Franta, Muzica, Travel

Sous le ciel de Paris

8 comentarii

Poate nu o să mă credeţi dar mie îmi suna în cap (nu apa!) melodia asta în timp ce mă plimbam alene prin Paris. La un moment dat l-am întrebat pe Clau: “dar tu nu auzi o muzică?”  :)) Mie îmi venea să cânt, îmi venea să zburd, îmi venea să alerg să îmbrăţişez totul, să mă arunc în iarba aceea verde din Jardin de Luxembourg, apoi să cânt iar, să urmez melodia din capul meu (sau sufletul meu de fapt). Plimbările mele au coloană sonoră…

Sous le ciel de Paris
S’envole une chanson
Hum Hum
Elle est née d’aujourd’hui
Dans le cœur d’un garçon
Sous le ciel de Paris
Marchent des amoureux
Hum Hum
Leur bonheur se construit
Sur un air fait pour eux
……………………………………

Aş vrea să revăd zilele astea, Amelie, chiar dacă numai ce l-am revăzut anul trecut. Vreau să-l mai vadă şi Clau odată că din 2002 când l-a văzut el a trecut multă vreme. Aşa mă alin…

P.S. Melodia din capul meu este cu dedicaţie pentru cea care m-a fascinat mereu cu Parisul ei ;)

Filosofari, Franta, Travel

Ce-ţi rămâne în suflet…

20 de comentarii

… după Paris!

Îmi vine să mă tot întind ca o mâţă care nu se mai satură de somn… şi totuşi aseară am adormit greu şi mintea mea refuza să se relaxeze complet. Asta pentru că nu poţi, nu ştii şi nu vrei să te relaxezi complet, întors acasă, unde Clujul e fain, soarele a ieşit de sub pătura grosă de nori, patul e al tău, e cald, ceaiul e fierbinte şi totuşi, nu poţi, nu ştii şi nu vreai să uiţi Parisul. Parisul recent, Parisul posibil, palpabil şi fără sfârşit (vorba lui E. Simion)… Parisul care nu este un oraş pe cât este de fapt o stare, de care mi-am dat seama acum cu ocazia revederii, Parisul care nu este un loc exterior al tuturor ci un loc interior al fiecăruia, treabă pe care am realizat-o acum cu ocazia reîntoarcerii…  Nu spun lucruri mari, iar cei care au fost la Paris odată, de două ori, de nouă ori ştiu asta cu mult mai bine ca mine şi le mulţumesc tuturor celor care virtual sau nu mi-au înmânat o bucăţică din Parisul lor, cu care îmi pot compara bucăţica mea de Paris, prin asta ajungând să-l cunosc mai bine.

Şi pentru că încă nu pot să spun povestea aşa cum ar trebui, m-am rezumat doar la cuvinte pentru care mintea nu trebuie mult solicitată… ci doar sufletul, el îmi coordonează acum degetele, el îmi dictează ce să scriu. Reacţii chimice ce gândirea nu le poate duce, sufletul şi inima încărcată de sentimente le pot descifra şi le pot ambala astfel încât să îmi pot transmite înainte de toate, mie, că fericirea completă nu există, însă există poate clipe, poate zile, poate ani, cărora noi le dăm valenţe de fericire completă. Sunt nişte scurtcircuite pe întreaga fiinţă, care vin şi pleacă, te izbesc cu o violenţă copleşitoare, fie că e vorba de o rugăciune în faţa unei catedrale, noaptea, fie că e vorba de o cafea adusă în cameră şi 3 prăjiturele colorate, fie că e vorba de vântul care îţi suflă furios în ceafă, sau de tremuratul din cauza frigului ori a intensităţii momentului, fie de fina şi aproape imperceptibila diferenţă dintre ele, sau poate e vorba de o terasă, de un bulevard, de un om, de o librărie, de un telefon, de două, de mine, de tine, de noi, de anii ce au trecut, de cei care vor veni, de ce îţi rezervă viaţă, de ce îi rezervi tu ei, de ceva de mai puţin de o clipă, de întâmplare, de destin, de faptul că poate poate el nu există, de faptul că poate visezi sau de teama că poate mâine e prea târziu, de regret, de speranţă, de nod în gât, de iubire, de un an, de zece ani, de ieri, de azi, de acum. Da, cu asta… cu asta rămâi în suflet, dincolo de orice.

