Ideea acestui post mi-a venit ieri seară după ce am vorbit cu mami la telefon și mi-a zis că e în centru să vadă deja celebra paradă a celor de clasa aXIIa care au banchetul de final de liceu. Parcă ieri eram eu în locul lor, defilând mândră de mine pe o căldură toridă de vineri 15 iunie. N-am să uit niciodată.
Știu doar că nu am plâns la banchet pentru că am plecat cu 15 minute mai repede adică pe la 6 dimineața și într-un fel regret asta, dar pe de altă parte poate a fost mai bine așa pentru că îmi aduc aminte de colegii mei cu veselie maximă.
Nu știu exact ce a însemnat liceul pentru mine, nici nu-mi dau seama dacă a fost cu adevărat cea ma frumoasă perioadă din viața mea, dar în acel iunie din 2003 a fost cu siguranță ceva magic. Ultima teză, ultimele medii încheiate, ultimele pauze călare pe caloriferul din fața clasei, ultimele ore, meciul cu profesorii, ultima săptămână de școală, sonetele, serenadele, balul absolventului, banchetul. Toate consemnate în albuml meu, care îmi place la nebunie și-l răsfoiesc cu plăcere de câte ori am ocazia.
Da, astea au fost frumoase, mai frumoase și mai intense decât tot ce trăisem până atunci și poate și decât o parte din ce am trăit după. De 6 ani încoace în perioada aceasta mă gândesc cu nostalgie la ce s-a întâmplat atunci și nu-mi vine să cred că au trecut anii ăștia peste mine. S-au îndeplinit oare visele mele de atunci? Mă gândeam oare că acum voi fi aici cu succesele și insuccesele mele? Cât am crescut de atunci?
Îmi amintesc perfect sentimentul pe care l-am avut când am îmbrăcat rochia de banchet (prima mea rochie lungă), sentimentul pe care l-am simțit când am văzut cu cât drag mă privea mama mea, cât de mândră era de mine, tristețea că tati nu era, încântarea că era și Clau cu mine, recunoștința prietenilor care au venit să mă vadă fie că ei terminaseră deja, fie că urmau să tremine în anii următori. Fantastic, un amalgam de sentimente și toate profunde…
Aceasta a fost ultima mea zi de liceu. Ce a urmat după: BAC-ul, Admiterea, vacanța foarte scurtă m-au făcut să înțeleg că atunci începea greul, iar cei 12 ani de școală aveau să râmână doar amintiri ce nu pot fi uitate. Pe ultima filă din albumul meu chiar am scris: Să lăsăm trecutul să fie trecut, dar să nu-l uităm niciodată…
Am hotărât să transform aceată postare într-o leapșă și să o trimit Tomatei, Liei și lui Luci îndemnându-i să ne împărtășească cu nostalgie (și dacă se poate cu poze) experiența ultimei (ultimelor) zile de liceean.
Eu și Flori la braț cu Cătă prin centrul Ineului. În fața noastră Cori și Ildy, în spate cu roșu Mana.
Împreună din clasa I. Claudița, eu și Flori.
Pe catedră în ultima săptămână.
Pe scaunul de la catedră. Consider că această poză mă reprezintă în totalitate :)
Sensibil
De la Diana, care e o frumusețe de fată cu o frumusețe de blog (deși nu ne știm mi-am permis să zic asta), am preluat acest mesaj care se pare că a circulat și pe mail, dar la mine nu a ajuns :((
Să fie așadar pentru cei sensibili :)
Un profesor de filosofie stătea în fața clasei având pe catedră câteva lucruri. Când ora a început, fară să spună un cuvânt, a luat un borcan mare gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenți dacă borcanul este plin și acestia au convenit că era.
Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf..
I-a întrebat din nou pe studenti dacă borcanul era plin, iar acestia au fost de acord ca era.
Profesorul a luat dupa aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum statea treaba iar aceștia au raspuns în cor “pliiin”!
Profesorul a scos de sub catedra doua cești cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de aceasta dată definitiv. Studentii au râs.
“Acum (a spus profesorul dupa ce hohotele s-au domolit), as dori sa întelegeți că acest borcan reprezintă viața voastră.
Mingile de golf reprezintă lucrurile importante pentru voi: familia, copiii, sanatatea, prietenii si pasiunile voastre, și că dacă totul ar fi pierdut în afară de acestea, viața voastră ar fi tot plina.
Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează pentru voi:serviciul, casa, mașina, iar nisipul e restul lucrurilor mărunte.
Dacă veți începe cu nisipul ( a continuat el), nu veți mai avea unde să puneți mingile de golf si pietricelele.
La fel și în viață, dacă îți irosesti tot timpul și energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodată timp pentru lucrurile importante pentru tine.
Acordă atenție lucurilor importante pentru fericirea ta. Joaca-te cu copiii, fă-ți controale medicale periodic, ieși cu soția în oras la cina, joaca golf; vei avea suficient timp altă dată să faci curat sau să repari cine știe ce dispozitiv . Ai, în primul rând grija de mingile de golf, ele contează cu adevarat. Stabilește-ți prioritățile, restul e “doar nisip.”
Unul dintre studenți a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele două căni de cafea.
Profesorul i-a răspuns zâmbit: “Ma bucur că întrebi asta. Ele vor doar să arate că, oricât de plină ar parea viața ta, e loc întotdeauna pentru două căni de cafea, împreună cu un prieten.”
Oamenii
Vreau să vină ziua când am să realizez că oamenii sunt atât de diferiți de mine și atât de răi încât nu merită osteneala de a mă preocupa de ei. Mai mult decât orice pe lume oamenii au fost cei pentru care am râs și am plâns cel mai mult, ei mi-au adus cele mai mari satisfacții dar și cele mai crâncene deziluzii. Problema mea mare e că dacă cei din jurul meu nu sunt fericiți și împăcați îmi provoacă și mie un dezechilibru puternic și tocmai de aceea am mereu grijă să nu-i rănesc, să nu-i jignesc, să-i fac să se simtă bine. Dar cum să funcționeze acestă atitudine a mea când a fi bine pentru cineva înseamnă a fi rău pentru altcineva, cum să fie ok când intențiile pe care eu le cred bune sunt condiderate odioase de alții, cum?
Și atunci ajungi la concluzia că trebuie să faci orice ca să-ți fie bine ție, să te detașezi de ceilalți, să-ți creezi o carapace în care să te îmbălsămezi cu lucrurile cu adevărat bune pentru tine, iar în cazul în care acestă carapace nu există să tratezi cu nonșalanță orice răutate gratuită care vine din partea lor. Oamenii sunt buni de la natură, chiar cred asta, dar societatea maladivă compusă din semenii lor i-a transformat. Pe mine m-a transformat, doar că răutatea mea se răsfrânge tot asupra mea și nu asupra celora care merită, sufăr de o autoflagerare complicată sau cum zice Clau “mă arunc în cuțit” (chiar dacă are și o parte comică).
Nu am putut să înțeleg răutatea de dragul răutății niciodată și nici nu am răspuns perfid lucrurilor rele care mi s-au întâmplat, am încercat să înțeleg că aceste lucruri nu mi s-au întâmplat numai mie și chiar dacă mi s-au întâmplat sau mi se vor întâmpla dacă nu mă doboară poate mă vor face să stau mai bine pe picioare. Oamenii a căror părere ar trebui strict să mă intereseze sunt cei apropiați, cei care mă cunosc, cei care știu cum reacționez și care știu cum să se comporte cu mine. Nu, nu sunt o mimoză și nici supererou, nu am o percepție proastă asupra persoanei mele așa cum cred unii, dar atunci când oamenii mă răsplătesc cu nesăbuință pentru nimic, atunci îmi vine să mă dau cu capul de pereți, să-mi strig nedreptatea pânâ la ceruri, căci unii zic cum că răsplata ar fi acolo, deși…
Dacă ar exista un medicamet pentru imunitatea la răutățile din afara propriei persoane cred că aș deveni dependentă de el. Dar nu există, decât conștiița mea împotriva conștiinței mele. Mă macin și mă consum, mă sufoc în propria neînțelegere a oamenilor. Îmi amintesc perfect că atunci când eram întrebată în ce domeniu prefer să lucrez, răpundeam mereu că vreu să lucrez “cu oamenii, pentru că îi înțeleg și pot să-i ajut”. Cât de tare mă înșelam, ce tare m-au debusolat…
Ieri scriam despre cum eram la 10 ani și anume cu povești și bucurie, oare peste 15-20 de ani cum o să-mi percep vârsta de acum raportată la simțămintele mele, la felul întortocheat în care văd lumea, la nefericirea pe care mi-o provoacă oamenii, cum?
