Iată Bradul, Iată Bucuria, Iată Cadourile… Hopa, Viiinneee Moșu’ :)
Crăciun Fericit cu toată familia alături!
Let the Holidays Begin!
Mâine dimineață plec la Ineu!! Se fac 4 luni de absență totală de acolo și aștept nerăbdătoare să ajung “acasă”. Mă așteaptă un brad de împodobit, un bunic bolnav de văzut, o aniversare de sărbătorit, o mamă care, cel puțin în ultimele două săptămâni mi-a spus zilnic: “abia aștept să vii odată”, niște (mulți) prieteni cu care vreau să mă întâlnesc (pe unii nu i-am văzut de la Paște, pe alții abia din vară, dar oricum). Mă mai așteaptă niște cadouri de împărțit, un plic de deschis, bucuria de a sta din nou (pentru 2012) încă 2 săptămâni la Ineu, niște cartofi în coajă la cuptor (rugăminte specială pentru mâine când ajung) și nu în ultimul rând, multă bucurie printre ai mei (și eu când spun printre ai mei, nu mă refer la tot neamul ci la familia de câteva persoane și mulți, mulți prieteni).
Sigur că vă mai scriu și de acolo ca să Vă urez toate cele, să vă povestesc despre Anul 2012 în destinațiile lui, să vă vorbesc la cererea lui Lili, despre Felul meu de a călători (lui Lili îi urez drum bun că pleacă în vacanță tocmai în Maroc), eventual să rezolv Leapșa de la Kadia (că m-a mai cadorisit cu una scăpată din tolba Moșului, haha!) și poate cine știe ce Alte chestii frumoase se vor mai întâmpla în Vacanța de iarnă de la Ineu și din zonă, caz în care vă țin la curent. Oricum, despre ce nu apuc să vă vorbesc până ceasul bate 12 noaptea și trecem în 2013, vă vorbesc cu frenezie în anul ce vine, că doar tot aici vom fi dacă trecem de ziua de mâine, nu? :)
Mi-am propus să vă povestesc despre multe pe blog, până plec la Ineu, dar nu se potrivesc planurile de fiecare dată, a venit zăpada și am stat pe afară, am făcut lungi și plăcute sesiuni de shopping pentru cadouri, am terminat două cărți faine și am văzut la TV 3 filme nesperat de bune… și uite așa timpul a tăcut și a trecut. Azi mă voi lupta cu bagajele, deși am început de o săptămâna cred, să tot adun pe lucruri. Mâine dimineață va fi momentul în care îmi jur din nou că îmi voi cumpăra o remorcă pentru deplasările la Ineu sau cel puțin un portbagaj extern pentru mașină :)
Dacă nu mă apucă Euforia Sărbătorilor de iarnă de la 1 decembrie, de prin 20 sigur mă ia cu asalt pentru că ele bat frenetic la ușă. În plus, la niciunul din job-urile mele de până acum nu am lucrat în perioada 22 decembrie – 4/5 ianuarie, deci nu pot spune că am suferit vreodată că nu pot face ce vreau de Sărbători. Evident de când cu școala, am avut vacanță în vremea asta, de unde i-a rămas și numele de Vacanță de iarnă (mulțumesc Cui trebuie să mulțumesc că a fost așa și nu sunt frustrată de Sărbători ce trebuie petrecute pe baricade, la drept vorbind nu mi-ar plăcea DELOC să nu pot merge la Ineu sau în altă parte de Crăciun din motive de job, timpul ăsta magic nu-l poate cumpăra nicio monedă din lume).
Nu știu ce o să faceți voi, dar sper să aveți zile frumoase, pline de căldură sufletească, să vă bucurați de cea mai frumoasă perioadă a anului, să vă bucurați de cei de lângă voi și de tot ce aveți. Dar, după cum vă spuneam, lăsam alte urări pentru săptămâna viitoare.
Să aveți drum bun dacă plecați spre alte case sau alte zări, zilele acestea!!
Între anotimpuri
Vinete coapte, ardei copt, zacuscă.
