Sport

Gimnastica românească la Jocurile Olimpice

15 comentarii

În seara zilei de marţi, după ce echipa feminină de gimnastică a României a luat bronzul la olimpiada londoneză şi am aflat că niciodată din 1976 nu a mai coborât de pe podiumul olimpic, am căutat frenetic să aflu mai multe despre generaţiile trecute de campioane care nu îmi sunt cunoscute. Da, de la Barcelona din 1992 le cam ştiu pe fetele care au inspirat generaţii întregi de fetiţe să se joace de-a gimnastele, dar ce a fost înainte de ele?!?

Normal, niciun articol de pe lume, în afară de statisticile reci şi impersonale de pe Wikipedia, nu m-au ajutat în privinţa marilor campioane, aşa că am încercat (poate mai interesează pe cineva) să revolv eu puzzle-ul participărilor fructuoase ale gimnastelor/gimnaştilor noastre/i la olimpiade încă din cele mai vechi timpuri. Şi o să vedeţi pe cum o să citiţi, că România este puţin spus o forţă în gimnastică, este o constantă extraordinară a tot ce înseamnă sport mondial de echipă și nu numai.

Foto

Şi povestea începe aşa…

A fost odată ca niciodată un sport minunat şi practicat secole de-a rândul, iar în toată această perioadă a existat o ţară mică dar voinică care a dominat acest sport. 

În 1956 la Jocurile Olimpice de la Melbourne, 6 fete cucuiete au adus de peste mări şi oceane, din cele mai îndepăratate colţuri ale globului, prima medalie olimpică gimnasticii româneşti. Este vorba despre Elena Mărgărit, Georgeta Hurmuzachi, Sonia Iovan, Elena Leuştean, Elena Săcălici şi Emilia Vătăşoiu. Ele au urcat pe treapta a treia a podiumului olimpic, iar Elena Leuştean a mai văzut odată cum îi şade pe aceeaşi treaptă luând bronzul şi la sol. Aici un articol bun despre această echipă a României.

Peste 4 ani, a venit rândul Romei să organizeze Jocuri Olimpice în frumoasa Italie şi rândul unei alte echipe extraordinare să cucerească din nou bronzul. De data aceasta, au luptat pentru a doua medalie a gimnasticii româneşti pe echipe: Anastasia Ionescu, Emilia Liţă, Elena Niculescu, Utta Poreceanu şi din generaţia trecută aceleaşi Sonia Iovan şi deja multipla medaliată Elena Leuştean.

Ce s-a întâmplat cu aceste fete şi de ce eu nu am auzit niciodată de ele până mai ieri, nu ştiu. Cert este că după acest început în forţă, nu s-a mai auzit de România în gimnastică olimpică nici  în 1964 la Tokyo, nici 1968 la Mexico City şi nici măcat în 1972 la Munchen în cea mai însângerată olimpiadă din istorie. Dar să nu ne întristăm căci nu avem de ce, urmează aşadar anul de graţie 1976.

Foto

În 1976 se întâmplă ceva ce va pune pentru toatdeauna România în cărţile de istorie ale planetei: Olimpiada de la Montreal şi un nume pe care NIMENI nu îl va uita niciodată: NADIA! Tot timpul m-am gândit cât de frumos nume i-au pus părinţii, inedit, special, un nume cu rezonanţă, deloc comun, un nume uşor de reţinut, un nume de star. România trimite la aceste Jocuri Olimpice o echipe femină formată din gimnaste tinere şi nu foarte cunoscute: Gabriela Truşcă, Anca Grigoraş, Georgeta Gabor, Mariana Constantin, Teodora Ungureanu şiiii Nadia Comăneci. Cu echipa, fetele reuşesc să devină vicecampioane olimpice, deja o performanţă colosală, dar nimeni nu bănuieşte ce avea să se întâmple mai departe. Episodul Nadia, nu-l voi rescrie aici, toţi îl ştim și când spun toţi mă refer la bunica mea de 80 de ani, până la o fetiţă de 6 ani care a trecut ieri prin faţa blocului vorbind cu o prietenă despre Nadia şi gimnastică. Nu au trecut de la Montreal numai 36 de ani, iar în condiţiile în care chiar şi eu am 27… wow, episodul acela chiar va rămâne pe veci în memoria noastră colectivă. Nadia a mai luat în acel an 3 medalii olimpice de aur: la individual compus (devenind Regina acestei olimpiade), la paralele (unde a şi obţinut pentru prima dată nota aceea fabuloasă) şi la bârnă. Şi ca să plece acasă cu toate modele de medalii, mai ia un bronz şi la sol. Medaliile Nadiei sunt completate de argintul la paralele şi de bronzul la bârnă ale Teodorei Ungureanu.