Cum eram la 10 ani.
Azi m-a apucat dorul de a fi mică din nou. Mi-am luat în brațe vârsta de 10 pentru că îmi amintesc multe din perioada aceea și pentru că a avut un farmec aparte.
Împlinsem 10 ani într-o zi răcoroasă de octombrie, știu că era răcoroasă că eram îmbrăcată bine cu o bluză tricotată de mami care avea o culoare senzațională, un roz spre bordo. Îmi plăcea să mă îmbrac frumos de ziua mea chiar dacă mergeam undeva sau râmâneam acasă. În pozele de atunci apar cu o cordeluță albă pe cap, din alea groase, tot tricotate (tot de mami care era un real talent), cred că erau la modă pe vreme aia că am găsit pe la Ineu mai multe. Îmi amintesc că am primit de la ai mei un trenig albastru foarte frumos pe care l-am purtat multă vreme și pentru că-mi plăcea și pentru că ai mei îl luaseră puțin mai mare în speranță că mă voi mai îngrășa având în vedere că aveam vreo 26 de Kg, noh…asta e altă poveste.
La 10 ani eram mai tot timpul acasă cu Maica, ea fiind străbunica ma, cu care practic am crescut la Ineu. Ea a crescut-o și pe mami și-mi spunea că nu seamăn deloc cu ea. Pe maica am iubit-o cel mai mult la vârsta aia, era complicea mea, prietena mea, era acolo când mă trezeam, cand mă culcam, când mâncam, când mă bătea mami și plângeam (pentru că meritam), Maica a fost BUNICA prin definiție, la ea mă raportez mereu când vine vorba de bunici. A trăit 84 de ani, iar ultimul lucru pe care mi l-a spus a fost: “Fata mea, să te rogi pentru mine.” Aveam deja 15 ani, dar și asta e altă poveste.
La 10 ani am terminat clasa a IV a, și ca final de ciclu primar am fost râsplătiți cu o excursie la Tauț, super fain, celelalte clase au făcut banchet simandicos, noi ne-am bălăcit la baraj. A urmat clasa a V a, Gimnaziul din care am amintiri chiar mai frumoase decât de la Liceu. Dar culmea și asta e altă poveste…
În vara de după ce am împlinit 10 ani ai mei au început să ma lase la film cu prietenii de pe stradă. Da era o vreme când la Ineu rulau filme la Cinema. Țin minte că atâția eram pe stradă de când mergeam la film umpleam un rând de un capăt la celălat, doar că nu ne așezam așa niciodată. În fiecare seară jucam “mâțascunsa” și era o bucurie să stăm pitiți ore întregi după lemne, tufe, sau chiar să facem un ocol al străzilor “pe la Pompieri”. Știam noi că așa putea să ne caute cel care punea ochii până se plictisea.
Era perioada când mă urcam prin copaci, intram în gropile făcute de cei care se ocupau de canalizare, nu-i credeam pe ai mei când îmi ziceau că se puteau surpa oricând, mă mai băteam cu băieții, mă rog mai mult o încasam că nu-mi țineam gura, jucam cărți pe stradă până seara târziu când uneori apărea tati cu o bâtâ după mine (cu care nu m-a atins niciodată, dar vroia să facă impresie), mă mai certam cu prietenii numai că să ne împăcăm peste două minute, alergam toată ziua și nu mâncam mai nimic.
Apoi am plecat prima și singura dată de acasă fără să spun unde. Mersesem să văd cât de mare e Crișul împreună cu gașca de pe stradă, evident niciun părinte nu știa, noroc că unul din noi avea un câine care venea după noi peste tot, se mai întorcea, venea iar și așa tot venind după Tore a descoperit tati unde eram. Scandal mare :)
La 10 ani nu aveam niciun gând, școală-acasă-vacanțe. Eram totuși un copil cuminte, am făcut prostii în limita normalului. Îmi plăcea să mă joc pe stradă, să citesc și să fac integrame. Nu-mi plăcea matematica și să mănânc. Nu-mi plăceau nedreptățile și de aceea chiar și la școală ziceam ce aveam de zis fără regret. Îmi pare rău că acum sunt mult prea diplomată, mai bine rămâneam la fel de directă ca atunci.
