că am perceput-o ca pe o inducere în eroare a unui potențial pelerin. Aici cred că este “buba” ei.

Despre firul epic n-are rost să amintesc, personajul nostru nici nu ajunge la Santiago de Compostella, dacă pot să vă divulg asta, el are pe Camino o misiune mult mai intimă, aceea de aș găsi “sabia” (cred că de aici i-au venit lui ideile cu “legenda personală” despre care tot aberează prin alte cărți). Mai mult, am avut trista senzație că autorul nu a suportat niciun moment acest traseu, i se părea mereu o corvoadă choar și in momentul în care știa clar că acel drum va fi unul benefic pentru el, nu mi s-a părut nicio clipă că ar privi Camino cu dragostea de care vorbesc toate celelalte autoare…

Desigur, este și această o lectură obligatorie pentru toți cei care își doresc să parcurgă cândva, cine știe… Camino, însă nu este o lectură care te va învăța ceva despre acest drum, nu este o lectură despre o experiență umană, este mai aproape de un basm construit în jurul unei legende. Unii poate vor gusta acest gen de relatare, alții (ca mine) din păcate, NU.

Italia, San Marino, Travel

San Marino, pentru o seară mare într-o țară mică

10 comentarii

Și de la gara din Rimini am decis aproape pe loc să ne îndreptăm spre San Marino. Eu doream sa-l văd, Clau la fel, ne-am interesat rapid la centrul Info Turistic, la doi pași de gară, și am aflat că din fața gării un autobus ne poate duce în aproximativ o oră la San Marino. Un drum dus-intors costă 8 euro de persoană, biletele se pot cumpară din stație și pot fi folosite oricând (tocmai de aceea, noi biletul de întors, deși luat pe 31 decembrie, l-am putut folosi pe 1 ianuarie) Nu știam dacă vrem să rămânem să petrecem revelionul în San Marino, nu știam dacă ne va plăcea micuțul stat, dar având în vedere că eram pe la prânz, am zis că ne vom face rapid o idee despre San Marino și dacă nu e nimic de văzut și de făcut avem timp să venim înapoi în Rimini și apoi mergem spre Ravenna… dar curând aveam să ne dăm seama că nu este cazul…

Dacă e să o judeci în linie dreaptă San Marino e foarte aproape de Rimini, dacă e să o iei pe bune și să-ți dai seama că trebuie să urci cu autobusul realmente un munte, atunci da, chiar faci o oră pe drum. Noi ne-am bucurat la început și de faptul că autobusul spre San Marino a traversat tot Rimini-ul astfel că l-am putut vedea și noi, cât este de frumos, ce parcuri formidabile are și am văzut emblema orașului, Arcul lui Augustus.

Despre intrarea în statul San Marino ce să vă zic? Era o tăblița ca și cum ai trece la noi dintr-un județ în altul și vedeai mașinile (mici) cu număr de San Marino. Rapid aflăm și faptul că San Marino nu este un oraș stat, așa cum am crezut și că are mai multe orășele risipite pe Muntele Titano în vârful căruia se află chiar orașul San Marino, echivalentul centrului vechi (îngrădit de niște ziduri înalte și groase și străjuit de niște turnulețe).

Îl luăm la pas și repede ne spunem unul altuia că este drăguț, că ne place și că n-ar strica să rămânem și peste noapte. Însă… nu aveam cazare (noi nu plecam la drum fără să avem cazare, dar de data asta a fost o excepție). Nu-i nimic zice Clau, oricum ne plimbăm prin San Marino toată ziua, o să găsim noi un hotel în care doar să punem capul pe perină. Însă ceea ce ni se părea ușor s-a dovedit a fi destul de greu. Puținele hoteluri întâlnite în cale erau fie obscure (unul ce-i drept) fie marea majoritate ocupate complet. Poate nu o să vă vină să credeți dar singurul hotel din San Marino care avea o cameră liberă a fost chiar Hotel Titano, un hotel de 4 stele din centrul centrului vechi, însă acea camera era pentru o singură persoană, așa că am zis un asta este stăm pe străzi așa cum a fost planul inițial.

