O vacanţă în 3 poze

Am primit o leapşă de la Ioana, iar tema circulă de săptămâna trecută prin blogosfera de travel şi deşi am primit-o şi eu săptămâna trecută, o onorez abia azi că prea sună a temă de weekend :) Treaba nu-i uşoară, trebuie să vă descriu o vacanţă de-a mea prin 3 fotografii. Atât, fără multe cuvinte, fără poze în plus ci doar un rezumat în 3 imagini…

M-am tot gândit ce să aleg şi m-am oprit până la urmă la Roma. Curios este că la Roma nu am fost tocmai într-o vacanţă, iar asta se întâmpla în anul de graţie 2010 :) Am stat o săptămână şi fost minunat, dar din păcate n-am prea povestit pe blog despre Roma… şi nici acum nu prea e cazul după cum vă spuneam. Aşa că, la poze :D

Piazza Navona, la 7 dimineaţa

Un apus de noiembrie peste Foro Traiano

O seară răcoroasă cu El Coloseo ;)

Mai departe leapşa merge la: Vulpitza (mai vrem 3 poze din Paris, altele) :) Liliana, Anca, Aliceee, Dia, Larisa şi Monica (mai vreau Italia, ştii tu) :* Vă rog, link dacă o rezolvaţi :)

Maratonul de Paşti

Sunt 4 ani de când Paştile (sau orice altă sărbătoare care mă trimite la Ineu) se transformă într-o poveste foarte obositoare şi solicitantă. De ce? Pentru că am ajuns să merg rar acasă la Ineu şi pentru că vreau să mă văd cu toată lumea (familie+prieteni căci din fericirea vizitarea altor neamuri de sânge nu se numără printre preocupările mele din simplul motiv că acei oameni de care teoretic eşti legat nu mi se par apropiaţi) şi pentru că timpul se scurge printre degetele mele devenind mai alunecos şi mai perfid ca o femeie ieftină.

Şi tura asta la Ineu n-am respirat şi nu m-am odihnit deloc, întorcându-mă ceva mai obosită decât după o săptămână de muncă asiduă. Să nu înţelegeţi că nu a fost frumos şi aşa, dar a fost de-a dreptul greu dacă nu chiar imposibil să mulţumesc pe toată lumea. Şi nu mai punem la socoteală deloc vremea sâcâitor de ploioasă şi rece.

Şi totuşi am fost acasă după 3 luni şi jumătate şi am vopsit ouăle, şi am mirosit florile şi am stat cu familia şi mi-am întâlnit prietenii şi am alergat ca pentru maraton între toate acestea şi pe loc nu am simţit oboseala, dar ieri înainte de-a mă urca în maşină să o iau spre Cluj aveam vocea aceea de om obosit care parcă nu a dormit câteva nopţi. Dar, desigur, am petrecut Paştile împreună cu oamenii dragi şi niciodată (deşi mai vorbesc eu pe lângă subiect), aceste sărbători n-ar fi perfecte altfel. Şi oriunde m-aş afla data viitoare de Paşti sau Crăciun voi fi gândul la aceste maratoane fantastice care poate mă sleiesc de putere pe moment, dar mă încarcă cu amintiri atât de vii şi de fantastice pentru o viaţă. De 27 de ani Paştile şi Crăciunul au fost petrecute la Ineu şi altă reţetă eu nu ştiu, chiar dacă am zis că n-ar strica să experimentez şi altceva. Şi nu e vorba la mine că nu pot fără miel şi pască (de care nici nu mănânc de fapt), şi nu e vorba că sunt îndrăgostită de ouă roşii şi iepuraş (deşi îmi plac amblele şi mă împlic ca ele să prindă viaţă) şi nu e vorba că nu mai pot fără mesele în familiei care îţi omoară ficatul (deşi le iau cu drag) şi nu e vorba că tradiţiile trăiesc frenetic în mine (deşi îmi plac) şi nu e vorba că sunt foarte evlavioasă şi nu pot lua lumină decât de la Ineu (deşi e magic) ci… e vorba de magnetism şi de nodul meu în gât pe care îl simt de fiecare dată cel puţin până la Salonta.