Roşii cu un miros de fum şi soare blând.
Prune fierbinţi, pocnite de coapte ce sunt, amestecate cu zahar.
Pere şi mere într-un melanj senzual ce aproape îl simt în cerul gurii.
Aşa miroase la mine acasă fix de o săptămână, de când ne-am întors la Cluj (Floreşti). Din acest punct de vedere nu mi-e dor de Ineu. Ştiu că acum şi la Ineu toate străzile adiacente străzii mele încep să miroase a bunătăţi de toamnă. Mă întreb doar cum coc vecinii mei în apartament? Nu mă deranjează, ba chiar sunt peste măsură de încântată :) Eu sunt mare fan zacuscă, îmi place mult şi mi-a plăcut mereu. Ţin minte că odată prin clasa a V a fiind eu, tati, care era responsabil cu pachetul meu pentru pauza mare, mi-a zis: “auzi, eu nu-ţi mai pun pâine cu zacuscă la şcoală că vor crede colegii tăi că nu avem ce altceva să-ţi punem” :)
Tot timpul finalul de august a avut iz de zacuscă, acasă la Ineu. Acum nu mai rămâne decât să-mi aştept cuminte un pachet cu câteva borcane care să ne ţină o vreme. Dulceaţă deja avem şi nimic nu e mai bun dimineaţa la cappuccino decât o felie de pâine de casă (am descoperit un magazinaş aici lângă noi, care aduce păine de casă coaptă pe vatră şi deja cred că am luat ce-l puţin un Kg în greutate de le ea) cu dulceaţă din tot felul de fructe… Chiar acum în timp ce scriu, mi-e o poftăăă!!
E ultima zi din august, dar nu consider că vara chiar se termină la 1 septembrie chiar dacă uneori încă din 15 august vin ploile. Dar nici nu consider că începe toamna aşa cum calendaristic ar fi la echinocţiu, doar din 23 septembrie. În septembrie însă ne referim la anotimp ca la toamnă, chiar de eu simt cumva că mă aflu în perioada asta între anotimpuri. Mereu m-am simţit între anotimuri la final de august şi început de septembrie, parcă fiecare an era tras la indigo, apoi începea şcoala pe 15 (şi mereu ploua, cred că pot număra pe degete în câţi ani de şcoală nu a plouat la “festivitate” ). Acum şcoala începe peste o săptămână, pe 9, nimic nu mai e cum era pe vremea mea şi chiar a părinţilor mei… Copiii se mai pot bucura de o singură săptămână de “libertate” pe care numai în vacanţa de vară o poţi simţi. Îi văd trecând pe la mine pe sub balcon şi unii au mai crescut parcă cât am plecat noi la Ineu :)
Toamna se numără bobocii, dar cât suntem între anotimpuri eu zic că se numără melancoliile, amintirile arse la soare, clipele spălate de valuri, secundele pe care ai vrut să le îngheţi dar nu puteai că afară erau 40 de grade. Le numărăm să ne iasă socoteala pe plus, le înghesuim între coperte, le aşternem pe file, le aranjăm în albume, le punem în borcane, le înşirăm pe o aţă şi apoi, curând, cineva va da foc la frunzele uscate răspândind un alt miros, al adevăratei toamne, miros ce nu va putea fi stins decât de ploile de noiembrie şi de apropierea sărbătorilor de iarnă.
Nu vreau încă să-mi acopăr inima cu nimic. E bine aşa!