Nu pot trece peste acestă olimpiadă fără să menţionez bronzul de la inele, al marelui gimnast român Dan Grecu.

1980 ne găseşte la olimpiada de la Moscova, unde nimeni nu cred să le fi urât mai mult pe gimnastele din România ca ruşii. Se ştie cât de buni sunt şi ei în acest sport şi cât de şocaţi au fost de ce “le-a făcut” Nadia la Montreal. Aşa că aici au taxat-o, dar nu au putut să o pedepsească mai mult în afară de a-i lua titlul de campioană olimpică absolută. A fost nevoită după deliberări ce au intrat şi ele în istorie (fata asta a făcut cum a făcut şi a intrat mereu în istorie) să se mulţumească doar cu argintul olimpic la individual compus, în schimb a câştigat aurul la bârnă şi sol. 

Normal că nici pe echipe nu ne-au lăsat ruşii să câştigăm şi tot îmi amintesc cu câtă frustare vorbea tati de olimpiada asta şi de câtă nedreptate i s-a făcut Nadiei. România a luat aşadar argintul şi pe echipe prin Nadia, Emilia Eberle, Rodica Dunca, Melita Ruhn şi Dumitriţa Turner. Emilia Eberle străluceşte de argint şi la paralele, iar Melita cucereşte bronzul la sărituri şi o însoţeşte pe Emilia pe podiumul de la paralele. După cum se vede, am încercat să mai recuperarăm din Tezaur la olimpiada asta.

Apoi urmează cea mai bună olimpiadă din toate timpurile pentru România, Los Angeles 1984 unde gimnastica românească se trezeşte cu 5 medalii de aur printre care prima de aur la echipe cu Lavinia Agache, Laura Cutina, Cristina Grigoraş, Simona Păucă, Mihaela Stănuleţ şi extraordinara Ecaterina Szabo. Această din urmă se îmbracă în aur şi la sol, bârnă şi sărituri în timp de Simona Păucă la egalitate de puncte urcă pe prima treaptă a podiumului alături de Ecaterina Szabo, la bârnă. Colosal ce se întâmplă.

Ecaterina devine şi vicecampioană olimpică absolută, Simona ia la individual compus bronzul, iar Laura Agache ia tot bronz la sărituri. De menţionat că România pleacă de la Los Angeles şi cu singura medalie olimpică cucerită de când lumea, la gimnastică ritmică, argint la individual compus pentru Doina Stăiculescu.

Foto

De anul olimpic 1988 se leagă un alt nume de legendă al gimnasticii din ţara noastră: Daniela Silivaş. Alături de Aurelia Dobre, Eugenia Golea, Celestina Popa, Gabriela Potorac și Camelia Voinea, cucereşte argintul pe echipe, iar de una singura Daniela face ca imnul României să fie auzit de 3 ori în Seul, atunci când i se pune la gât aurul la paralele, bârnă şi sol. Daniela mai ia argint la individual compus şi un bronz la sărituri, dar nici alte fete din echipă nu se lasă, astfel că Gabriela Potorac mai aduce un argint la sărituri şi un bronz la bârnă.

Să nu-l uităm însă nici pe Marius Gherman care aduce în ţară un bronz câştigat în concursul olimpic de la bară. 

Şi aşa ajungem în 1992: Barceloooooona, Barcelooooonaaaa :) Superb! În capitala Cataloniei, fetele Cristina Bontaș, Gina Gogean, Vanda Maria Hădărean, Lavinia Miloșovici, Maria Neculiță și Mirela Ana Pașca reuşesc cu echipa tot un argint olimpic, dar şi aici răsare una care vrea şi poate să bată TOT: Lavinia Miloşovici. Câştigă aur la sărituri şi sol (unde primeşte şi ultima nota de 10 acordată unei gimnaste, ca să vezi câtă ciclicitate în viaţă), dar numai bronz la individual compus. Tot bronz prin Cristina Bontaş obţine România şi la sol. Îmi sunt atât de vii în minte imaginile cu Lavinia la sol ca pur şi simplu nu îmi vine a crede că au trecut 20 de ani de atunci.