Dar, deşi la Cluj acum, o să mă întorc puţin la Ineu în Lunea de după Paşti, când în centrul oraşului se joacă Hora (v-am arătat o fotografie ieri). Acest obicei vechi de când mă ştiu eu, strânge ineuanii în faţa Bisericii Ortodoxe din Ineu (dacă este vreme bună şi nu plouă, şi anul acesta chiar atunci nu a plouat) sau dacă e vreme rea la Casa de Cultură şi în prezenţa primarului şi a preotului şi a altor feţe cunoscute de prin zonă, ansamblurile de joc popular de la Ineu şi oamenii care vor şi ei să se alăture joacă şi sărbătoresc Invierea lui Iisus! Este dacă vreţi un fel de “cheful după Postul Mare” :)

Iepuraşu’ nu m-a uitat nici el, semn că prietenii mei îmi citesc blogul :) Şederea prelugintă de la Ineu m-a determinat să vă arat Ineul în fotografii adunate în ultimii ani, aşa că sunt pe cale să concep un album cu Ineul meu, vă anunţ eu când ajunge sus pe Picasa. În rest, toate-s bune, dorul mă mai întreabă uneori de sănătate, iar eu o iau razna atunci când întreb o veche cunoştinţă cum o mai duce, iar răspunsul este “nimic interesant, tot în Ineu!”.

Viena în inima mea (long story)

Şi uite aşa, luna viitoare se fac 5 ani de când am petrecut la Viena “banchetul” de final de facultate! Pe lângă faptul că această postare îmi dă posibilitatea de realiza că au trecut 5 ani de atunci, 5 ani de când am încheiat acel capitol, povestea pe care intenţionez să o scriu acum, după atâta amar de vreme, îmi dă şi posibilitatea de a mă întoarce în anotimpul marilor speranţe. Pentru că… da, acela a fost pentru mine anotimpul marilor speranţe, atunci la 22 de ani am visat şi sperat cel mai mult şi ieşirea asta la Viena (deşi probabil banală pentru mulţi) a fost pentru mine foarte importantă.

Din penultima bursă (plus ceva economii de câteva luni) mi-am cumpărat un aparat foto (tot pe ăla îl am şi acum). Şi acuma mai ţin minte că acasă nu agreea nimeni ideea (adică bursa nu era extra money, era chiar chiria şi o parte din cheltuieli) şi cu toate astea în aprilie 2007 am ajuns la Ineu şi i-am zis lui mami: “mi-am luat aparat foto digital!” :)

Daţi-vă seama că doar nu era să nenerocim aparatul, aşa că l-am păstrat şi toată lumea a trecut peste momentul meu de răzvrătire, ca mai apoi, după cursul festiv să-mi zică mami “da chiar toţi aveau aparate, măi…” :))) Aşadar, am luat aparatul că aveam de fapt un plan… Urma să nu facem banchet de final de etapă ci să mergem într-o excursie… şi cum să fie asta posibil fără ca eu să pot face poze?… Bani de excursie, mă rog, încă mă rog că atunci mi-a dat bani :) Nu ştiu câte săptămâni am insistat, dar ţin minte că mergeam în bucătărie, îmi făceam treabă şi începeam, cu Viena în sus, în jos, în lateral… că îmi doresc, nu mai cer nimic 100 de ani, că trebuie să merg, ca va fi cea mai frumoasă amintire, că vine şi Clau cu mine, că vine şi Claudia, că vine şi proful coordonator al licenţei, că mai vine nu ştiu care colegă care până la urmă nu a mai venit… şi dacă nu impresioam treceam la… că n-am mai mai avut o vacantă de clasa a IX a, că asta m-ar face maxim de fericită, că nici nu e scump (aveam nevoie de fix 100 de euro, niciun cent în plus, că de buzunar îmi mai strânsesem ceva), că cine ştie când o să mai ocazia să ajung pe acolo, că e răspalta mea după 4 ani (de zici că îi făcusem pentru altcineva) :) Mă rog, dacă eraţi după uşă să mă auziţi sigur râdeaţi sau plângeaţi, oricum era vorba de lacrimi. Eu n-am plâns căci undeva, cumva ştiam că o să-i înduplec inima. Ceea ce s-a şi întâmplat (deşi atitudinea mea de 17 ani, mă mir că a dat roade la 22) :P

