3 filme în care mi-ar fi plăcut să joc

Aici e din categoria “scrii un articol şi până cauţi 3 poze el dispare ca să-ţi facă în ciudă”, şi apoi amâni. Bun, nu mai pot relua ce am zis deja, nu prea mă pot repeta, dar tot în aceleaşi 3 filme aş vrea să joc. Am primit leapşa de la Rontziki şi mi-a fost foarte greu să aleg doar 3 filme, m-am tot întrebat oare care sunt alea, unde mi-aş vedea numele pe genericul de final? :) Şi am ajuns la concluzia că… sunt muuuuulte! De aceea nu o dau mai departe, că e nebunie curată, dar dacă vă plac astfel de nebunii, vă invit să o rezolvaţi ;)

Aşadar filmografia mea (explicată) :P

1. Legends of the Fall pentru că este filmul meu preferat! (Cred) Cine nu şi-ar dori să joace în filmul său preferat, nu? Iar pe lângă asta mai avem şi o distribuţie de mare excepţie: Anthony Hopkins, Aidan Quinn şi Brad Pitt (care ar urma să se topească după mine conform scenariului, eu urmând a fura rolul Juliei Ormond). Super film, muzică, poveste, distribuţie…

Foto

2. Dirty Dancing, ok, ok, nu daţi cu roşii… ştiu că e plin de clişee şi de dulcegăraie de te bagă în comă diabetică, dar e Dirty Dancing, e cu Patrick Swayze care o învaţă pe împiedicata aia să danseze (inutil să vă spun că eu mă descurcam de 100 de ori mai bine). E filmul care m-a îndrăgostit de dans, filme cu dans, imagini cu dans şi de ideea sexy că această apropiere prin dans a fost dăruită oamenilor de nişte zei care se plictiseau şi doreau să-şi revină. Hmm, la orice oră pot auzi “Time of my life” :)

Foto

3. Original Sin. Punct. Cine l-a văzut o să mă înţeleagă, cine nu o să mă înţeleagă n-are decât să mă ia la 11 metri că habar nu am care sunt filmele “alea bune”. Voi credeţi că cei doi protagonişti nu şi-au dat seama că tema nu e cine ştie ce? Ei, aş… ca şi cum acest film ar fi despre o temă (hihi). Banderas e absolut seducător în acest film şi nici măcar nu-s fan, da? :)

Foto

Le fabuleux Longuedoc-Roussillon

Aş începe cu un zâmbet, se poate? :)

Ieri am devenit puţin melancolică (mă rog, la mine a deveni melancolică nu e chiar mare lucru, face parte adesea din starea mea obişnuită). Mi-am dat seama însă, cu această ocazie, că dintre toate pozele mele, care îmi umplu până la refuz spaţiu de pe laptop (am cam 100 GB de poze, ca să vă faceţi o idee) cele pe care chiar le văd şi le ştiu, sunt cele de pe Picasa, acolo e selecţia. Dar este selecţia făcută atunci, în momentul în care am fost prin anumite locuri, sau am făcut anumite lucruri şi este o selecţie atât de la cald încât eram convinsă (şi am avut evident şi dreptate) că dacă ma uit acum în albumele complete de pe laptop o să descopăr cel puţin la fel de multe fotografii care îmi plac acum, la rece, dar pe care le văd foarte rar, FOARTE, pentru că nu se regăsesc în selecţie…

Una din perioadele care mă melancolizează instant este şi cred că va fi mereu, perioada scurtei mele şederi în Franţa, în Longuedoc-Roussillon, la Montpellier. A fost de tare multă vreme, s-au întâmplat atâtea de atunci de am impresia că şederea mea acolo a avut loc într-o altă viaţă. V-am arătat albume peste albume de acolo, v-am povestit ce şi cum pe atunci şi cred că v-am mai zis şi cu alte ocazii mai apoi ce mi-a plăcut acolo… V-am tot povestit, că deh, dacă nu ai alte experienţe recente, te legi de alea pe care le-ai avut, le dezvolţi pe alea, te hrăneşti din alea şi tot ţi se pare că n-ai epuizat…

Susţin cu tărie că nu ai cum să cunoşti un loc dăcă l-ai vizitat doar pentru câteva zile. Trebuie să locuieşti acolo o vreme, să ai o îndeletnicire de rutină undeva, să simţi pentru o vreme, chiar şi scurtă, că te raportezi la un anumit loc ca la acasă, ca să pretinzi că ai ajuns să-l cunoşti… şi eu nu pot spune asta despre alt loc din afara României decât despre Montpellier şi Longuedoc-Roussillon.