“Indiferent ce se întâmplă, o călătorie îţi oferă întotdeauna o poveste de spus”
Iată un proverb ebraic (cică!) pe care l-am descoperit ieri în tip ce căutam să citesc lucruri frumoase despre vacanţele altora. Da, să citesc despre vacanţele altora mi se pare fascinant mai ales când eu m-am întors din vacanţa mea. Acum, cum să vă explic eu (?) vacanţa mea de anul asta a fost la graniţa dintre a fost sau nu a fost, ca în filmul cu acelaşi nume, iar acest articol vine ca o concluzie la ceea ce aţi putut citi pe Bialog în august sub denumirea de Ilustrate de vacanţă. De ce spun asta? Pentru că e un fel de vacanţă acasă, iar într-un anume fel, de ani de zile, acasă e în altă parte… well, înţelegeţi voi ce vreau să zic. Ideea e că a fost FRUMOS din ce aţi putut deja vedea :D
Plecarea la Ineu a avut loc la aproape 4 luni de la Paşti (dacă vă vine să credeţi), timp în care s-au întâmplat multe şi se cerea o vizită “acasă”, mai apoi am beneficiat de ieşirea la Paris din iunie (că doar trebuia să sărbătorim, nu?), iar apoi s-au întâmplat câteva schimbări în ceea ce priveşte statul meu profesional… şi uite aşa ne-am trezit că în vacanţă/concediu sau cum vreţi să-i spuneţi a trebuit să ne mulţumim cu Ineul. Că de 6 ani nu s-a mai întâmplat aşa ceva e una, că am dorit efectiv să se întâmple e alta şi că asta a devenit o vacanţă chiar frumoasă e altă şi altă poveste.
Înainte să plec scriam despre “programul de vacanţă” referitor la ce îmi cam doream să se întâmple în timpul petrecut la Ineu, mă gândeam că va sufei modificări, mă gândeam că pe acasă mult nu voi sta, dar că va fi atât de plină vacanţa chiar nu mă gândeam. O chestie am ratat-o aproape din start a fost plecarea la bazine în Ungaria, îmi propusesem măcar Szeged dacă nu şi Gyula, dar Clau a mâncat peşte la care se pare că a făcut o reacţie alergică care l-a ţinut cam toată vacanţa, noah… cum să mergi la bazin cu bulinele pe tine? Nostim oarecum :) bine măcar că i-au trecut până la urmă, însă nu a fost chip să stea fără tricou :)
Mai apoi au fost Zilele Ineului chiar în primul weekend acasă, zarvă mare în parc, zarvă mare peste tot. Apoi canicula s-a domolit pentru câteva zile, am urcat pe o vreme decentă la Cetate la Şiria (şi am bifat o dorinţă de pe lista de vacanţă) şi am coborât pe o ploaie torenţială de care o să ne aducem aminte. M-am bucurat ca un copil de fiecare sincronizare de program cu prietenii noştri şi astfel au urmat ieşiri care nu erau în program, dar care au fost de nota 20. La fel şi cele două ieşiri la deal… dar am povestit despre toate pe larg.
Acum pe scurt şi alandala despre celelalte:
- când am ajuns la Ineu, acasă ne aştepta un şantier, dar rezultatul ştiu că va fi super, o modificare a spaţiului dintre bibliotecă şi terasă, abia aştept să împodobesc locul ăsta de Crăciun
- chiar din a două zi de “şedere” am dat o fugă la Arad, suficientă cât să fac câteva poze de unde Aradul îmi zâmbeşte frumos şi acum
- tot asta a fost şi ziua în care am descoperit Moara cu Noroc, un loc superb de la marginea Ineului, care sper să ţină (să aibă viaţă lungă şi să nu se sature lumea de el)
- în a treia zi m-am simţit groaznic, aproape că am zăcut şi numai o plimbare la apus m-a mai repus pe picioare
- aşa cum era de aşteptat s-a schimbat vremea pentru câteva zile, bine că mi-am pus blugi lungi în bagaj
- câteva plimbări prin Ineu, mai pe la o pizza, mai pe la un suc, ne-au scos din casă şi din amorţeală până să luăm drumul “cetăţilor”
- am mâncat lipie cu prune de am zis că o să mi se facă rău, din fericire nu a fost cazul
- am băut ceea ce pe la noi se numeşte “apă de la Mocrea” un fel de apă minerală cu un gust ciudat pe care mulţi nu o suportă, dar pentru alţii ea este foarte populară şi vin să o ia cu bidoanele, mai ales că este gratis
- trebuia să ies cu mami odată la cumpărături în oraş, bine că oferta nu a fost prea variată căci a fost groaznic de cald din nou
- n-am făcut atâtea poze prin Ineu şi prin împrejurimi în viaţa mea (o să pun şi pe Fb, până atunci găsiţi o selecţie pe Picasa)
- totul a stat cu sub semnul Friends Forever şi nici nu avea cum altfel, căci mai toţi s-a nimerit să fim “liberi” în perioada asta
- ba am fost într-o duminică, o după amiază întreagă la Criş, să facem plajă, aşa ceva cred că din liceu n-am mai făcut (plajă la Criş!)