Şi aşa că am plecat la Viena într-o dimineaţa pe la 5 din Oradea urmând ca pe la ora 14 să ajungem în capitala Austriei. Aşa a fost, am plecat prin agenţie (prima şi singura mea excursie prin agenţie) şi ne-am cazat la o pensiune de care şi acum îmi aduc cu drag aminte căci tare mi-a plăcut. Aici în faţa la pensiune am descoperit că unul din turiştii din grupul nostru se numea Platon (vă daţi seama, noi studenţi la filosofie în grup turistic cu domnul Platon, a fost de toată coma faza, am răs pe înfundate până ne-am înroşit ca nişte raci). Cât a mai rămas din acea zi de vineri am avut timp liber prin Viena şi ne-am comportat ca scăpaţi de sub supraveghere, am luat-o la recomandare spre bulevardul Mariahilferstrasse, un loc foarte bun pentru shopaholici, dar şi pentru derutaţi ca noi. De fapt nu mă interesa niciun magazin, doar aerul acela de altceva, mergeam hipnotizată doar cu ochii pe sus şi îi coboram doar când vedeam o vitrină colorată cu dulciuri multe (zău că nu am sesizat nicio diferenţă între mine şi un copil de 5 ani, atât de tare mă bucuram de tot şi de toate, mă gândeam doar că mami ar fi fericită să ştie cât a contat 100 aia de euro).

Vă daţi seama că până la această ieşire la Viena, mai aveam una cu 6 ani în urmă la Budapesta şi câteva drumuri foarte, foarte scrurte la vecinii maghiari, la Gyula, Bekescsaba şi cam atât văzusem din popularul Occident. Aşa că aveam motive să mă comport atât de… infantil. Atunci în acea după amiază am fost în Viena la fiecare colţ de stradă un “WoW” şi un “Super”. Nu pot să zic că am văzut ceva foarte măreţ, dar pe retina mea încă se mai plimbă toate acele culori senzaţionale văzute acolo pe acel bulevard viu, colorat, vibrant şi atât de cald. Pluteam!

A doua zi a funcţionat pe principiul “ceea ce trebuie să vezi în Viena la prima ieşire”. Dis de dimineaţa am luat-o spre Primărie, apoi spre Biserica Votiva unde s-a botezat Franz Iosif, apoi pe la Universitate, Operă, Muzeul de Istorie Naturală, Parlamentul (normal că a fost un tur pietonal, dar pentru mine a fost mai mult decât aş fi putut visa)… şi aşa am ajuns la Palatul Hofburg. Pentru Sisi vroaim să văd Palatul acela cu orice preţ, să văd camera lui Sisi, să-i văd rochiile de care auzisem că îi sunt expuse, eram cu totul sub influenţa filmului care mă marcase în copilărie şi nu am fost deloc dezmăgită de Palat (dacă nu mă înşel cred că acela fusese chiar primul Palat în care intrasem în viaţa mea). De aici am plecat la Stephansdom cu acoperişul lui colorat, iar apoi ne-am urcat în autocar şi am plecat spre partea “nouă” a Vienei ca să urcăm în Turnul Dunării şi să vedem Viena de sus. De văzut am văzut-o, dar amintirea cea mai nostimă pe care o am de aici este cea din momentul în care prietena mea Claudia a realizat că şi-a pierdut la Turn portofelul cu toţi banii şi actele :) Curioşi de deznodământ? Aştept întrebări! :)

În acea seară de sâmbătă am mai văzut doar Prater-ul şi m-am dat pe primul roller coaster ever şi a fost SENZAŢIONAL, ca să vă zic sincer n-am ştiut în ce mă urc, eu mă temeam că o să-mi fie rău, ca şi cum ai timp să te gândeşti la asta în timp ce nu mai ştii pe ce lume te aflii :)

Dumincă, în ultima zi la Viena urma să vizităm Palatul Schonbrunn şi apoi să plecăm acasă. Ţin minte că a plouat torenţial aproape toată ziua şi că pe la prânz Clau s-a enervat căci în program era trecut şi Muzeul Tehnic, dar mai apoi s-a dovedit că aveam de ales între Muzeul şi Schonbrunn. Şi cum ele nu sunt departe, după ce am văzut interiorul somptuosului Palat, Clau a plecat la Muzeul Tehnic în timp ce eu am rămas să mă plimb prin cele mai frumoase grădini pe care le-am văzut chiar şi până în prezent, grădinile de la Schonbrunn, de unde am şi cele mai frumoase fotografii din această scurtă, dar intensă excursie.