În 1996 trecem iar oceanul în USA şi ne oprim la Atlanta să bem o Coca Cola, în timp ce Simona Amânar, Gina Gogean, Ionela Loaieș, Alexandra Marinescu, Lavinia Miloșovici și Mirela Țugurlan obţin un bronz pe echipe într-un concurs în care echipa USA condusă de Bella Karoly nu a mai putut pierde aurul de acasă şi s-a dovedit de neînvins (la fel ca anul acesta aş zice). Aici am reuşit să câştigăm o singură medalie de aur la gimnastică prin Simona Amânar. În schimb a curs cu medalii din alte aliaje după cum urmează: argint la individual compus pentru Gina Gogean, tot argint pentru Simona la sol, dar şi pentru băieţi au veni două medalii de argint, Dan Burincă la inele şi Marius Urzică la cal cu mânere. Bronzul a poposit la gâtul Simonei Amânar şi Laviniei Miloşovici la individual compus (egalitate), dar şi al Ginei Gogean pentru sărituri şi bârnă.

Anul 2000 “pe când nu mai eram copii” a venit cu o olimpiadă tare faină la antipozi. Sidney a însemnat un moment deopotrivă de glorie, dar şi de coşmar pentru gimnastele noastre. Au recucerit aurul olimpic dobândit întâi la Los Angeles, iar acel podium de vis de la individual compus nu va mai putea fi reeditat niciodată din simplul motiv că acum o ţară poate trimite la individual compus numai două sportive. Deci niciodată România nu va putea să mai vadă de 3 ori Tricolorul fluturând pentru aceeaşi cauză în acelaşi timp. Fără să o contabilizăm pe Andreea Răducan, România a obţinut următoarele medalii: aur cu echipa: Simona Amânar, Loredana Boboc, Andreea Isărescu, Maria Olaru, Claudia Presăcan, și Andreea Răducan, aur la individual compus Andreea Răducan/Simon Amânar (fără strălucite pentru Simona din păcate), aur la cal pentru Marius Urzică, argint pentru Maria Olaru la individual compus şi tot argint pentru Andreea Răducan la sărituri (obţinut după şocul cu Nurofenul). Simona mai prinde un bronz şi la sol.

Foto

Jocurile olimpice revin la Atena în 2004 pentru ca România să câştige aurul şi pe pământ european. Cătălina Ponor, Silvia Stroescu, Oana Ban, Daniela Sofronie, Monica Roșu și Alexandra Eremia sunt de-a dreptul fantastice, iar Cătălina Ponor senzaţională, luând aur şi la sol şi bârnă. Monica Roşu mai ia un aur la sărituri cu săritura considerată a fi cea mai bună săritură de la gimnastică din istorie. Daniela Şofronie devine vicecampioană olimpică la sol, în timp ce Alexandra Eremia ia bronz la bârnă.

Această olimpiadă devine brusc cea mai bună din istoria participărilor pentru băieţi. Ei cuceresc prin Marius Urzică, Marian Drăgulescu, Ioan Suciu, Dan Potra, Răzvan Șelariu și Daniel Popescu bronzul pe echipe, în timp ce Marian Drăgulescu mai ia un bronz la sărituri şi un argint la sol. Iar Marius Urzică mai înşfacă un argint la cal cu mânere devenind unul din cei mai buni gimnaşti la cal din lume. Se şi spune că este gimnastul care a dat cea mai mare eleganţă calului cu mânere.

Olimpiada din China, de acu’s 4 ani a adus doar două medalii în total gimnasticii româneşti, bronzul la echipe prin Andreea Acatrinei, Gabriela Drăgoi, Andreea Grigore, Sandra Izbașa, Steliana Nistor, Anamaria Tămârjan şi aurul minunat la Sandrei Izbaşa la sol. S-a tot spus că a fost o olimpiadă săracă în medalii la gimnastică pentru România și din ce am scris mai sus acesta pare a fi adevărul…

Marţea trecută, în capitala Marii Britanii am luat un bronz muncit cu echipa: Diana Bulimar, Diana Maria Chelaru, Larisa Iordache, Sandra Izbașa, Cătălina Ponor, la această în curs de desfășurare olimpiadă de la Londra.

