Deși sunt în urmă din nou cu recenziile, vreau să vă vorbesc totuși despre ultima carte citită (puțin impropriu spus carte pentru de fapt sunt câteva articole de 63 de pagini). E vorba de Scrisori din Paris, un cumul de articole apărute în perioada 1938-1946 în revista Viața Românească. Articolele aparțin lui Eugen Ionescu și se regăsesc momentan în volumele îngrijite de Mariana Vartic și Aurel Sasu, apărute la Humanitas în 1992 sub numele de Război cu toată lumea.
Sincer vă spun că a fost o gură de aer propaspăt luat într-o perioadă în care greu am respirat din cauza altor sudii mai mult sau mai puțin pe placul meu. Înainte de toate trebuie să precizez faptul că probabil se cunoaște aversiunea lui Ionescu pentru România și ura aproape bolnavă a ficei sale Marie France pentru țara tatălui său. Ei bine Scrisori din Paris reprezintă publicistica scrisă de Eugen Ionescu în limba română și care nu a fost cuprinsă de autor în volumul din 1934, Nu.
Aflat la Paris, Ionescu își va descoperi cu pași mărunți dar voioși noua lui patrie și scrie cu ardoare și cu o oarecare agitație despre fiecare experiență care îi schimbă viața. Inițial remarcă oamenii foarte diferiți față de compatrioții săi, dar nu uită de România și în permanență face referire la români ca la “noi”, ca la “ai noștrii” sau “pe la noi”, însă față de români, pe francezi îi găsește liberi și toleranți. Pentru el acesta este supremul argument că întâlnirea cu Franța îi va fi benefică deoarece ce spune el: “nimic nu mă întristează ca oamenii cuprinși de nevoile lor, de lipsa lor de libertate… socot că decadența începe atunci când oamenii pierd sensul libertății”.
Cât despre Paris, nu cred că l-am găsit undeva mai ridicat în slăvi ca la Ionescu: “Într-un singur oraș, în Paris, mă pot lăsa robit fără să sufăr. Desigur pentru că Parisul îți dă împresia că te robește libertății… Oamenii de pretutindeni par închiși în cellule. Ce-I de aici într-un parc îngrădit din motive estetice”. Siguranța că acest oraș îl va înfia și îl va îndepărta pentru totdeauna de România transpare în fiecare paragraf: “Cum să mă întorc în România când și astăzi, noaptea când visez că sunt acolo urlu în somn… Ceea ce este fermecător aici este că totul e făcut după chipul și asemănarea omului. Tărâmul de basm al Parisului este însuși tărâmul omului, realitatea spirituală a omului”.
La niciun scriitor, indiferent cât de cuprins de patimă ar fi fost (a se vedea Eugen Simion), nu am văzut o exaltare mai evidentă ca la Ionescu. El spune, și asta după o oarecare perioadă considerabilă de ședere, că dimineața când se trezește din somn trebuie să-și readucă aminte că e la Paris și instatnt inima i se umple e o bucurie inimaginabilă. Parisul dintre toate locurile în care i-au ajuns pașii, nu l-a dezamăgit niciodată și nici nu crede ar putea să-l dezamgească.
Aceasta a fost începutul lui Ionescu la Paris, dar trebuie citite aceste articole pentru o imagine de ansamblu și vă asigur că nu o să pierdeți două ore degeaba.