Normal că dacă e să o judeci aşa superficial, aşa superficială a fost şi excursia noastră, a fost o excursie de alimentat dorinţe, nicidecum una după care am fi avut impresia că am văzut oraşul. Ce a fost cu siguranţă această ieşire, a fost cea mai plină de amintiri frumoase “activitate” din timpul facultăţii şi nu-mi găsesc cuvintele să spun cât de tare mă bucur că atunci am hotărât să nu ne înţolim pentru banchet ci să investim în ceva… memorabil. Evident că ne-am jurat atunci că revenim tot împreună la Viena şi ne-am mai jurat să plecăm să vedem şi Praga tot împreună. Şi cine ştie… căci până acum nu am fost împreună, dar nici separat :) Planul, deci, a rămas în picioare ;)

Primăvara pe care nu o avem (despre vreme; temă englezească)

Nuuu! Răzui în fiecare dimineaţă, bine nu eu, Clau, dar…) gheaţa de pe geamurile de la maşină, mă îmbrac ca în ianuarie, atât că nu-mi iau mânuşile (mai mult din mândrie decât din… căldură), îmi crapă mâinile oricum de la frig, bruma e groasă la vecinul în grădină, florile îngheaţă, plouă rece şi bate un vânt care te taie… soarele îl vedem cu porţia. Serios că eu am crezut că după aşa iarnă lungă măcar primăvara va veni brusc şi ne va face să… să ne topim :)

De Florii a fost jale de vreme, a plouat rece TOATĂ ZIUA, iar ieri la telefon mami îmi zice: “auzi, dacă vii la Ineu, vezi i-aţi paltonul!!”… “Ce? Nici gând, merg la Ineu de Paşti, paltonul l-am avut de Crăciun!” :)

Well, da, cred că ar trebui să mă bucur şi de frumuseţea vremii rele ca şi de cea a vremii bune şi călduroase. Dar nu pot, mi-e fizic rău că afară e tot frig, că nu pot zbura în balerini când mă taie capul, că încă n-am împachetat cizmele şi nu le-am făcut uitate în sertarul de jos al pantofarului… că încă mi-e frig în fustă şi cămaşă. Jur că cele 11 zile din aprilie sunt mai aiurea decât primele 11 din martie… În ultimii ani de Paşti m-am prăjit la soare, ceea ce anul acesta nu se va întâmpla.

Şi totuşi, ca să nu dau în depresia de toamnă (că jur că seamănă starea) am colindat din Creta până în Paris şi din Provence până la Toscana ca să găsesc cele mai inspiraţionale fotografii cu primăvara, aşa cum arată ea când o iubesc eu cel mai tare… Mă înţelegeţi? :D

Turul culinar al Bucureştiului

Dacă tot am reintrat azi în hibernarea cauzată de vremea absolut execrabilă de la Cluj (sper să nu fie la fel şi săptămâna viitoare la Ineu, deşi prognozele nu sunt optimiste) mi-am făcut timp să vă spun şi câteva cuvinte despre scurta şi intensă ieşire la Bucureşti de weekendul trecut.

În primul rând vin cu scuzele adresate prietenilor mei din Bucureşti, acelora care ştiu că îşi doresc să mă cunoască şi care din păcate nu au apucat să mă întâlnească până acum, exclusiv din vina mea şi a faptului că practic mereu ajung la Bucureşti cu treabă MULTĂ şi timp ZERO de alte întâlniri. La drept vorbind n-am vrut să anunţ că ajung în capitală pentru nu vreau să vă cunosc în grabă, în mare grabă şi să nu apuc să schimb cu voi două vorbe normale. Acum am fost într-o vizită de multă vreme plănuită şi care nu mai putea fi amânată şi timpul a fost dedicat exclusiv acestei vizite. Sper să mă înţelegi şi să nu vă supăraţi pe mine, promit că odată şi odată tot vom ajunge să ne şi vedem pe viu feţele :)

Ieşirea a fost de data asta foarte pe placul lui Clau, evident că şi al meu, dar o să vedeţi imediat de ce el a fost cel favorizat. În primul rând că în vizitele trecute I was the main character (sau cel puţin aşa am avut impresia) :)) şi pentru că trebuiau odată încercate nişte localuri savuroase, numai  bune de “gustat” când afară bate vântul sau când plouă, sau când îţi plouă în gură ;)