Oare ce mai urmează, cât de săracă sau bogată va fi această olimpiadă pentru gimnastica românească? Rămâne de văzut, însă ce ştim cu siguranţă e ceea ce deja a fost şi a fost frumos şi de neuitat, a fost valoros şi motivant, a fost aşa cum numai visele unor copii pot fi: reale şi fără sfârşit.

L.E. Fetele noastre au mai câștigat două medalii la olimpiada londoneză, un argint pentru Cătălina Ponor la sol (foarte puțin a lipsit să fie aur) și un AUR minunat pentru Sandra Izbașa la sărituri (nesperat!)

Franta, Travel

Franţa în cuvinte MARI

7 comentarii

Sau ce au vrut să spună următorii, spunând următoarele? Analiză pe text, cine se bagă? :)

În Franţa, totul se sfârşeşte prin cântec.  Beaumarchais

Când vreau să ştiu ce gândeşte Franţa, mă întreb pe mine însumi. Charles de Gaulle

Citește mai departe

Diverse amestecate, Travel

Dor de… zbor

6 comentarii

DOR, doruri, s. n. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; pătimaș. 2. Stare sufletească a celui care tinde, râvnește, aspiră la ceva; năzuință, dorință. 3.Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe). 4. (Pop.) Durere fizică. Dor de dinți. 5. Poftă, gust (de a mânca sau de a bea ceva). De dorul fragilor (sau căpșunilor) mănânci și frunzele. 6. Atracție erotică. 7. (Pop.; în loc. adv.) În dorul lelii = fără țintă hotărâtă, fără rost, la întâmplare. – Lat. pop. dolus (< dolere „a durea”).

Da, mi-e dor de un zbor cu avionul deşi nici două luni nu au trecut de când am zburat spre Paris, dar cred că v-am mai spus cât îmi place mie cu avionul, nu? Dorul de acum se datorează şi faptului că ieri am fost în aeroport cu Clau, care a zburat spre Viena, mirosul şi forfota aeroportului fiind suficiente ca să îmi alimenteze pasiunea. Iar a ajunge în aeroport fără ca mai apoi să urmeze un zbor pentru mine, nu-i lucru uşor :) Chiar acum când scriu aceste rânduri un avion rupe tăcerea şi cucereşte cerul.

În plus, de ceva vreme stau cu ochii lipiţi de Zbor peste Transilvania, un proiect minunat în spatele căruia se află pasiunea pentru zbor, călătorie şi fotografie. Vedeţi şi voi mai multe detalii la ei pe site şi poate îi susţineţi, mi se pare imposibil să nu vă placă proiectul.

Şi băieţii care zboară peste Transilvania mi-au dat şi mie ideea de a crea un mic album cu fotografii realizate de mine în zbor. Album fără pretenţii, cu fotografii din chiar primele zboruri, în care totul mi se părea de necuprins şi entuziasmul atingea cote alarmante, spre amuzamentul lui Clau (care are ceva mai multe zboruri la activ).

Aşadar, zbor liniştit tuturor celor care zboară, departe sau aproape, zilele astea!

Prima mea poză la bord :)

