Pierzandu-se sensul propriu de calatorie, expresia si-a pastrat astazi sensul figurat, care arata ca diferite mijloace pot duce la acelasi scop si mai multe cai la acelasi rezultat, asa cum altadata drumurile felurite duceau toate la Roma.” (sursa)

Cu un autocar destul de bun și de cald și cu un ghid (de fapt ghidă) care ne-a făcut ziua și ne-a amuzat peste măsură am pornit vânătoarea de ruine și castele total necunoscute nouă.

Din nefericire a început să plouă destul de consistent, dar, și aceasta e o adevărată ciudățenie, doar când eram noi în autocar. În momentul când coboram se lumina, ieșea soarele și parcă era un alt anotimp. Râdeam de fiecare dată, pentru că așa ceva nu ni se mai întâmplase.

Prima oprire, Abbazia di Santo Nilo, o construcție foarte frumoasă, care îmbină arta greacă și romană, destul de aproape de Roma, cu o bibliotecă de mii de volume originale, locul în care au fost restaurate o parte din operele lui Da Vinci. Și prin capul meu, auzind de biblioteca aceea a trecut din nou un gând care ducea la Numele Trandafirului a lui Umberto Eco, așa că am avut o strângere de inimă pe acolo. Orașul în care se găsește Abazzia, este foarte cochet, mi-a amintit de Jacou din sudul Franței.

De aici am luat-o către punctual culminant al excursiei, Castelli Gandolfo, reședința de vară a Papei. Locul chiar este minunat, așezat pe malul lacului Albani, la o altitudine considerabilă de la care poți vedea marea Tireniană în zilele senine, Castelul care nu seamănă chiar a castel ci mai degrabă cu o reședință de lux modernă, mie una, mi-a plăcut. Practic este ridicat pe vârful unui deal, înconjurat de păduri și de lacul amintit cu o culoare turqoise. În curtea “castelului” se află bineînțeles o piață, o basilică, nenumărate magazine cu suveniruri, cafenele și gelaterii (chiar, nu am mâncat o înghețată încă și în Italia e cea mai bună din luuuume).

Deja văzusem atâtea și ni s-au transmis atât de multe informații căci nici nu mai pricepeam ce vedeam și ce nu vedeam, nu mai puteam procesa foarte bine, poate pentru că era trecut de ora 13, nu mâncasem și eram în ultimul hal de obosită. Dar din fericire ne-am oprit să mâncam la Rocca di Papa, un restaurant cunoscut se pare unde se servește mâncare tradițională, dar mie nu mi s-a părut chiar ceva ieșit din comun. Evident am mâncat căci era cazul, dar nu ceva nemaipomenit. În schimb am râs până la epuizare și mi-am dat seama că oricât de diferiți ar fi oamenii pot mereu să râdă cu o poftă nemaiîntâlnită, pentru aceleași lucruri.

Cu stomacul plin, altfel discutăm, putem să plecăm lejer la Marino, o localitate unde în fiecare toamnă se ține cu cunoscut festival al vinului. Prin zonă circulă legenda femeii cu trei sâni, doi pentru lapte și unul pentru vin. Aici se află și un magazin cu vinuri foarte accesibile ca preț și foarte “bio”, mă rog, nu m-am băgat în seamă căci nu mă pricep deloc și nici nu am vrut să cumpăr, dar autocarul era plin de doritori. Pe mine m-a atras un castel extrem de romantic aflat pe o colină, dar despre care ghida nu s-a mai oboist să ne mai zică ceva, oricum era prea preocupată să cânde la microfonul din autocar (very funny).

Ne-am întors în Roma pe înserate și am făcut un ocol destul de rapid pe lângă Circus Maximus, zărind Colosseumul din depărate și Arcul lui Constantin, pe care mi-am promis să le vizitez zilele astea. Mă gândeam că dacă nu ar fi fost această ieșire cu orice altă ocazie de a veni la Roma, nu cred că aș fi mers în aceste locații frumoase și altfel, față de ce vezi la Roma. Pentru cei care își plănuiesc o vacanță aici este de reținut măcar zona lacului Albani, ideală pentru un concediu departe de forfota orașului.