Din fericire sâmbăta trecută am prins vreme frumoasă, am dat o fugă la IKEA şi ajungând pe la prânz ne-am pus să le încercăm cantina, ne-am băut cappuccino-ul la Paul, în Băneasa şi după o scurtă şi alertă plimbare prin centrul vechi pe care îl ador şi de nu mă mai satur, ne-am oprit pentru… câteva ore la Chocolat :) Eu am savurat Apoteoza mea şi când spun savurat mă refer la faptul că am tot mâncat pe ea un ceas, iar Clau şi-a satisfăcut curiozitatea cu trufele, încercând la îndemnul Naşei un piure cu trufe (gustos vă asigur, căci l-am ajutat cu el). Atmosferă mai mult decât plăcută de la Chocolat (unde am mai mers odată în vară, cu Naşa, dar doar noi două) a făcut să ne simţit pentru câteva momente cei mai răsfăţaţi oameni de pe planetă, preţurile sunt mari, evident că doar e buricul târgului, dar având în vedere că nu mergem decât… probabil o singură dată anul acesta, ce să zic? A meritat! Şi mai e şi un loc romantic, zic eu :D A! şi oricât de leşinată aş fi eu după Apoteoza aia, data viitoare tot îmi iau ce şi-a luat Naşa, cum se numea asta mai exact?

Şi… am vrut să spun că am încheiat seara la o piesă de teatru, dar de fapt nu a fost aşa, căci după ce am văzut Avarul îndrăgostit la Teatrul de Comedie, am încheiat seara acasă cu un pahar de vin şi ceva senzaţional ce eu n-am mai trăit până acum, mulţumesc pentru asta, draga mea :*

Duminică dimineaţa am luat micul dejun la Rue de Pain, altă atmosferă superbă, altă mâncare foarte, foarte bună şi exceptând vedetele din jur (pe unele, deşi mari… nume, nu le-am recunoscut, să zicem că nu sunt chiar interesată de nişte imagini publice), totul a fost de un calm firesc. La plecare ne-am luat două croissante pentru drum (care până la urmă au fost păpate la Cluj, în cea mai cruntă dimineaţă de luni, de anul ăsta) şi apoi fuga, fuguţa la Madame Lucie, pentru macarons. Am luat 9 de culori diferite şi evident că nu le-a mai prins trenul spre Cluj, au fost devorate instant :)

Acasă, am beneficiat de stafurile unei profesioniste în materie de Paris (numai cu 3 ghiduri noi m-am întors) şi ne-am mai delectat papilele gustative cu plăcinta cu brânză a Naşului, verdictul tuturor fiind, până la ora la care am luat trenul “groazei” spre casă, că tot ce am făcut 2 zile a fost… să mâncăm :) Clau încă mai zice din când în când: “mamă, da ce bunătăţi am mâncat la Bucureşti!!”

Acum ştiu că n-am fost în cele mai populare sau mai ştiu eu ce fiţoase locuri, în unele poate am ajuns cu alte sau alte ocazii, dar ideea este că niciodată până acum n-a mai ajuns într-un oraş pe care să-l luăm la puricat după plăcerea gustului, însă a fost şi asta o experienţă, ce sincer, parcă aş mai repeta-o :)

Din nou în Provence sau cum îl citim pe Peter Mayle

Odată cu această recenzie iau o mică pauză de Provence, deşi mă aşteaptă cuminţi Provence pentru totdeauna şi Hotel Pastis, însă mi-am făcut o strategie pentru programul de lectură al verii ce va urma şi aceste cărţi merită citite din iunie încolo. Aşa că azi, vă mai servesc o porţie de Provence asezonată cu felul în care Peter Mayle ar trebui citit, ca imaginea Provence-ului să răsară cât mai clară şi concisă în mintea fiecăruia. Probabil mi se trage din timpul în care lucram pentru teză şi când mi s-a inoculat ideea că pentru o înţelegere mai profundă a ideilor cuiva e bine să-l citeşti cronologic.

Aşadar, britanicul Peter Mayle a devenit cunoscut datorită cărţilor sale despre regiunea Provence din sudul Franţei, unde chiar şi la ora actuală trăieşte împreună cu soţia, în Luberon, mai exact în Lourmarin, din momentul în care a dat ploaia londoneză pe zilele însorite din idilica Provence. În primul rând, aprecierea imensă de care se bucură cred că se datorează în mare parte tocmai faptului că un englez autentic, născut, crescut şi format pe meleaguri stricte şi deloc boeme din Anglia conservatoare, devine localnic în patria lui La vie en rose şi a prânzurilor care durează două ore. Contrastul imens dintre cele două culturi dă savoarea cărţilor sale, iar pe el îl transformă în cel mai adulat scriitor când vine vorba despre această regiune.