Diverse amestecate, Sport

Sufocarea naţională ca sport olimpic

18 comentarii

Oricât de mult NU am vrut să scriu despre asta, nu mă mai pot abţine. Dacă nu se suprapunea circul electoral din România cu JO de la Londra, poate treceam peste, vizionând un film sau făcând plimbări lungi pe la mine prin sat (nu olimpic, din păcate!). Aşa însă, am fost pe recepţie, iar TV-ul şi-a demonstrat utilitatea de vineri seara începând, lucru care m-a bucurat în măsura în care m-a şi întristat. Sâmbătă şi duminică am privit aproape fără încetare pe TVR la judo, scrimă, tenis, gimnastică canotaj etc şi în rare momente, naiba m-a pus să zappez (fac asta puţin spre deloc) să văd cu ce se mai ocupă alţii în timp ce români valoroşi şi muncitori încearcă din răsputeri ca imnul României să fie auzit în toată lumea. Evident că TOATE celelalte canale TV româneşti se ocupau cu referendumul, cu … escu şi cu ceilalţi din trib. Şi nu doar că se ocupau în limita bunului simţ (care lipseşte cu desăvârşire de pe ecrane), dar vorbeau cu atâta avânt şi însufleţire caraghioasă încât deveneau nişte “vampiri energetici”, care sufocau pe oricine îi privea. Şi cum oricum sâmbătă nu m-am simţit  prea bine, atât mi-a trebuit ca să simt că mi-e efectiv greaţă de tot ce priveşte politica bolnavă a acestei ţări care, numai nu-şi mai revine. Până şi vremea capricioasă din acest an e mai stabilă ca situaţia politică din România.

Suntem un popor de frustraţi leneşi care aşteptăm mereu ca cineva să ne pună în traistă, care acceptăm din lipsă crasă de cultură orice dezavantaj impus, miorlăind şi vociferând pe la spate cu jumătate de gură şi NICIODATĂ nu ne va merge bine indiferent cine ne va conduce. Mereu vom vedea răul şi mereu vom face explozie de prostie din orice. Noi nu ştim să trăim bine indiferent ce ni s-ar da şi mă feresc şi mă feresc şi iar mă feresc să zic ceva urât despre cultura acestui popor de care poate numai nişte sportivi mă mai poate face mândră chiar dacă termină pe locul 117 în lume.

De ce? Pentru că măcar ei duc o luptă dreaptă, cu personalitatea lor, cu limitele lor fizice, cu mentalul lor, cu nervii lor, cu adversarii. Lupta e dreaptă pentru că lupta e în primul şi în primul rând cu ei şi deşi poate părea lipsit de substanţă ce voi spune, lupta e dreaptă pentru că oamenii aştia nu aşteaptă de la nimeni nimic. NU aşteaptă să le fie acordate merite pentru că eşuează, nu aşteaptă să fie încununaţi dacă pierd, nu aşteaptă şi nu se sapă, ei luptă ca să câştige, iar dacă pierd mâine o iau de la capăt în sala de antrenament. Însă ce îi face cu adevărat valoroşi ca oameni este că o iau de la capăt şi dacă câştigă, ca şi cum nu ar fi câştigat.

Cele 35 de grade care au sufocat România sâmbătă şi duminică au fost “pepsi rece” pe lângă puhoiul de talkshowuri şi transmisiuni în direct de la BEC şi imagini cu preşedinţi suspendaţi şi intermediari şi miniştrii plictisiţi cu gândul la vacanţă, care veneau să voteze, SĂ SE VOTEZE, să voteze ca un preşedinte să plece, ca un altul să îi ia locul, ca România să trăiască sau nu mai bine. În timpul ăsta o fată de 48 de kg, lupta într-o mână pentru aurul olimpic cucerit odată în urmă cu 4 ani. Nu l-am mai luat, dar a adus prima medalie României la aceste JO. A fost luată peste picior în ţară de oameni de televiziune, care pe salarii colosale decid zi de zi pentru oamenii de rând şi când spun decid mă refer, manipulează.  Şi când mă găndesc că în anii trecuţi unii îmi plăceau şi  azi se comportă ca nişte “nici nu ştiu cum să le zic”, care au strania iluzie că ei au fost capabili să rastoarne un guvren sau să schimbe un preşedinte. Câtă naivitate! Aştia sunt oamenii puterii, se vor da mereu de parte celor care câştigă teren, mi se pare incredibil cum cineva (om simplu) poate crede în ce vede la TV, poate spune “da, domnule, aştia au dreptate!”? Cum? Pe ce se bazează, care este certitudinea?