M-am întors agale spre hotel, pe același traseu ca și dimineața, doar că de data aceasta totul era plin de oameni și de luminile nopții și o lună mare și plină care îmi veghea calea.

Anul trecut pe vremea asta eram la Paris și nu m-aș fi gândit că peste un an am să scriu de la Roma, dar se pare că am reușit cumva să-mi îndeplinesc și această dorință. Așa că duminică, pe 21 noiembrie am zburat spre Roma într-o jumătate de călătorie de voie și jumătare de nevoie. Dar partea cu de nevoie nu o voi dezvolta foarte tare, căci e legată de total altceva decât de nevoia mea imperioasă de a călătorii iar și iar, iar și iar…

Deci, după cum spuneam, iată-mă la Roma, la Hotelul Sant Angelo, care după cum îi spune și numele se află la doi pași de minunatul Castel Sant Angelo pe care în această seara am avut ocazia să-l privesc de la ziduri îmbrăcat în lumină. E bine aici, hotelul e curat și destul de drăguț, zona este extraordinară, în plin centru istoric, tot ce pot băga de vină e că deși am gratis internet din cameră, nu-l pot folosi, căci laptop-ul meu are alt sistem de operare decât Windows, dar asta e… (public mâine, adică azi, pentru voi care citiți).

Pentru mine prima zi la Roma a început la 5 jumate dimineața când m-am trezit și m-am gătit de plecare. La 8 jumate trebuia să-mi întâlnesc grupul la Ponte Sisto, unul dintre multele poduri care împodobesc Tibrul. Pentru că nu aveam habar cât îmi ia până acolo, pe jos, am pornit pe la 7 fără un sfert ca să fiu sigură că ajung. Băiatul de la recepție mi-a trasat pe hartă câteva săgeți și mi-a zis că în maxim jumate de oră trebuie să fiu acolo. Așa că am pornit la drum înarmată cu o hartă și fermecată de lumina dimineții care începea să se reverse peste oraș. Mirosul de cafea care străbătea străzile, parcă începea să mă trezească chiar dacă plecasem de la hotel înainte de micul dejun și nu apucasem să gust din cappuccino-ul lor extraordinar…

Prima oprire pentru poze, la 5 minute de hotel, Palatul de justiție, o construcție de-a dreptul uriașă, nici nu o puteai cuprinde pe obiectiv. A doua oprire, Podul Cavour de pe care puteam vedea cupola Catedralei Sf. Petru de la Vatican la ivirea zorilor, o frumusețe, m-a copleșit și mi-am dat seama că dacă mai întârziam cu pozele, se putea să întârzii la întâlnire cu tot trezitul meu odată cu găinile.

Dar cum să nu mai faci poze când după alte 5 minute de mers trecând din piațetă în piațetă intri în vestita Piazza Navona… pfff… vă dați seama că eram singură și nu avea cine să-mi facă o poză acolo? Am suferit fizic de-a dreptul pentru asta, dar am profitat de faptul că nu era multă lume prin preajmă și am tras eu niște fotografii destul e reușite, ce-i drept și lumina aia fabuloasă m-a ajutat.

Apoi, aproape în linie dreaptă ajungi la vestita Campo di Fiori, o piață inedită de fructe, legume și bineînțeles flori, cu oameni veseli și energici care probabil că iubesc așa de mult faptul că în fiecare dimineață se pot afla acolo încât uită cât de devreme este. Mi-a plăcut acestă atmosferă, m-a împrospătat instant.

De aici și până la Ponte Sisto, locul nostru de întâlnire mai mergi, hai să zic, 10 minute și chiar dacă nu cunoști Roma deloc, adică așa ca mine, nu ai cum să te rătăcești, străzile te conduc singure. Și chiar de-ar fi să te pierzi, nu cred că ai regreta.

Și am ajuns la podul cu pricina, normal, cu o oră mai devreme decât trebuia, dar măcar știam o treabă. Și da, nici mie nu-mi venea să cred cât de tânără e vremea și cu cât de multe imagini îmi încărcasem retina și coardele sensibile, dar așa e aici, la fiecare colț de stradă, o Basilică, la fiecare 5 minute o piață, la fiecare oprire un pod și la fiecare clipire bucuria de a trăi. Nici eu nu-mi explic de ce doar în anumite locuri e așa…