Eu una mi-a dorit să citesc cărţile plasate în Franţa de sud în ordinea în care au fost scrise, dar nu ştiu din ce motiv m-am apucat să le citesc din auzite şi astfel că m-am trezit citind întâi Un an bun, apoi Un an în Provence şi acum tocmai am terminat Din nou în Provence, când de fapt ordinea era cu totul alta. Aşa că, via Wikipedia, vă arat şi vouă cum trebuia să mă apuc de ele corect, deşi unele nu sunt traduse la noi… încă.

  • A Year in Provence (1990)
  • Toujours Provence (1991)
  • Hotel Pastis (1993)
  • A Dog’s Life (1995)
  • Anything Considered (1996)
  • Postcards from Summer (1996)
  • Chasing Cezanne (1997)
  • Encore Provence: New Adventures in the South of France (2000)
  • Bon Appetit: Travels Through France With Knife, Fork and Corkscrew, also published as French Lessons: Adventures with Knife, Fork, and Corkscrew (2002)
  • A Good Year (2004)
  • Confessions of a French Baker (2005)
  • Provence A-Z (2006)
  • A Good Year: Portrait of the Film based on the Novel by Peter Mayle (2006)
  • The Vintage Caper (2009)
  • The Marseille Caper (2012)
  • The Corsican Caper (2014)
  • The Diamond Caper (2015)

Şi acum câteva cuvinte despre cartea Din nou în Provence.

Vă pot spune că în primul rând este extrem de asemănătoare cu Un an în Provence, însă după părerea mea este mult mai bună şi chiar mai savuroasă. Cel puţin eu am râs cu mai multă poftă acum la a doua decât la prima, poate şi pentru că deja m-am familiarizat cu stilul şi pentru că am trecut oarecum de mica dezamăgire provocată de faptul că eu am crezut că Un an în Provence este o carte mult mai “despre Provence şi ce poţi vizita pe acolo” şi mai puţin “despre cât de mult mănâncă francezii” :)

Ei, acum am ştiu cum stă treaba, am ştiut la ce să mă aştept şi a fost mult mai bine. Poate şi autorul trecând deja prin filtrul primelor cărţi despre Provence şi-a mai şlefuit stilul şi a oferit ceva şi mai bun şi mai încântător. În plus, aceasta este cartea în care se pare că autorul îşi pune şi întrebări referitoare la meseria sa de scriitor şi la cât din ceea ce trăieşte acolo în sud, poate oferi cititorului. Nu pot să nu menţionez şi cât de simpatice mi se par descrierile sale referitoare la asaltul fanilor în urma scrierii primei sale cărţi.

Astfel că despre meseria de scriitor află că: ceea ce face ca viaţa de scriitor să fie demnă de trăit este satisfacţia de a descoperi că ai reuşit să oferi câteva ore agreabile unor oameni pe care nu-i cunoşti :) Mi se pare fabuloasă şi totodată simplă concluzia lui Peter Mayle şi această afirmaţie m-a adus prin puţine cuvinte mai aproape de el ca scriitor. M-am contopit cu această carte mult mai mult, am simţit-o mult mai a mea, de parcă trăiam o experienţă personală, în fond şi la urma urmei tocmai această caracteristică face ca o carte să îţi placă de 10 ori mai mult decât în mod normal.

La fel ca şi sora mai mare, Din nou în Provence, nu propune o acţiune şi nici măcar o poveste în sine ci frânturi din viaţa autorului şi a soţiei sale: de la Concertul lui Pavarotti în Orange, până la adoptarea unui nou căţel sau noi “lecţii” despre gastronomia franceză, adulată până la obscen de toţi ai zonei. Toate acestea fac ca tabloul perfect al celei mai fotografiate zone a Frantei, după Paris, să constituie o lectură lejeră, dar foarte educativă, la limita dintre ghid turistic şi cartea de bucate, să fie pe buzele tuturor celor care adoră cartea de călătorie, sau adoră pur şi simplu să citească despre un anumit stil de viaţă.

Deci aşa cum vă spuneam, cred că iau o pauză de la Peter Mayle, până pe la vară, las să se sedimenteze cele două cărţi, muntele de informaţii, toate noi, despre Provence şi las numai mirosul de levănţică să mă poarte şi pe alte meleaguri… literare.