Franta

Bonsoir, mes amis (Paris live)

16 comentarii

Stau in pat in Montmartre si privesc la Sacre Coeur care aglomereaza impunator tot orizontul. Cu siguranta asta este o camera cu o priveliste de o mie de stele, chiar daca in esenta lui, hotelul este de putine stele si nici nu am putut sa-mi imaginez ca o sa primim o astfel de camera… Si asta e ca viata, uneori primesti peste ce ai cerut, uneori poti sa nu vezi bonusul din cauza unor chestii mici si enervante, alteori alegi sa vezi doar bonusul si sa nu mai para ca iti pasa de altceva. Nu pot decat sa ma gandesc ca o sa vad Sacre Coeur cateva nopti la rand luminata si frumoasa ca in povesti de fiecare data cand ma voi intoarce de pe o parte pe cealata…

Asadar, m-am intors la Paris dupa doi ani si jumatate in care, poate ca viata mea nu s-a schimbat de atunci cu 180 de grade, dat cu 90 de grade as zice ca DA, iar la unghiul drept de acum a contribuit, fara indoiala si ziua de 4 iunie de anul trecut :) Deci pentru nunta de hartie, am ales de comun acord o reintoarcere, dupa principiul: ce este viata daca nu o eterna reintoarcere?

Peste cateva zile o sa ma reintorc la voi cu povestea completa, pana atunci ma voi intoarce doar la povestea noastra de 10 + 1 ani si la tot ce m-am reintors vreodata. Multumesc tuturor celor pe care, fiecare reintorcere a mea ii gaseste tot acolo!

20120603-223808.jpg

Franta, Travel

Le fabuleux Longuedoc-Roussillon

5 comentarii

Aş începe cu un zâmbet, se poate? :)

Ieri am devenit puţin melancolică (mă rog, la mine a deveni melancolică nu e chiar mare lucru, face parte adesea din starea mea obişnuită). Mi-am dat seama însă, cu această ocazie, că dintre toate pozele mele, care îmi umplu până la refuz spaţiu de pe laptop (am cam 100 GB de poze, ca să vă faceţi o idee) cele pe care chiar le văd şi le ştiu, sunt cele de pe Picasa, acolo e selecţia. Dar este selecţia făcută atunci, în momentul în care am fost prin anumite locuri, sau am făcut anumite lucruri şi este o selecţie atât de la cald încât eram convinsă (şi am avut evident şi dreptate) că dacă ma uit acum în albumele complete de pe laptop o să descopăr cel puţin la fel de multe fotografii care îmi plac acum, la rece, dar pe care le văd foarte rar, FOARTE, pentru că nu se regăsesc în selecţie…

Una din perioadele care mă melancolizează instant este şi cred că va fi mereu, perioada scurtei mele şederi în Franţa, în Longuedoc-Roussillon, la Montpellier. A fost de tare multă vreme, s-au întâmplat atâtea de atunci de am impresia că şederea mea acolo a avut loc într-o altă viaţă. V-am arătat albume peste albume de acolo, v-am povestit ce şi cum pe atunci şi cred că v-am mai zis şi cu alte ocazii mai apoi ce mi-a plăcut acolo… V-am tot povestit, că deh, dacă nu ai alte experienţe recente, te legi de alea pe care le-ai avut, le dezvolţi pe alea, te hrăneşti din alea şi tot ţi se pare că n-ai epuizat…

Susţin cu tărie că nu ai cum să cunoşti un loc dăcă l-ai vizitat doar pentru câteva zile. Trebuie să locuieşti acolo o vreme, să ai o îndeletnicire de rutină undeva, să simţi pentru o vreme, chiar şi scurtă, că te raportezi la un anumit loc ca la acasă, ca să pretinzi că ai ajuns să-l cunoşti… şi eu nu pot spune asta despre alt loc din afara României decât despre Montpellier şi Longuedoc-Roussillon.

Normal că privit acum de la distanţă, mamă-mamă câte aş mai avea de făcut acolo şi câte locuri din zonă aş avea de descoperit, în plus ochii de acum îmi sunt mult mai vigilenţi, sufletul mi-e mult mai deschis, mintea mi-e mult mai liberă şi într-un anumit fel sunt alt om faţă de acum 3 ani, sunt mai matură şi mai tolerantă. Şi totuşi, mereu o să am atât de multe de spus despre experienţa Montpellier, pentru că m-a schimbat, pentru că m-a lăsat o vreme doar pe mine cu mine şi ştii cu adevărat cine eşti doar atunci când faci exact ce-ţi place, singur şi de capul tău.