Între timp am vizitat așa cum trebuie San Marino, cu luat la rând fiecare obiectiv turistic și am intrat (gratis) până și la Muzeul Statului. Mie personal mi-a plăcut cel mai mult Piazza della Liberta cu al său Pallazo Publico (foto sus).  În această piață am și luat masa, care deși în buricul târgului a fost una dintre cele mai ieftine prânzuri luate vreodată prin străinătate. Da, San Marino, cea mai veche republică din lume este și o țară ieftină, mult mai ieftină ca Italia, ce să mai zic de Franța?!? Un motiv în plus să fie înțesată de turiști, în marea lor majoritate ruși (chiar nu știu de ce, dar era plin, atât de mulți ruși încât vânzătorii la magazine și tarabe te intrebau și în rusă, noi la înfățișarea noastră am fost catalogați ruși instant, fără dubii, a fost comic, foarte).

Și așa din una în alta începea să se întunece și să se facă un pic mai frig decât pe timpul zilei. Deja știam că vom merge în Piața Santa Agata să vedem concertul și artificiile, dar totuși începea să nu ne mai surâdăchiar așa ideea de a sta până dimineața pe străzi. Așa că am intrat iar la Hotel Titano și le cerem să ne arate totuși camera aceea de o persoană. Ei își făceau o mie de probleme ca e prea mică, în rest din partea lor puteam rămâne amândoi acolo, ceea ce până la urmă am și făcut, constatând că a fost și cea mai bună ultimă decizie din 2011 :)

Însă despre Revelion (tocmai pentru că este puțin diferit față de cel de la noi) și despre prima dimineața de după vă povestesc data viitoare, deși sper să nu mă prindă Paștele cu povestea neterminată :)

Oricum vă las cu toate pozele (selecție de 100 din cele 400, tot e bine)

Carti

Motive pentru care nu termin o carte

15 comentarii

De ce nu termin eu o carte începută? Se întâmplă rar acest lucru din simplul motiv că imi place să tremin toate lucrurile pe care le încep, dar totuși se întâmplă să nu pot merge mai departe cu anumite cărți și pur și simplu le abandonez, uneori cu speranța că voi reveni la ele, alteori cu ideea clară că niciodată nu le voi relua. Oricum trebuie să se întâmple nasole ca să nu pot continua, dar totuși, iată motivele pentru care simt că relația cu o carte este ca orice altă relație, dacă simți că nu mai duce niciunde, de ce să mai tragi de timp?

Nu pot termina o carte pentru că:

  • subiectul este foarte aiurea, n-are fir sau dacă-l are este atât de plictisitor încât număr paginile până la capitolul următaor, dacă nu cumva până la final (la mine când încep să număr paginile e semn rău)
  • subiectul e bun, o știu, dar pur și simplu nu sunt captivată, nu mă regăsesc între paginile cărții, asta e aproape o dramă pentru mine
  • subiectul este supraevaluat, arhicunoscut din diverse părți (știu cel puțin frânturi din el) și atunci parcă ori am așteptări prea mari, ori încep să-mi imaginez personajele altfel decât sunt (se întâmplă în general când am văzut înainte ecranizarea, mare greșeală)
  • e o carte “cărămidă”, le urăsc (mai sunt și excepții), dar în principiu le urăsc, unele parcă sunt seriale la al 10 zecelea sezon tras de păr (a se vedea în general serialele ce sar de 7 sezoane și le mai pleacă din personaje)
  • e o carte nepotrivită, adică nu o citesc atunci când mă alege ea ci când mă forțez să o aleg eu, mai pe scurt că nu e timpul ei (eu cred cu tărie în ceea ce aș putea numi timpul unei cărți)
  • chiar dacă nu e rea dau peste alte 10 mai bune și inevitabil o pun în așteptare și uneori deși nu uit de ea, mă fac că uit

Voi ce motive aveți (dacă aveți) să nu terminați o carte? Chiar sunt curioasă?

Foto

Carti

Mama și copilul – cea mai apreciată carte din România (update)

5 comentarii

Titlu: Mama și copilul

Autori: Emil și Herta Căpraru

Editura: Medicală

Anul apariției: 2011 (ediția a VI a)

Nr. pagini: 345

Preț: 71 de lei, dar azi o puțeți achiziționa la 60 de lei de pe librariaonline.ro

UPDATE: La 10 minute după ce a apărut articolul mă sună mami: “măi nu ți-o cumpăra, că ți-am cumpărat-o eu înainte de Crăciun și am uitat să ți-o dau” Și râdem apoi amândouă exact ca și mama și copilul de pe copertă, în definitiv, nimic nu s-a schimbat la nivelul acela interior în care eu mereu o să fiu și o să rămân COPILUL, iar ea, MAMA :) Acum, sunt foarte curioasă de carte și abia aștept să ajung la Ineu și să o iau :)