Normal că privit acum de la distanţă, mamă-mamă câte aş mai avea de făcut acolo şi câte locuri din zonă aş avea de descoperit, în plus ochii de acum îmi sunt mult mai vigilenţi, sufletul mi-e mult mai deschis, mintea mi-e mult mai liberă şi într-un anumit fel sunt alt om faţă de acum 3 ani, sunt mai matură şi mai tolerantă. Şi totuşi, mereu o să am atât de multe de spus despre experienţa Montpellier, pentru că m-a schimbat, pentru că m-a lăsat o vreme doar pe mine cu mine şi ştii cu adevărat cine eşti doar atunci când faci exact ce-ţi place, singur şi de capul tău.

Longuedoc-Roussillon a fost pentru mine “botezul” şi trebuie să spun că mi-am fost propriul naş la acest botez, unul exigent şi plin de responsabilităţi:

  • mi-am sărbătorit a 25 aniversare acolo şi am fost mai tristă ca niciodată, dar la scurt timp am realizat că a fost una în care m-am simţit mai iubită ca niciodată până atunci
  • am făcut fix ce mi-am dorit, am călătorit cât mai mult posibil şi am cheltuit banii pe fix ce am considerat necesar: am investit în amintiri
  • am trăit cu 20 de euro în prima săptămână acolo, bani din care mi-am cumpărat aproape numai bilete de autobuz ca să merg să văd marea sau să merg să văd orăşele cochete cum văzusem numai prin albumele mele de acasă (enciclopedii în marea lor majoritate)
  • am fost mai pe cont propriu ca niciodată şi m-am simţit foarte încrezătoare în propriile forţe
  • am întâlnit cei mai diverşi oameni din lume, am avut colegi francezi, marocani, tunisieni, egipteni, israelinei, palestinieni, olandezi etc
  • am citit nişte cărţi extraordinare acolo, exact la momentul potrivit, parcă cineva mi le tot scotea în cale (amintesc numai câteva: Singur pe lume, Timpul trăirii, timpul mărturisirii, Despre dragoste şi alţi demoni etc)
  • nu am întâlnit doar o altă civiliaţie ci şi un alt stil de a trăi şi privi relaţiile interumane
  • am devenit mai tolerantă şi odată cu asta mai recunoscătoare pentru tot ce am
  • mi-am reevaluat relaţiile de acasă vis a vis de prieteni şi familiei şi am făcut nişte descoperiri care mi-au schimbat viaţa
  • m-am îndrăgostit de cappuccino şi de pâine (eu am avut în trecut o perioadă în care nu mâncam pânie, aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată) :)
  • am simţit că una din vieţile mele anterioare (dacă or fi existat) le-am trăit pe străduţe înguste şi încărcate de poveşti medievale
  • m-am îndrăgostit de mare şi am ştiu asta exact în momentul în care era să-mi dea lacrimile în faţa ei, în faţa culorii ei, era să plâng pentru o culoare, atât de tare m-am emoţionat
  • am suferit în tăcere că nu am suficiente resurse financiare ca să dau o fugă şi în vecini, care vecini erau Provence la est şi Catalonia la vest
  • am învăţat să-mi fie dor de adevărata “acasă” şi că uneori e bine să ştii că îţi e dor de ceva şi de cineva

Să fie deci despre oameni, locuri, sentimente, dor, toleranţă, maturizare, descoperire! Şi ca toate acestea să poarte un nume, le-am numit “Le fabuleux Longuedoc-Roussillon” şi aşa la rece am mai compus un album cu poveşti şi amintiri… sper că o să mă iertaţi pentru asta, pentru că încă odată şi încă odată, v-am mai intoxicat cu melancoliile mele :D

Satele din Ardeal vs. Satele din Toscana

Azi mă leg de o chestie ce m-a izbit ieri stând şi aşteptând la spălătoria de maşini. Am spălat în premieră maşina la Floreşti şi nu cred că o voi mai face în grabă căci am aşteptat o grooooază de vreme… Numai că eu circul cu aparatul foto după mine, aşa că în acei timpi morţi, am scos aparatul şi mi-a ieşit o poză drăguţă cu o parte de Floreşti.