Longuedoc-Roussillon a fost pentru mine “botezul” şi trebuie să spun că mi-am fost propriul naş la acest botez, unul exigent şi plin de responsabilităţi:

  • mi-am sărbătorit a 25 aniversare acolo şi am fost mai tristă ca niciodată, dar la scurt timp am realizat că a fost una în care m-am simţit mai iubită ca niciodată până atunci
  • am făcut fix ce mi-am dorit, am călătorit cât mai mult posibil şi am cheltuit banii pe fix ce am considerat necesar: am investit în amintiri
  • am trăit cu 20 de euro în prima săptămână acolo, bani din care mi-am cumpărat aproape numai bilete de autobuz ca să merg să văd marea sau să merg să văd orăşele cochete cum văzusem numai prin albumele mele de acasă (enciclopedii în marea lor majoritate)
  • am fost mai pe cont propriu ca niciodată şi m-am simţit foarte încrezătoare în propriile forţe
  • am întâlnit cei mai diverşi oameni din lume, am avut colegi francezi, marocani, tunisieni, egipteni, israelinei, palestinieni, olandezi etc
  • am citit nişte cărţi extraordinare acolo, exact la momentul potrivit, parcă cineva mi le tot scotea în cale (amintesc numai câteva: Singur pe lume, Timpul trăirii, timpul mărturisirii, Despre dragoste şi alţi demoni etc)
  • nu am întâlnit doar o altă civiliaţie ci şi un alt stil de a trăi şi privi relaţiile interumane
  • am devenit mai tolerantă şi odată cu asta mai recunoscătoare pentru tot ce am
  • mi-am reevaluat relaţiile de acasă vis a vis de prieteni şi familiei şi am făcut nişte descoperiri care mi-au schimbat viaţa
  • m-am îndrăgostit de cappuccino şi de pâine (eu am avut în trecut o perioadă în care nu mâncam pânie, aşa ceva nu se va mai întâmpla niciodată) :)
  • am simţit că una din vieţile mele anterioare (dacă or fi existat) le-am trăit pe străduţe înguste şi încărcate de poveşti medievale
  • m-am îndrăgostit de mare şi am ştiu asta exact în momentul în care era să-mi dea lacrimile în faţa ei, în faţa culorii ei, era să plâng pentru o culoare, atât de tare m-am emoţionat
  • am suferit în tăcere că nu am suficiente resurse financiare ca să dau o fugă şi în vecini, care vecini erau Provence la est şi Catalonia la vest
  • am învăţat să-mi fie dor de adevărata “acasă” şi că uneori e bine să ştii că îţi e dor de ceva şi de cineva

Să fie deci despre oameni, locuri, sentimente, dor, toleranţă, maturizare, descoperire! Şi ca toate acestea să poarte un nume, le-am numit “Le fabuleux Longuedoc-Roussillon” şi aşa la rece am mai compus un album cu poveşti şi amintiri… sper că o să mă iertaţi pentru asta, pentru că încă odată şi încă odată, v-am mai intoxicat cu melancoliile mele :D

Carti, Franta, Travel, Utile

Cel mai complex ghid al Parisului

5 comentarii

Titlu: Ghiduri turistice: Paris

DK (Dorling Kindersley) – Enciclopedia Rao

Consultant principal: Alan Tillier

Nr. pagini: 405 + hărţi

Preţ: 63 de lei pe Okian.ro

Votat cel mai bun ghid de către The Guardian şi The Observer

Parisul este un oraş plin de lucruri minunate de văzut şi de făcut. Poate să existe tentaţia de a petrece un timp într-o cafenea lăsând ca viaţa specific franţuzească să treacă pe lângă tine, dar ar fi neplăcut totuşi să ratezi comorile acestei capitale fabuloase, nu?