Cineva spunea că pe români nu îi ajută cu nimic cine ia medalie la olimpiadă, dar îi ajută rezultatul referendumului. Iniţial am crezut că e un titlu din Times New Roman, apoi am constatat că nu, există deci oameni care CRED că rezultatul refendumului îi va ajuta într-un fel. Doamne, în lume trăim? Nu am fost şocată să aflu că, probabil, dacă preşedintele suspendat va fi reînscăunat, oamenii vor ieşi în stradă, nu am foşt şocată să aflu că nici 50% dintre cetăţeni nu au fost la vot, deşi ei vor schimbare şi pensiii, pensiiile, bani mai mulţi pentru nimic, să trăim mai bine aşa peste noapte dacă se poate. Asta nu mă mai poate şoca, dar credulii, cei care CRED în schimbare şi în ce aud la TV, ei mă şochează şi îmi provoacă milă şi un fel de silă. De ce? Pentru că ei sunt cei care aşteapă de la alţii, să li se dea, să li se ofere beneficii, bani, viaţă pe gratis, şi normal… pensiiiile, pensiile, cât mai sunt pensiile?!! etc… fără ca mulţi să nu facă nimic ” în plus” şi uitând ori ingnorând că, teoretic, graniţele sunt încă deschise.

OK, nu mă va ajuta palpabil argintul Alinei la Londra, dar sufleteşte m-a ajutat muuuult, m-am simţi bine, sâmbătă seara mi-am revenit. Nici alte medalii câştigate de români nu mi-au băgat bani în buzunar, dar paşaportul meu în lume este Nadia de exemplu. Nu mă ajută cu nimic nici că un sportiv orb a doborât recordul mondial la tir cu arcul, dar Doamne, cât de mult mă motivează!!!

Suntem o naţie sufocată care are capacitatea de a se sufoca şi mai tare, aur olimpic pentru România la această probă. Să ţinem un moment de reculegere cât încă mai suntem în interiorul recordului mondial.

Italia, Travel, Visand la...

Visând la… Procida

2 comentarii

Ca şi cum nu era suficient că mă gândesc non-stop la Coasta Amalfi, Italia mai trebuia să mă ademenească cu ceva, aproximativ în aceeaşi zonă, aşa că săptămâna trecută am descoperit un loc deloc promovat la noi, ba chiar foarte necunoscut: PROCIDA.

Procida este o insulă vulcanică, micuţă şi colorată din Marea Tireniană, foarte aproape de coastele Italiei (Napoli/Calabria), dar şi de mai cunoscuta insulă Ischia. Să vă mai spun doar că multe cadre din Il Postino şi The Talented Mr. Ripley s-au filmat şi aici datorită panoramelor şi astfel am spus mult despre potenţialul acestei insuliţe. Apoi, normal că m-am îndrăgostit la prima vedere dacă arată ca în poza de mai jos.

Foto

Poate că această nouă dragoste vine pe fondul faptului că nu voi mai ajunge la mare vara asta, aşa că, iubesc din imagini tot ce prind :) În plus, asta cu visând la… poate o să continue cu alte locuri de care mă minunez exagerat.

Carti, Travel

Oameni şi locuri de altădată

6 comentarii

Mi-am început ziua pe site-ul unui anticariat cu promoţii extraordinare. Navigând de pe o pagină pe alta m-a apucat nostalgia cărţilor de la Ineu, mirosul lor, viaţa lor, povestea lor. Majoritate cărţi vechi, cumpărate sau primite în tinereţea tatălui meu. Mie o carte veche, cu coperta uzata îmi aminteşte de el şi de cum îl vedeam uneori cu o carte sub braţ sau citind la masă (mai ales când venea seară de seară la mami la serviciu, când lucra ea schimbul 2, ca noi doua să putem pleca acasă, să mă culc eu în principiu). Da, eu am mai crescut şi la mami la serviciu şi îmi amintesc cu drag de acea perioadă…

Răsfoind şi răsfoind, am ajuns la paginile dedicate cărţilor de călătorie, jurnale, memorii, amintiri, cărţi care prin simpla copertă te transportă într-o altă lume, dar cumva curios tot această lume în care noi trăim acum. Ce-i drept, văzută poate cu 20 sau 30 de ani în urmă. Mi se par fascinante aceste cărţi, nu ştiu cum au fost ele citite atunci când au apărut, dar în mine au băgat o nostalgie cutremurătoare. Aproape 900 de coperte învechite aşteaptă să fie atinse, aproape 900 de poveşti care mai mult ca sigur au schimbat vieţile celor care le-au trăit, aşteaptă să fie retrăite la distanţă de câteva decenii de cititori ai zilelor noastre.