După ce m-am întors acasă (într-un final apoteotic, cu Kia strălucind) am aruncat un ochi peste pozele făcute în ultima vreme prin satele din Ardeal şi nu mică mi-a fost mirarea să găsesc câteva chiar drăguţe. Poate că ele nu au nimic în comun cu satele din regiunea mea preferată din lume (până acum), Toscana, dar mi-a plăcut să fac nişte scurte comparaţii. Iată ce a ieşit:

“Laguna albastră” (Aghireş) vs. Lago Scaffaiol

Borşa Cătun vs. San Lorenzo

Vultureni vs. Montepulciano

Floreşti vs. Val d’Orcia

Sincer, nu cred că au visat vreodată satele astea să fie comparate cu ce le-am comparat eu acum, dar spuneţi voi (despre cele din Ardeal), nu-s frumoase? :)

Toate fotografiile cu părţile de Toscana prezentate în acest articol le-am luat de aici, un site “toscanez” absolut de vis ;)

Viaţa printre citate şi clişee, dar până la urmă…

  • Nu contează unde te afli, numai să trăieşti, să trăieşti, să trăieşti! Oricum ar fi viaţa – dar să trăieşti! – Dostoievski
  • Secretul unei vieţi pline e să trăieşti periculos. – Friedrich Nietzsche
  • Esenţială este întrebuințarea vieţii, nu durata sa. – Seneca
  • Experiența e numele pe care toți îl dam greșelilor din trecut. – Oscar Wilde
  • Cele mai importante lucruri în viață nu sunt lucruri. – Anthony D”Angelo
  • Viața este ceea ce ți se întâmplă în timp ce ești ocupat să faci alte planuri. – John Lennon
  • Viața este un dar pe care îl merităm numai atunci cand îl dăruim. – Rabindranath Tagore
  • Viața este o tragedie atunci când e privită în prim-plan și o comedie când o privești în plan larg. – Charlie Chaplin
  • Viața e placută. Moartea e liștită. Tranziția este problematică. – Isaac Asimov
  • Traiește ca și cum ai muri mâine. Învață ca și cum ai trăi veșnic. – Mahatma Ghandi
  • Despre viața nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi. – Emil Cioran
  • Ceea ce nu trăim la timp, nu trăim niciodată. – Octavian Paler
  • Niciodată nu întrerupe un dușman atunci când face o greșeală. – Napoleon Bonaparte
  • Nu am dat greș. Pur și simplu am descoperit 10,000 de idei care nu funcționeaza. – Thomas Eddison
  • Sfatul meu pentru tine este sa te căsătorești: dacă găsești o nevasta bună, vei fi fericit. Daca nu, vei deveni filosof. – Socrate
  • Uneori, chiar și să traiești e un act de curaj. – Seneca

… tot ce contează sunt momentele de a căror valoare suntem pe drept răspunzători. Obiectele se strică, se demodează, nu ne mai sunt utile. Banii îi câştigăm, îi pierdem, îi strângem, îi cheltuim, cumpărăm cu ei clipe fericite, apoi ne vindem sufletul ca să-i avem dacă nu-i avem, ne scot din impas, dar în cele mai cruciale momente ne sunt total nefolositori. Prietenii ne iubesc, ne trădează, apar în viaţa noastra exact la timp şi de multe ori pleacă la timpul nepotrivit, sunt fraţii pe care i-am ales, râdem cu mulţi, plângem cu puţini, iar cu o infimă parte rămânem până la moarte. Familia, o parte ni se dă, o alta ne-o construim, o putem pierde din vina noastră, o putem câştiga prin ceea ce dăruim, dacă familia se distruge şi individul va fi distrus (total sau parţial şi niciodată deloc) pentru totdeauna. Amintirile (frumoase sau mai puţin frumoase) sunt tot ce suntem sau am fost la un moment dat, pierderea lor duce la moartea noastră psihică. Fiecare individ în parte este un univers fragil care are puterea să dea valoarea cuvenită fiecărui moment, altfel tot ce trăieşte poate fi în zadar…

OMG! They killed Lexie! (cum NU se termină Grey’s Anatomy)

La drept vorbind mi-ar fi plăcut să se termine de tot Grey’s Anatomy aseară. Acest sezon 8 a fost cel mai slab dintre toate, am simţit o involuţie la toate personajele şi un sentiment de lungire a acţiunii până la catastrofal. Ok, cei care n-aţi ajuns la finalul sezonului 8 nu citiţi mai departe dacă nu vreţi să vă lipsească elementul de surprinză de la final.