Îmi amintesc că prima dată când am ajuns la Paris, în 2009 adică, nu aveam niciun ghid al oraşului. Citisem pe net tot ce găsisem despre Paris, dar parcă la faţa locului aş fi simţit nevoia să scot din geantă un ghid. În acest moment am nu mai puţin de 4 ghiduri ale mele, plus două împrumutate de la Naşa (cea mai mare iubitoare de Paris din câte cunosc)… pe care le citesc de zici că mă pregătesc să ţin o dizertaţie despre Paris (ceea ce cred că m-ar încânta oricum). Şi mai cred că odată cu aceste ghiduri, mi-am şi descoperit plăcerea de citi pe bune aceste cărţi ca pe nişte romane. Să nu mai pun la socoteală cultura generală pe care o simt îmbogăţită efervescent după fiecare ghid străbătut.

Okian mi-a pus la dispoziţie însă cel mai complet ghid al Parisului (îmi permiteţi să spun aşa pentru întărire, nu?), un ghid pe care-l ştiu că de multă vreme şi l-am tot filat pe la raioanele de cărţi în fiecare magazin unde intram. Acum aproape oricine şi-l poate permite la reducerea de care beneficiezi pe Okian, iar dacă nu te mulţumeşte, te poţi orienta spre alt ghid din librăria virtuală colosală care îţi stă la dispoziţie.

Dar eu rămân la părerea că, ghidul de care nu m-am desprins de când l-am primit este cel mai complex, atât de complex că am avut uşor senzaţia că am nevoie de un alt ghid ca să-l citesc :) Glumesc evident, dar ca să vă faceţi o idee, imaginaţi-vă cartiere pariziene întregi desenate cu toate străzile şi toate atracţiile de pe ele, imaginaţi-vă prezentări detaliate ale tuturor muzeelor (la modul, fiecare cameră de la Luvru de exemplu este disecată, iar unele tablouri sunt prezentate în cel mai mic detaliu), imaginaţi-vă că puteţi vedea Parisul ca în cele mai frumoase vise, răsfoind acest ghid pur şi simplu minunat.

Dar să nu aveţi impresia că-l ridic în slăvi chiar atât de fără sens, iar cei care obişnuiesc să îşi plănuiască vacanţele mă vor înţelege. Ai nevoie de multă informaţie ca să nu te pierzi metaforic vorbind la faţa locului. Parisul e plin de epitete vizuale, dar şi de clişee siropoase, depinde ce vrei, iar ca să ştii ce vrei într-un oraş ca Pariul, un ghid este vital.

O să vă dau şi câteva exemple concrete din ghid. În primul rând, chiar la începutul lui în loc de o prezentare generală, ne este arătat Parisul într-o scurtă vacanţă de 4 zile. Modul în care este făcut programul celor 4 zile este grozav, mai ales pentru cineva care nu a mai dat pe acolo. Este la obiect, dar nici nu te epuizează (asta ca sa-mi arate mie că se poate şi altfel) :)

Apoi ne este prezentată istoria Parisului ca în atlasele istorice (vă mai amintiţi ce frumuseţi de atlase erau acelea?, mie îmi plăceau foarte mult, erau alocate câteva pe clase când eram eu prin clasa a VIII a), apoi ne aşteaptă parizienii celebrii, cei care au marcat existenţa oraşului luminii, iar apoi avem sub numele de anotimpurile Parisului, evenimentele care ne pot întâmpina la Paris în anumite perioade ale anului şi în cele din urmă avem comorile Parisului (ceva ce numai Parisul are şi vrea să împartă cu noi ca un om deosebit şi generos în acelaşi timp).

După aceste introduceri care deja ne fac să simţit atmosfera de acolo, fiecare cartier ne este prezentat în detaliu (puţin spus), nu cred că mai ai nevoie de informaţii în plus despre acele locuri, e ca şi cum ai stat de vorbă ore în şir cu un locuitor al fiecărui cartier. Sincer, m-au dat pe spate acele descrieri despre absolut tot. Parisul zonă cu zonă, zic ei… însă dacă nu eşti lămurit nici după atăta amar de informaţie, ţi se oferă şi câteva trasee de plimbare gata făcute, tot ce trebuie să faci e să le respecţi şi să simţi la la vie en rose pe străzile pline de istorie, romantism şi poezie.