Cărţile de călătorie, vechi şi fără o valoare literară deosebită sunt totuşi dovezi în timp ale unor experienţe de viaţă, pe care noi, deşi pe aceeaşi planetă albastră, nu le vom putea cunoaşte niciodată. Deşi noi avem posibilităţi nemăsurate când vine vorba acum de o călătorie, ea nu va mai putea avea farmecul acelei călătorii, pe care poate cineva a făcut-o acu’s 20 de ani.

Fie că doriţi o carte de aventură ca a lui Andre Davi – Cu caiacele pe Nil, fie una clasică cum ar fi a lui Goethe – Călătorie în Italia, ori un fel de ghid “de pe timpuri”, puteţi găsi aici ce nici cu gândul n-aţi gândit. Jur că le-aş fi cumpărat pe toate şi când ar fi ajuns coletul la mine m-aş fi închis în casă câteva săptămâni şi aş fi călătorit pe tot globul alături de acesti călători care au sfidat timpul şi mi-au redat o lume pe care de altfel nu o cunosc.

Foto

* Acesta nu este un articol plătit

Bloguri & Blogging

Liebster Award sau cum să rezolvi cea mai complicată leapşă

20 de comentarii

Primesc de la Kadia o leapşă în care mi-am prins urechile… i-am zis că la cât de lungă şi complexă este, sper să plouă ca să am motiv de stat în casă să o fac… Ei, nu a plouat, dar mi-am zis că dacă mai amân poate uit de ea şi n-aş fi vrut, mai ales că pare genul de leapşă după care o să ne cunoaşteam mai bine. Deci, ce presupune:

1. Postează imaginea Liebster Blog Award (done)
2. Spune 11 lucruri despre tine.
3. Răspunde la întrebările adresate de cel care te-a nominalizat şi formulează un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi nominalizezi.
4. Nominalizează 11 persoane (+ link) care sa realizeze acest tag.
5. Mergi pe pagina lor şi anunţă-i.
6. Nu da tag-ul inapoi!

Cele 11 lucruri despre mine (presupun că pe care nu le ştiaţi, deci ceva extra faţă de ca am mai spus cu alte ocazii):

  1. sunt singură la părinţi şi niciodată nu am considerat că asta m-a trasnformat într-o persoană egoistă (după cum se spune)
  2. în general sunt o persoană matinală, dar weekend-urile sunt weekend-uri, mai dorm şi până la 10
  3. nu pot să dorm niciodată după-amiaza (încă de la grădi aveam problema asta)
  4. prin liceu nu-mi plăcea pâinea (mi-a trecut, evident, mai ales după perioada Franţa)
  5. deşi am de obicei o manichiură bună, îmi place să-mi rod unghiile (spre absoluta exasperare a lui Clau)
  6. până prin clasa a-V-a nu am trecut de 26 de kg (grav, ştiu!)
  7. am colecţionat timbre, calendare, reviste, jucării de pluş, pixuri, penare, cercei, semne de carte, fotografii, amintiri de vacanţă
  8. ador să joc badminton (cu ani în urma era indeletnicirea nr. 1 a verii)
  9. uneori sunt superstiţioasă (semn de ignoranţă, ştiu)
  10. îmi place să întind rufele la uscat
  11. ştiu că am mulţi prieteni în adevăratul sens al cuvântului (adică genul care mai repede sunt lângă mine la greu decât la bine)

 Întrebările de la Kadia:

1. care este cea mai veche amintire pe care credeti ca o aveti?

Vacanţa la mare cu ai mei părinţi din 1986, nu cred că este prima prima amintire, sunt sigură că este prima amintire…

2. primesti ca premiu o invitatie la cina cu un scriitor contemporan, pe cine ati alege si de ce?

Dacă până mai ieri mi-aş fi dorit să mă văd cu Marquez, azi zic că-l vreau pe Khaled Hosseini. I-am citit două cărţi care m-au cucerit pentru totdeauna, în plus sunt atrasă într-un mod bizar de tot ce înseamnă Orient, un Orient inaccesibil şi foarte puţin cunoscut, sau mă rog, cunoscut prin prisma războaielor şi a vieţii grele. Ar fi deosebit de interesantă întâlnirea şi cu siguranţă mai puţin intimidantă decât una cu Marquez…

3. ce alegeti intr-o slujba cu orar fix si venit constant, dar sigur si o slujba cu orar neprevazut, riscuri mari, dar foarte banoasa?