Grey’s Anatomy este unul dintre serialele mele preferate, de fapt este serialul care mi-a marcat ultimii 3, 4 ani, dar eu merg pe principiul: mai bine să-mi fie dor decât să mă plictisească. Sezonul 8 a fost boooooring, poate câteva episoade aproape de final să fi fost mai antrenante, dar şi alea pentru că eu până aseară chiar am crezut că se va termina de tot, că sezonul 8 va fi ultimul, că acest episod de care eram atât de curioasă chiar va fi finalul finalului. Dar nu, majoritatea actorilor au semnat pentru încă doi. Deci, hai Shonda Rhimes să mai tragem puţin de păr acţiunea.

Acest ultim episod din sezonul 8 a fost cred că cel mai slab din tot serialul şi a adus numai schimbări aiurea (care nu ştiu cât li se datorează actorilor şi cât producătorilor şi regizorilor). M-am simţit de-a dreptul frustrată că s-a terminat atât de prost (total neinspiat):

1. Au omorât-o pe Lexie, care nu doar că era un personaj absolut minunat dar era şi foarte prezentă în serial (să nu uităm că atunci când l-au omorât de George, el nu mai avea cine ştie ce partitură). Lexie era super mişto şi avea o poveste ce putea fi dezvoltată într-un sezon viitor, că doar cel puţin sezonul 9 va mai exista. Oare să nu mai fi vrut actriţa să continuie? Nu ştiu detalii, dar cred că şi de era vorba de bani şi tot trebuiau să-i dea în plus numai să rămână, că făcea treabă bună.

2. Accident de avion? Hai să fim serioşi! Şi cum de se afla Arizona în avionul ăla? Nu trebuia să urce Alex, ce n-am priceput eu din penultimul episod?

3. Pleacă şi Teddy. Just Great! Tocmai când începea să-mi placă. Sper doar să nu mai plece nimeni că sincer au plecat destui de la început şi până acum şi zău că nu vreau să mă uit la alt serial. La The Office nu m-am mai putut uita după ce a plecat Michael, sau imaginaţi-vă cum ar fi fost serialul Friends dacă pleca câte unul din ei în fiecare sezon? Vedeţi, de aia urăsc eu să se lungească poveştile la nesfârşit.

4. Cum zicea cineva aici, Shonda Rhimes ar trebui să citească blogurile fanilor înainte de omorâ personajele aiurea, sau producătorii ar trebui să fie mai atenţi cu actorii care aduc vizionări serialelor. Pe bune, nu cred că o să mai fiu capabilă să mă uit nici la Two and a Half Man după ce o să moară Charlie (ştiu că se va întâmpla şi mai ştiu şi de ce, pentru că Charlie Sheen e cretin, dar totuşi). În serialul ăsta nu prea sunt personaje cretine şi nici actori idioţi ca Sheen, aşa că e altceva la mijloc.

5. Bun, deci se va continua, probabil cu un Mark absolut debusolat de pierderea lui Lexie (că tot nu-mi revin că au terminat-o), Cristina cel mai probabil se va împăca cu Owen, îl va ierta că a înşelat-o, dar nu-l va ierta că a concediat-o pe Teddy (chiar dacă a făcut-o spre binele ei). Pentru că Lexie nu mai e s-a eliberat un loc la spital pentru April, nu? Care April îşi va continua probabil idila cu Jackson, pendulând între el şi Jesus, nu? Richard va începe să iasă pe bune cu mama lui Jackson, Derek va avea probleme cu mâna şi va avea coşmaruri că nu va mai putea opera pe creier niciodată, etc etc dar hai că mai dau alte pronosticuri în septembrie… În septembrie va reîncepe, nu? Nu de alta, dar deja sunt curioasă cum naiba se descurcă ăia în pădure :))

Fix încă un sezon ne-a mai trebuit… La naiba şi vroiam să încep House (care are numai 8 sezoane şi el). Oh, no, not again!

Cel mai complex ghid al Parisului

Titlu: Ghiduri turistice: Paris

DK (Dorling Kindersley) – Enciclopedia Rao

Consultant principal: Alan Tillier

Nr. pagini: 405 + hărţi

Preţ: 63 de lei pe Okian.ro

Votat cel mai bun ghid de către The Guardian şi The Observer

Parisul este un oraş plin de lucruri minunate de văzut şi de făcut. Poate să existe tentaţia de a petrece un timp într-o cafenea lăsând ca viaţa specific franţuzească să treacă pe lângă tine, dar ar fi neplăcut totuşi să ratezi comorile acestei capitale fabuloase, nu?