O aveam și eu la Ineu, recunosc că am citit din ea când eram deja mărișoară (pe la 10-11 ani) și că am găsit în ea informații utile pentru mine ca și copil. Chiar nu aș fi crezut. Mama mi-a spus mai apoi că pentru ea a fost o carte de căpătâi și că popularitatea ei a fost mare încă de la început. Mi-a spus că între timp s-a reeditat și că a văzut prin alte părți și alte ediții. Anii au trecut (că asta știu ei să facă cel ma bine) și eu am crescut și am filat cartea asta prin librării de multe ori, nu că doream să devin mamă atunci, dar mă gândeam că aceasta carte ar fi utilă, ar fi bună, e de ținut în orice casă, nu doar în una în care e pe cale să se nască un copil sau există un copil mic.

Așa că atunci cănd am văzut articolul de pe bookie.ro, în care se vorbește foarte frumos despre această carte, mi-am amintit de ea și de faptul că încă nu mi-am cumpărat-o (și dacă stau să mă gândesc la cât de valoroasă este nici nu e chiar atât de scumpă). Așa că printre următoarele achizții în materie de cărți va fi cu siguranță această carte, atât de populară în România, Mama și Copilul de Emil și Herta Căpraru.

Și pentru că eu mă mai amuz cu semnele, azi noapte am visat că aveam o fetiță mică și extrem de drăgălașă, că era a mea (știam asta) și că nu mi se părea deloc ciudat să o am, așa, gata mare pe la 3 ani :) Și azi văd acest articol. Nu-i așa că e vremea să-mi achiziționez și eu cartea? :D

Bialog Cafe

Inspirație (un altfel de Bialog Cafe)

5 comentarii

Am senzația că trec prin ceea ce aș numi o lipsă a ei, a inspirației, așă că am dat cu nasul pe internet să caut, să găsesc ceva ce-mi place. Și am găsit și sper să-mi revin:

Sudul Italiei (Napoli, Sorento, Salerno, Coasta Amalfi)

Barbie Sparkle Beauty 1994 (cea mai elegantă Barbie… în mov)

Foto

Filmele franțuzești

Foto

Cafea cu lapte și fără zahăr

Shakira la gala de decernare a Balonului de Aur (rochia roșie care i-a lăsat pe toți în ofside) ;)

Foto

Macarons (Doamne!… au zahar, dar ce contează, aș da gata măcar.. 10 bucăți)

Foto

Se spune că lipsa zahărului din alimentație duce la depresie, vă țin la curent :P

Filme, Franta

Recomandări pelicule filmate la Paris (sau prin Franța)

10 comentarii

Uite că deși am avut senzația că am văzut mai multe filme a căror acțiune se petrece la Paris sau prin Franța, mi-am dat seama că lista mea este cuprinsă doar din 5 astfel de filme (no comment, dar jur că am crezut că sunt mai multe). Așa că vin să vă întreb pe voi de altele, căci știu că sunt foarte multe, chiar mai multe decât cele filmate prin Italia (am scris despre câteva dar de atunci am mai văzut altele, s-au mai strâns așa că în curând vin cu listuța mea). Însă din cele filmate pe la Paris, le-am văzut doar pe următoarele:

Everyone says I love you (1996) în regia lui Woody Allen, o comedie romantică partly musical, foarte potrivită pentru nostagicii după Paris și mai ales pentru cei care-l apreciază pe Woody Allen, este un Classic Woody ;)

Last Tango in Paris (1972) regizat de Bernardo Betolucci având-ul în rolul principal pe Marlon Brando. Tot ce îmi amintesc este că eram prea mică ca să-l gust, este un film greu și tratează un subiect foarte incitant. Știu doar că rolul jucat de Maria Schneider a fost unul care mai mult sau mai puțin i-a marcat și distrus în egală măsură cariera, a afirmat că nu mai poate juca niciun alt rol după cel din Last Tango in Paris și la o simplă căutare pe IMBDb o să observați că ea nici nu a mai avut cine știe ce roluri după acesta. Trebuie să-l revăd.

Amelie (2001), ufff… filmul ăsta nu mai are nevoie de nicio prezentare, este un film emblemă a Parisului, nu că nu ar fi avut savoare Parsiul până la acest film, dar după el, parcă a mai căpătat puțină. Scrisesem la un moment dat despre el :)

Before Sunset (2004) continuarea celebrului Before Sunrise, dar despre amândouă am scris aici.

