Cum bine îmi spunea un prieten (căci de asta îl numesc prieten, că mă cunoaște), eu după o ședere mai lungă de două zile la Ineu, mă melancolizez într-un mare fel :) Dar e o melancolie care-mi place (nu toate îmi plac), o melancolie care mă bucură cumva, pentru că așa cum am spus-o în repetate rânduri, îmi place să-mi fie dor de câte ceva. Pe mine nu dorul, ci lipsa lui, cred că m-ar băga în depresie :))
Ieri, în momentul în care am început să mă gândesc la acest articol, ascultam albumul These Are Special Times al lui Celine Dion și eram în sfârșit liniștită după toată forfota din Ajunul Crăciunului. Numai că la un moment dat m-am ridicat din pat să deschid fereastra și m-au lovit în spiritul Crăciunului cele 12 grade de afară și soarele care în sfârșit justifică versul lui Hrușcă: “Soare luminos și Un Crăciun Frumos” :)
Anul trecut am povestit o grămadă despre vacanța la Ineu și în zonă. Pentru că de data aceasta am stat mai puțin, iar activitățile s-au desfășurat tot cam prin aceleași locuri, anul acesta vă las doar cu imagini din jurul Aradului pentru o altă Miercuri fără cuvinte. Dacă vrei să participi și tu, ai detalii la Carmen.
Se face că pentru câteva zile din șederea mea la Ineu, nu m-am simțit prea grozav. Se mai întâmplă. Dar, deși uneori mă irită maxim limitele astea fizice, mai ales în vacanțe, de data asta a fost un clar și calm motiv de introspecție. Așa că, îndată ce m-am simțit mai bine, am avut în minte foarte limpede, motivul pentru care am ajuns la Ineu în vara asta.
Am luat niște hotărâri referitoare la vacanțele anilor următori, în acest periplu prin România, dar nu vi le voi dezvălui acum. Am discutat, însă, mult pe tema vacanțelor, a modului în care le-am abordat, a locurilor pe care deja le-am văzut, dar cel mai mult a celor pe care vrem să le vedem de acum și cum să facem să nu le mai amânăm.