- îmi începeam fiecare dimineaţă cu un cappuccino şi câteva file din cartea “Franţa în patru anotimpuri” (n-am terminat-o încă, dar e foarte faină, abia aştept să vă povestesc despre ea)
- am reuşit să mă bronzez bine pe picioare în dimineţile astea, căci activitatea de mai sus se petrecea pe o bancuţă la soare, în curte
- mi s-a părut teribil de liniştitor la Mănăstirea Feredeu, şi teribil de răcoare faţă de Ineu şi cumva… frumos, cu mami :)
- tot de Sf. Maria am reuşit să mă ghiftuiesc bine cu frigărui, mici şi apoi cu pui în mujdei (avem sărbătoriţi în familie!) ŞTIU!
- mooooamă că papanaşi buni au la Moara cu Noroc şi ce bine e să-i papi seara pe terasă lângă un vânticel la 25 de grade
- am cunoscut-o pe Diana de la Blushing Goodies (e tot din Ineu) şi ce surpriză mi-a făcut!! Mulţumesc draga mea :* O să scriu despre ceea ce face Diana într-o postare separată, să vedeţi ce talentată e!
- l-am ascultat pe Tiberiu Ceia live la Zilele Ineului şi NU a cântat melodia mea preferată (offffff!) :(
- la Muzeul Ioan Slavici mi-am amintit cum în clasa a IV a o colegă a cântat la pian (ieri să fi fost şi nu mi se părea mai vie amintirea)
- am plecat agitată de la Ineu, foarte, mi se părea că am stat puţin (deşi am stat destul de mult pentru ultimele veri)
- am ales la întoarcere drumul pe la Vârfurile-Ştei-Beiuş-Bratca (cred că astfel am încercat toate drumurile din şi spre Ineu)
- nu a fost o alegere fericită drumul ăsta caci ne-a luat muuuult să ajungem (lucrări pe traseu! România se dezvoltă de nu mai poate!)
- îmi pare rău, rău că nu am apucat să fac şi altele de genul mers vinerea la Piaţ(ă) ori la o bălăceală “la depeşişti” (un loc de baie pe Criş, vechi de când mă ştiu şi unde când eram mică nu aveam voie că era mare apa) :)
- îmi pare rău şi că nu am apucat să stau pe bancă în faţă la mine la stradă la o bărfă mică cu Adina (de exemplu, nu?) Ramo sau Dia
- şi tot rău îmi pare şi că nu m-am bucurat mai mult de fiecare clipă, căci s-au scurs aşa de repede şi mi se pare că mult a fost şi toate s-au dus de nu s-au văzut, iar eu a trebuit să revin la Cluj
- şi ar mai fi multe de spus despre fiecare apus la Ineu văzut de pe Podul de Fier sau de la Moară, de fiecare plimbare în parc ori discuţie de după amiză cu ai mei în curtea casei sub vie, la umbră
- şi ar mai fi multe de spus, evident, Ineul meu e inepuizabil (pentru mine) şi mă bucur să-l descopăr şi redescopăr mereu cât încă pot, că poate va veni o vreme când nu o să mai pot (nu ştii ce îţi rezervă viaţa şi nici unde te poartă)
- şi uite aşa, nu e şi nu poate fi doar O poveste de spus ci multe, atât de multe cât să ne ajungă măcar până la Crăciun, căci nu mai sunt până atunci decât tot vreo 4 luni…
Ilustrate de vacanţă (7): “La deal” în două ture şi badminton în două reprize
Acesta este ultimul episod din serialul Ilustrate de vacanţă, serial care a animat puţin acest blog în vara lui 2012. Vacanţa noastră la Ineu nu putea fi completă însă, fără cel puţin o ieşire la deal. Faptul că am rămas la Ineu puţin peste două săptămâni a făcut posibil imposibilul şi altfel, cu două grupuri diferite de prieteni, am încercat cu succes două ieşiri la interval de fix o săptămână.