Ratatouille (2007), probabil cel mai simpatic desen animat despre Paris și despre obiceiurile sale, savuros și de neratat. Cred că l-aș mai vedea odată, cu tine :)

O listă cu filme franțuzești bune am găsit și aici, de foarte multe nu știam :D

Bloguri & Blogging, Italia, Travel

O mulțime de bloguri, o singură pasiune: Italia

Niciun comentariu

Dap, încă mai caut și devorez cu nesaț tot ce ține de Italia, că sunt cărți, că sunt filme (ah și sunt câteva pe care urmărindu-le zici că ești pe acolo) documentare sau că sunt bloguri (la două din acestea mă voi referi azi deși am mai avut o tentativă, însă am mai găsit și altele), le rumeg pe toate și pentru că îmi plac atât de mult le împărtășesc cu voi. Sunt în engleză deci sper să le devorați și voi cei îndrăgostiți de Italia și poate mai apoi îmi spuneți și mie pe care le preferați. Pentru început de săptămână am ales două bloguri ca două cafele tari ;)

În plus poate savurați un espresso în timp ce o să colindați pe blogurile recomandate. O săptămână excelentă vă doresc!

At home in Tuscany sau povestea Gloriei:

I cannot think of a better way to describe myself than as “a born and bred Tuscan“. My whole family comes from a small village called Civitella Marittima, halfway between Siena and the coast of the Maremma, and to me this is more than just the place I come from, it’s essentially who I am: the way I talk, my habits, tastes, and knowledge depend on the fact that I was born and grew up there. That’s still the place I like to call home, even if my Canadian husband and I spend most of the week inPisa, where we work.

Sometimes it takes a “foreign eye” to make you see how great what you consider simply normal is and how lucky you are, and I have to say that my husband’s enthusiasm for Tuscany and Italy in general has made me notice things that I had never noticed before.

A few years back, when most locals still thought that maybe people would not have enjoyed spending time in our small hilltop hamlet, in one of the most unspoilt areas of Tuscany, we decided that we wanted to try and share our love for this area with as many people as we could. We renovated my great-grandparents’ little house in the village, Casina di Rosa, and decided that we would try to make it a vacation rental in Tuscany.

To my great surprise – my husband never fails to remind me that “he knew it and he had told me so” – we found in fact many people who were interested in spending some time here and their often enthusiastic attitude and comments have helped me look at my home town and area with brand new eyes.

So, once again, through foreign eyes I have come to learn about my region, as well as to enjoy the everyday pleasures of life in Tuscany.

Over the years, Pisa has become a second home, and we have learnt to love that city too, and to appreciate what’s beyond the Leaning Tower.

What we wish for ourselves is to be able to keep sharing our beautiful region with visitors, to help them get the most from their vacation in Tuscany through our local experience and at the same time to learn from them.

We hope to be able to continue to welcome them and make them feel at home in Italy.

Bleeding Espresso; un blog de Michelle Fabio

Michelle Fabio, an American attorney-turned-freelance writer, moved to her ancestors’ medieval hilltop village of Badolato in Calabria (the toe of Italy’s boot) in 2003.

A year and a half later, she fell in love with Paolo (known on the blog as P) and later adopted two of the cutest, sweetest dogs in the world (Luna and Stella) and goat Pasqualina, who gave birth to Pinta in March 2010; the brood has also included hens, turkeys, ducks, rabbits, and guinea pigs at various times. Michelle enjoys the simplicity of life in the south of Italy but also really, really loves her iMac, iPod Touch, and various Apple products.

She helps law school applicants with their personal statements at Personal Statement Artist and is the official blogger for LegalZoom.com, former Guide to Law School for About.com (a New York Times company), and occasional co-host with fellow bloggers Sara Rosso and Jessica Spiegel at Eye on Italy. She is also the co-host of World Nutella Day.

Michelle’s professional writing site, including published clips, can be found at MichelleFabio.com, and her site about raising goats is GoatBerries.com. Michelle has recently been interviewed by Expat Life Coach, John Falchetto: Location Independent: From Law to Italy, La Vita E’ Bella, and The Food Channel.

Dacă vă roade și pe voi curiozitatea ca și pe mine, aruncați un ochi în lista de aici și găsiți alte și alte bloguri. Eu pe data viitoare (când mai am chef să scriu despre bloguri o sa caut în cele culinare, scrise tot… în Italia).

Close Menu