Carti, Franta

Un an în Merde, chick lit pentru bărbaţi

4 comentarii

Titlu: Un an în merde

Autor: Stephen Clarke

Editura: Rao, 2007

Traducerea: Veronica Tomescu (din engleză)

Nr. pagini: 314

Preţ: 23 de lei pe librarultau.ro

Evident că a fost funny, nimeni nu poate pune la îndoială această caracteristică a cărţii lui Stephen Clarke. Bineînţeles că trebuie citită de fiecare om care a mers sau va merge vreodată la Paris, sau de unul care a avut şansa de a trăi în Franţa, e un must clar, dar cartea nu prea mai are alte atribute.

Să fiu sinceră eu am pornit cu atâta avânt şi atâtea speranţe în citirea ei că am crezut după primele 10 pagini că o voi termina într-o singură zi. Din păcate nu a fost aşa, atâta am cărat-o după bine că am reuşit să îi şi îndoi marginile în poşeta.

Aşadar povestea amuzantă a lui Paul West o pot caracteriza ca pe un fel de chick lit pentru bărbaţi, m-am mai simţit aşa în faţa unei cărţi atunci când am dat gata seria de romane a Federicăi Bosco (cărţile cu Monica care numai nu-şi mai găseşte odată iubirea, pendulându-se între USA, Italia şi Irlanda pentru treaba asta). Diferenţa bună în cartea lui Stephen Clarke fiind evident Parisul şi stilul de viaţă al francezilor, condimentat bine cu o poveste fără nicio noimă despre deschiderea unui lanţ de ceainării şi cu nenumărate partide de sex  (descrise ca pentru bărbaţi, căci o femeie nu le-ar aborda aşa numai de ar fi Anais Nin sau Mari Akasaka).

Ce mi-a plăcut tare a fost comicul de limbaj impus de bariera anglo-saxonă dar şi de antitalentul cras al francezilor pentru limbi străine. Asta m-a amuzat cel mai tare şi dacă am zâmbit pe parcursul cărţii a fost clar datorită cuvintelor stâlcite şi a frazelor cu înţeles schimbător.

Din câte am auzit există două continuări, pe care nu ştiu dacă le voi citi, nu ştiu dacă o să mai am răbdarea necesară. Cred că aş fi preferat să nu amestece Parisul în povestea asta de merde, însă poate că există şi părţi bune, una dintre ele fiind aceea că după ce citeşti cartea lui Stephen Clarke cred că eşti capabil să cunoşti un parizian chiar şi de pe Staţia Spaţială Internaţională :)

Cartea abundă în citate comice se scris pe wall-ul de la facebook, dar se termină într-o notă care poare rezuma întreaga carte fără să mai aberez eu în plus: “Când îşi urează noroc înaintea unei încercări, cum ar fi un examen, un spectacol de teatru sau (am presupus eu) nişte alegeri, francezii îşi spun unul altuia merde. Merde e inevitabil, vedeţi, şi poate chiar să vă aducă noroc. Atâta vreme cât nu calcă altcineva în el.”

Carti, Franta, Travel

Din nou în Provence sau cum îl citim pe Peter Mayle

8 comentarii

Odată cu această recenzie iau o mică pauză de Provence, deşi mă aşteaptă cuminţi Provence pentru totdeauna şi Hotel Pastis, însă mi-am făcut o strategie pentru programul de lectură al verii ce va urma şi aceste cărţi merită citite din iunie încolo. Aşa că azi, vă mai servesc o porţie de Provence asezonată cu felul în care Peter Mayle ar trebui citit, ca imaginea Provence-ului să răsară cât mai clară şi concisă în mintea fiecăruia. Probabil mi se trage din timpul în care lucram pentru teză şi când mi s-a inoculat ideea că pentru o înţelegere mai profundă a ideilor cuiva e bine să-l citeşti cronologic.

Aşadar, britanicul Peter Mayle a devenit cunoscut datorită cărţilor sale despre regiunea Provence din sudul Franţei, unde chiar şi la ora actuală trăieşte împreună cu soţia, în Luberon, mai exact în Lourmarin, din momentul în care a dat ploaia londoneză pe zilele însorite din idilica Provence. În primul rând, aprecierea imensă de care se bucură cred că se datorează în mare parte tocmai faptului că un englez autentic, născut, crescut şi format pe meleaguri stricte şi deloc boeme din Anglia conservatoare, devine localnic în patria lui La vie en rose şi a prânzurilor care durează două ore. Contrastul imens dintre cele două culturi dă savoarea cărţilor sale, iar pe el îl transformă în cel mai adulat scriitor când vine vorba despre această regiune.