Prima dată, pe 14 august, am fost la colna (căsuţa de la deal) unei prietene bune, Mana, împreună cu alţi 6 prieteni în căutarea savorii clisei (slănină) fripte şi a pâinii unse cu ce se scurgea de pe ea, a cepei tăiate pe pâine asta prăjită de soare, a cartofilor şi porumbului copt în jar şi a unor plimbări lungi până aproape de vărful Ţâclu, de unde împrejurimile Ineului se profilează în zare mai ceva ca Barcelona de pe Montjuic (Oana, am dreptate, o ba?) :P A fost (ştiinţifico) fantastică ieşirea asta, cu Dacia (supersonică) a mamei lui Mana, cu focul făcut la 3 după amiza când soarele te ameţea cel mai tare, dar mai ales cu “trenuleţul” de la marginea pădurii când toţi (nu mai conta cu ce eram îmbrăcaţi), ne-am aruncat cu fundul în praf ca la 6 ani. Atât doar că de la 6 ani trecuseră bine peste toţi vreo… 20 de ani :p
A doua oară la deal am fost marţi, pe 21 august. Aceasta a fost o ieşire foarte nostalgică şi activă, mai ales că am pornit spre deal aproximativ în formula veche, cu Clau, Luci şi Tibi, dar sper din suflet ca şi Erika să se fi simţit ca şi cum venea cu noi la deal dintotdeauna. Meniul a fost cam asemănător cu cel de la ieşirea precedentă, asezonat în plus doar cu nişte aripioare cu cartofi prăjiţi la disc. În schimb, când spun că asta a fost o ieşire activă mă refer la cele două ore (nu exagerez) când am jucat badminton ca acu’s 11 ani fără nicio problemă de ordin fizic (chiar dacă eu am alergat după fluturaş cu cel puţin 5 kg în plus faţă de acum 11 ani şi vă spun că parcă niciodată un pet plin de 5 l nu mi s-a părut mai uşor) :) Am fost în mare formă, mai ales Luci, dar el e fotbalist, nu mă pun eu cu fotbaliştii fie ei şi retraşi din activitate :P
A fost minunat şi nu mă feresc să folosesc cuvântul MINUNAT de fiecare dată când vine şi va veni vorba de deal. Cine ştie dealul ştie despre ce edificiu afectiv vorbesc şi mă va înţelege perfect. Va înţelege probabil şi ce sentiment straniu de despărţire m-a încercat când am plecat seara de la deal. Mi se părea că văd de pe Soare cum apune Pământul. De fapt, a fost un sentiment de final de vacanţă şi un inevitabil început timid de toamnă…
Am dublat numărul fotografiilor din albumul La Deal 2002/2012 şi mă bucur că am fost anul acesta atât de determinată să ajung cu prietenii la deal. Şi mă bucur că amintiri noi vor exista de acum în inima mea.