În primă instanţă o aleg pe cea riscantă, apoi nu mi-ar plăcea de la un timp să duc aşa o viaţă şi aş prefera ceva aşezat cu orar fix şi venit constant. Nu spun că nu m-ar plictisi şi asta. Oricum momentan, după câteva job-uri mai mult sau mai puţin aventuroase pot spune că dream job nu doar că nu există, dar este un concept total abstract şi naiba ştie cine a vorbit primul aşa prostii :)

4. daca v-ati intoarce la 18 ani, ati alege acelasi drum in viata (aceeasi facultate, slujba)?

Aş alege acelaşi drum, dar cu siguranţă l-aş parcurge altfel, în alt mod, mai intens şi mai conştient, dar la 18 ani nu ai cum să gândeşti aşa, de aceea există expresia “inconsţienţa specifică vârstei”, nu?

5. care credeti ca a fost cea mai proasta decizie din viata voastra de pana acum si cum ati schimba-o acum?

Măi, au fost decizii proste destule, dar nu cred că le-aş schimba, n-aş mai fi eu dacă aş face-o. Prefer să cred că am învăţat ceva din ele şi pe viitor o să fiu mai atentă. Ştiu că este de preferat să înveţi din greşelile altora, dar poate că unii oameni trebuie să îşi dea cu capul de pereţi ca să realizeze că uneori chiar nu poţi trece prin ei. Aşa o decizie mega super proastă cu repercursiuni catastrofale, din fericire nu a existat. Sper să nici nu existe…

6. aveti de ales intre a merge la un concert sau a petrece o seara intr-un apartament in hotel de 5 stele. Ce alegeti si de ce?

Concert Celine Dion sau Eros Ramazzotti! :) Niciodată nu cred că mi-am dorit să petrec o noapte la 5 stele în super lux, să pară un infantilism din partea mea, dar nu o locaţie îţi poate asigura o noapte de 5 stele, zic! ;)

7. într-un film cu Demi Moore si Robert Redford (Indecent Proposal, 1993) o femeie casatorita primeste o oferta de a petrece noaptea cu un barbat pentru 1.000.000 de dolari, ati accepta? Respectiv, v-ati lasa sotia sa accepte?

Eu mi-aş lăsa soţia să accepte, ca să zic aşa :)) Lăsând gluma la o parte, GOD! totuşi 1.000.000 dolari sunt ceva bani, dacă te gândeşti că sunt unele de o fac gratis, nu? Mai depinde şi cine ar propune şi mai depinde şi cu ce vine la pachet această propunere. Ştiţi că se zice că nimic nu este mai scump ca ceea ce primeşti gratis (proverb japonez, parcă), atunci mă întreb cât te va costa 1.000.000 dolari? :D Nu-i retorică întrebarea!

8. partenerul de vis este ambitios sau bland?

Partenerul de vis nu există, la fel ca job-ul de vis :) Totuşi aş prefera să fie blând când trebuie şi cu ambţie temperată, ce-i prea mult strică. Părerea mea!

9. ce defect uman va deranjeaza cel mai mult?

Intoleranţa care vine însoţită cu o răutate gratuită şi cu ochelari de cal pe ochi. Cum ar veni, un rău nu vine niciodată singur.

10. Unde ati prefera sa locuiti la bloc sau la casa? Motivati alegerea.

Vara la casă şi iarna la bloc.

11. Care este ultima carte citita care v-a placut?

Mi-au plăcut cam toate cărţile din ultima vreme, vezi lista.

Întrebări noi nu vă dau, noah…), dar asta numai pentru că mi-au plăcut atât de mult ale Kadiei încât vreau să răspundă şi următorii 11 tot la ele: Larisa, Ana-Maria, Camelia, Oana, Rontziki, Monica, Cris-Mary, Ioana, Cătălina, Cosmin şi Luci (probabil va trebui să-ţi iei concediu pentru ea) :D

Mă scuzaţi dacă v-am dat cam mult de lucru, dar chiar sper să o faceţi cu simţ de răspundere (muhaha!)

Close Menu