Eu una mi-a dorit să citesc cărţile plasate în Franţa de sud în ordinea în care au fost scrise, dar nu ştiu din ce motiv m-am apucat să le citesc din auzite şi astfel că m-am trezit citind întâi Un an bun, apoi Un an în Provence şi acum tocmai am terminat Din nou în Provence, când de fapt ordinea era cu totul alta. Aşa că, via Wikipedia, vă arat şi vouă cum trebuia să mă apuc de ele corect, deşi unele nu sunt traduse la noi… încă.

  • A Year in Provence (1990)
  • Toujours Provence (1991)
  • Hotel Pastis (1993)
  • A Dog’s Life (1995)
  • Anything Considered (1996)
  • Postcards from Summer (1996)
  • Chasing Cezanne (1997)
  • Encore Provence: New Adventures in the South of France (2000)
  • Bon Appetit: Travels Through France With Knife, Fork and Corkscrew, also published as French Lessons: Adventures with Knife, Fork, and Corkscrew (2002)
  • A Good Year (2004)
  • Confessions of a French Baker (2005)
  • Provence A-Z (2006)
  • A Good Year: Portrait of the Film based on the Novel by Peter Mayle (2006)
  • The Vintage Caper (2009)
  • The Marseille Caper (2012)
  • The Corsican Caper (2014)
  • The Diamond Caper (2015)

Şi acum câteva cuvinte despre cartea Din nou în Provence.

Vă pot spune că în primul rând este extrem de asemănătoare cu Un an în Provence, însă după părerea mea este mult mai bună şi chiar mai savuroasă. Cel puţin eu am râs cu mai multă poftă acum la a doua decât la prima, poate şi pentru că deja m-am familiarizat cu stilul şi pentru că am trecut oarecum de mica dezamăgire provocată de faptul că eu am crezut că Un an în Provence este o carte mult mai “despre Provence şi ce poţi vizita pe acolo” şi mai puţin “despre cât de mult mănâncă francezii” :)

Ei, acum am ştiu cum stă treaba, am ştiut la ce să mă aştept şi a fost mult mai bine. Poate şi autorul trecând deja prin filtrul primelor cărţi despre Provence şi-a mai şlefuit stilul şi a oferit ceva şi mai bun şi mai încântător. În plus, aceasta este cartea în care se pare că autorul îşi pune şi întrebări referitoare la meseria sa de scriitor şi la cât din ceea ce trăieşte acolo în sud, poate oferi cititorului. Nu pot să nu menţionez şi cât de simpatice mi se par descrierile sale referitoare la asaltul fanilor în urma scrierii primei sale cărţi.

Astfel că despre meseria de scriitor află că: ceea ce face ca viaţa de scriitor să fie demnă de trăit este satisfacţia de a descoperi că ai reuşit să oferi câteva ore agreabile unor oameni pe care nu-i cunoşti :) Mi se pare fabuloasă şi totodată simplă concluzia lui Peter Mayle şi această afirmaţie m-a adus prin puţine cuvinte mai aproape de el ca scriitor. M-am contopit cu această carte mult mai mult, am simţit-o mult mai a mea, de parcă trăiam o experienţă personală, în fond şi la urma urmei tocmai această caracteristică face ca o carte să îţi placă de 10 ori mai mult decât în mod normal.

La fel ca şi sora mai mare, Din nou în Provence, nu propune o acţiune şi nici măcar o poveste în sine ci frânturi din viaţa autorului şi a soţiei sale: de la Concertul lui Pavarotti în Orange, până la adoptarea unui nou căţel sau noi “lecţii” despre gastronomia franceză, adulată până la obscen de toţi ai zonei. Toate acestea fac ca tabloul perfect al celei mai fotografiate zone a Frantei, după Paris, să constituie o lectură lejeră, dar foarte educativă, la limita dintre ghid turistic şi cartea de bucate, să fie pe buzele tuturor celor care adoră cartea de călătorie, sau adoră pur şi simplu să citească despre un anumit stil de viaţă.

Deci aşa cum vă spuneam, cred că iau o pauză de la Peter Mayle, până pe la vară, las să se sedimenteze cele două cărţi, muntele de informaţii, toate noi, despre Provence şi las numai mirosul de levănţică să mă poarte şi pe alte meleaguri… literare.

Close Menu