Ilustrate de vacanţă (6): Gurba, satul bunicilor şi străbunicilor mei
Gurba e satul în care niciodată nu mi-a plăcut să stau. Nu erau buncii vinovaţi ci iubirea mea obsesivă pentru părinţii mei şi pentru Ineu, mai era şi dragostea faţă de prieteni şi faţă de toate activităţile mele de la “oraş” :) Cu toate acestea mergeam des la Gurba, şi de două ori pe săptămână uneori. Ştiu că mereu mă grăbeam acasă când mergeam, eu eram pe fugă şi îi stresam pe ai mei :D
Vinerea trecută însă nu m-am grăbit. Am fost să-mi vizitez singura bunică care mai trăieşte acolo. Bunica din partea tatălui meu. Bunicu’ (soţul ei) a murit acu’s 16 ani. Ceilalţi bunici din partea mamei nu mai locuiesc acolo. Mama mamei a murit când eu aveam 3 luni, nu am cunoscut-o, în schimb i-am cunoscut pe ambii străbunici din partea mamei. Maica, străbunica mea, a plecat “dincolo” când eu aveam 15 ani, deci am amintiri vii şi foarte vii cu ea. Tatăl mamei (Tăicuţu) locuieşte cu noi la Ineu, nu-l mai identific de multă vreme cu Gurba, cu toate că vineri am mers să-i fotografiez casa în care a locuit aproape o viaţă.
Gurba e neschimbată încă de când am avut 5 ani şi mi-o amintesc bine, bunicii rămaşi însă sunt schimbaţi. Bunica (Mama Floare) de la Gurba are 80 de ani împliniţi pe 20 iunie, iar Tăicuţu’ a făcut tot în iunie, pe 11, 79. Sunt bătrâni şi au trecut prin atâtea, dacă vă spun doar că Mama Floare şi-a pierdut până la vârsta asta ambii băieţi, iar Tăicuţu’ două soţii, că au prins un război, că au fost săraci şi tot ce au e făcut cu mâinile lor, o să înţelegeţi probabil mai bine de ce îi privesc cu drag şi uneori îmi vine să plâng căci mă gândesc că poate acum când îi văd… Dar, hai că m-am abătut…
Am făcut câteva poze la Gurba, aşa, de zici că am fost cine ştie pe unde. Merg rar, probabil din ce în ce mai rar, ştiu asta, aşa cum ştiu că după vară va veni toamna, iar după viaţă… îmi place să cred că o altă viaţă.
Ilustrate de vacanţă (5): Moneasa & Dezna
Moneasa şi Dezna nici măcar nu erau în planul pentru această vacanţă. Adevărul este că nici nu prea ai nevoie de cine ştie ce plan pentru ele, aşa că după o zi petrecută cu mami, în următoarea zi am plecat de acasă (haha) cu prietenii, întâi la Moneasa şi apoi la Dezna (la Dezna la Cetate, că altceva chiar nu ai ce să faci la Dezna).
Monesa, la nici 40 de km de Ineu era pe vremuri o staţiune de munte destul de renumită. În tinereţea părinţilor mei să dai o fugă la Moneasa era o excentricitate de weekend. Acum de câţiva (mulţi) ani Moneasa arată cam trist şi se simte în consecinţă. Ultimele vizite mi-au lăsat un gust amar, dar totuşi nu regret că am mai dat o raită pe aici. Nu am fost la bazin (există chiar şi bazine cu apă termală), ci am fost pur şi simplu să vizităm, să ne plimbăm, să mâncăm şi să ne odihnim. Câteva ore la Moneasa m-au relaxat şi pregătit pentru ascensiunea la Cetatea de la Dezna.
Cetatea Dezna este o ruină (mult mai ruină ca la Şiria), dar una de la care ai o privelişte de nota 20 spre satele ce înconjoară Codrul Moma. Traseul marcat spre Cetate este destul de abrupt şi te poţi abate uşor de la el ceea ce îţi va îngreuna urcuşul. Nu-ţi ia de la baza dealului mai mult de 30 de minute să ajungi sus, însă dacă prinzi o căldură ca cea pe care am prins-o noi, Cetatea asta ţi se va părea mult mai sus de cât este de fapt. Ce vei vedea de sus, însă, face fiecare pas şi fiecare moment de transpiraţie vă deveni miraculos unul de inspiraţie, maximă.
A fost tare frumos la Moneasa şi la Dezna, fotografiile mele stau mărturie şi mă bucur enorm că şi prietenii noştrii au fost în vacanţă şi am reuşit să ne contopim aşa de bine programele pentru ca fiecare escapadă să aibă un iz de copilărie şi fiecare fotografie să păstreze în ea o amintire de nepreţuit.