Cu siguranţă ştiţi şi voi cel puţin un moment (văzut în filme mai ales) când un el sau o ea, stau şi se leagănă într-un jilţ pe veranda casei, undeva la marginea deşertului, pe o căldură de le curge soare prin vene, iar chipul le este scăldat într-o sudoare clară de parcă le izvorăşte cu adevărat de undeva din memorie şi nu din nişte glande pe care cu siguranţă le urăsc. La orizont pâmântul tremură în ceaţă, iar aerul se ondulează obscen sub privirile lor puse la îndoială.

Cu imaginea asta în minte, m-am trezit, după aproape 10 ore de somn nu foarte odihnitor în care am simţit căldura învăluindu-mă de fiecare dată în care m-am întors după o parte pe alta. Nu e chip să te răcoreşti de nicio culoare pe vremea asta şi deşi deocamdată stau în casă la răcoarea pe care numai un apartament la parter ţi-o poate da, deja încep să mă văd legănându-mă în juilţul meu pliant de pe balcon, cu soarele curgând şi prin venele mele dilatate de la o temperatură cu care nu-s prea obişnuite.

Şi pe acest fond gândurile mele au plecat departe (ca să nu spun că au luat-o razna), spre un moment prea scurt ca să-l mai fi consemnat pe undeva: Santa Margherita Ligure. Mergeam cu trenul spre Genova anul trecut, pe malul mării, o rută frumoasă a Rivierei di Levente, dar care parcă nu mă mai putea impresiona având în vedere că veneam din Cinque Terre.

N-am făcut nicio poză tot drumul, am stat aşa într-o lene asemănătoare cu cea de azi, mai tresăream din când în când trecând prin Sestri, Chavari sau Rapallo, mă gândeam oarecum la proximitatea celebrului Portofino, dar gândul meu plin era doar la Genova şi la ce vom face şi vedea când ajungem acolo. Clau a şi adormit o vreme, trenul era destul de gol în acea zi caldă de luni deci eram prea mult eu cu gândurile mele atunci… Şi deodată am văzut o frântură din ea, din Santa Margherita (am căutat mult o fotografie care să ilustreze cât de cât ce am văzut, aproape că abandonasem când am găsit exact, dar exact ce căutam, fix ce am văzut atunci din tren, imaginea de mai jos).

Foto

Nu ştiam şi nici acum nu ştiu mare lucru despre Santa Margherita în afară de faptul că este o staţiune la mare în drumul către Portofino, unde poate mulţi călători s-au oprit să bea o cană cu apă rece în drumul către destinaţie. Destinaţia nefiind ea, deşi poate merita. Momentul acela în care am zărit-o a fost şi a trecut şi nu am amintit de el niciodată deşi este ciudat. Este ciudat pentru că mai nou când îmi este dor de mare nu mă gândesc fulgerător la marea pe care am văzut-o în Corfu sau în Cinque Terre sau la Palavas, sau la Sete sau la Constanţa, deşi mi-e dor şi de acele locuri şi le iubesc pe fiecare în felul lor, dar ma gândesc instant la Santa Margherita, pe care practic nu am văzut-o, decât 5 secunde din tren şi n-am făcut nicio poză. Cât de ciudat şi de ridicol funcţionează câteodată mintea omului. Dacă acum m-aş întoarce în zonă, nu doar că aş coborâ să fac poze, dar aş rămâne măcar o zi, să mă scald în apele care-i mătură tărmul, să mă prăjesc în soarele care îi usucă nisipul şi apoi să o vizitez, căci este foarte, foarte frumoasă… şi ştiu că atunci când am tresărit în tren, m-a chemat timid şi eu nu am auzit-o…