Îmi amintesc că prima dată când am ajuns la Paris, în 2009 adică, nu aveam niciun ghid al oraşului. Citisem pe net tot ce găsisem despre Paris, dar parcă la faţa locului aş fi simţit nevoia să scot din geantă un ghid. În acest moment am nu mai puţin de 4 ghiduri ale mele, plus două împrumutate de la Naşa (cea mai mare iubitoare de Paris din câte cunosc)… pe care le citesc de zici că mă pregătesc să ţin o dizertaţie despre Paris (ceea ce cred că m-ar încânta oricum). Şi mai cred că odată cu aceste ghiduri, mi-am şi descoperit plăcerea de citi pe bune aceste cărţi ca pe nişte romane. Să nu mai pun la socoteală cultura generală pe care o simt îmbogăţită efervescent după fiecare ghid străbătut.

Okian mi-a pus la dispoziţie însă cel mai complet ghid al Parisului (îmi permiteţi să spun aşa pentru întărire, nu?), un ghid pe care-l ştiu că de multă vreme şi l-am tot filat pe la raioanele de cărţi în fiecare magazin unde intram. Acum aproape oricine şi-l poate permite la reducerea de care beneficiezi pe Okian, iar dacă nu te mulţumeşte, te poţi orienta spre alt ghid din librăria virtuală colosală care îţi stă la dispoziţie.

Dar eu rămân la părerea că, ghidul de care nu m-am desprins de când l-am primit este cel mai complex, atât de complex că am avut uşor senzaţia că am nevoie de un alt ghid ca să-l citesc :) Glumesc evident, dar ca să vă faceţi o idee, imaginaţi-vă cartiere pariziene întregi desenate cu toate străzile şi toate atracţiile de pe ele, imaginaţi-vă prezentări detaliate ale tuturor muzeelor (la modul, fiecare cameră de la Luvru de exemplu este disecată, iar unele tablouri sunt prezentate în cel mai mic detaliu), imaginaţi-vă că puteţi vedea Parisul ca în cele mai frumoase vise, răsfoind acest ghid pur şi simplu minunat.

Dar să nu aveţi impresia că-l ridic în slăvi chiar atât de fără sens, iar cei care obişnuiesc să îşi plănuiască vacanţele mă vor înţelege. Ai nevoie de multă informaţie ca să nu te pierzi metaforic vorbind la faţa locului. Parisul e plin de epitete vizuale, dar şi de clişee siropoase, depinde ce vrei, iar ca să ştii ce vrei într-un oraş ca Pariul, un ghid este vital.

O să vă dau şi câteva exemple concrete din ghid. În primul rând, chiar la începutul lui în loc de o prezentare generală, ne este arătat Parisul într-o scurtă vacanţă de 4 zile. Modul în care este făcut programul celor 4 zile este grozav, mai ales pentru cineva care nu a mai dat pe acolo. Este la obiect, dar nici nu te epuizează (asta ca sa-mi arate mie că se poate şi altfel) :)

Apoi ne este prezentată istoria Parisului ca în atlasele istorice (vă mai amintiţi ce frumuseţi de atlase erau acelea?, mie îmi plăceau foarte mult, erau alocate câteva pe clase când eram eu prin clasa a VIII a), apoi ne aşteaptă parizienii celebrii, cei care au marcat existenţa oraşului luminii, iar apoi avem sub numele de anotimpurile Parisului, evenimentele care ne pot întâmpina la Paris în anumite perioade ale anului şi în cele din urmă avem comorile Parisului (ceva ce numai Parisul are şi vrea să împartă cu noi ca un om deosebit şi generos în acelaşi timp).

După aceste introduceri care deja ne fac să simţit atmosfera de acolo, fiecare cartier ne este prezentat în detaliu (puţin spus), nu cred că mai ai nevoie de informaţii în plus despre acele locuri, e ca şi cum ai stat de vorbă ore în şir cu un locuitor al fiecărui cartier. Sincer, m-au dat pe spate acele descrieri despre absolut tot. Parisul zonă cu zonă, zic ei… însă dacă nu eşti lămurit nici după atăta amar de informaţie, ţi se oferă şi câteva trasee de plimbare gata făcute, tot ce trebuie să faci e să le respecţi şi să simţi la la vie en rose pe străzile pline de istorie, romantism şi poezie.

Vizită în Toscana cu Librăria Bastilia

O altă recomandare încântătoare pentru toţi bucureştenii: o vizită prin intermediul cărţilor, al imaginilor şi al discuţiilor, în Toscana atât de dragă mie. O altă zi în care aş lua primul tren spre Bucureşti… Norocoşii care ajung la acest eveniment să-mi dea, ca de obicei, de ştire :*