Atunci îi aveam pe părinții mei oricând lângă mine,pe amândoi, îmi făceau toate poftele, se temeau oarecum că o să mă maturizez prea devreme, lucru care s-a întâmplat nu după foarte mult timp, dar asta chiar e altă poveste.
Lumea îmi spune că de când mă știe am fost veselă, sociabilă și “copilăroasă”, mi-am redescoperit copilăria atunci când mi-am dat seama că eu am avut parte de una foarte fericită care merită trăită mereu și mereu măcar în gândurile mele. Măcar pentru seninătatea unui moment când vârsta de 10 ani ți s-a părut că ar fi fost ieri. Merită.
Acest post e pentru prietenii mei de atunci care în proporție mare îmi sunt prietenii mei și acum.
Nu am poză cu mine, scantă, de la 10 ani, dar am găsit una pe net în care m-am regăsit perfect, mai ales că mi-am amintit că deși nu-mi plăcea pescuitul îmi plăcea să-i țin de urât lui Tati la pescuit pe malul Crișului. Iar fetița asta chiar seamănă oarecum cu mine (doar că eu n-am avut așa păr lung niciodată).
Vreau să…
Vreau să fiu undeva întinsă la soare cu o carte în față.
Vreau să aud marea și nimic altceva, poate doar respirația mea liniștită.
Vreau să simt cum mi se prăjește pilea sub razele soarelui.
Vreau să râd cu gura până la urechi gândindu-mă la lucrurile care mă strează.
Vreau să mă prindă fără umbrelă o ploaie caldă de vară pe malul mării.
Vreau să privesc apusul fără regret și răsăritul fără teamă.
Vreau să alerg între doauă stânci aflate la mare depărare una de cealaltă.
Vreau să opresc cea mai frumoasă clipă numai pentru mine.
Vreau să mă trezesc pe un pat mare, alb, lângă o fereastră ce-mi arată în depărtare orizontul.
Vreau să cred că în dimineața aceea am să-l pot atinge.
Vreau să simt vântul călduț aducându-mi nisip în păr.
Vreau să beau un latte macchiato și să mănânc un cheesecake la o terasă pe plajă.
Vreau să-mi pictez starea asta pe pânza minții.
Vreau să o resuscitez de fiecare dată când dă să moară.
Vreau să o fac să respire prin toți porii.
Vreau să pierd vremea fără să mă gândesc la timpul care trece.
Vreau să câștig timpul pe care l-am pierdut.
Vreau să mă deblochez din carapacea timpului.
Vreau să pot urmării norii o zi întreagă.
Vreau să număr noaptea stelele, câte pot.
Vreau să-mi imaginez că ele strălucesc pentru mine.
Vreau să miros liliac până rămân fără aer.
Vreau să îmbrățișez un buchet mare de trandafiri pe care abia să-l pot cuprinde.
Vreau să-mi scufund fața în ei fără să-mi pese de spini.
Vreau să nu mai privesc “la” ci doar “în”.
Vreau să găsesc un sens în orice.
Vreau să urc cea mai mare culme.
Vreau să cred că acolo sus am lumea la picioarele mele.
Vreau să zbor.
Vreau să zbor chiar dacă nu am aripi.
Vreau să nu-mi doresc aripi.
Vreau să cred că poți să zbori și altfel.
Vreau să respir fără să sparg tăcerea.
Vreau sa nu existe tăcere prea lungă, nici respirație tăiată.
Vreau să-mi rumeg toate gândurile și să le dau curs.
Vreau să trăiesc viața nu să o îndur.
Vreau să trăiesc visul nu doar să visez trăierea.
Vreau să reacționez în primul moment.
Vreau să știu care ar fi primul moment.
Vreau să decupez tristețea și să bandajez fericirea.
Vreau să cred că fericirea nu e doar ipotetică.
Vreau să se știe ce gândesc și să nu fiu judecată pentru asta.
Vreau să nu-mi pese…de nimeni și de nimic.
Vreau să mă schimb în “asta” … dar nu o să pot. (Deși ar fi frumos.) :)
Cum stau lucrurile: Platon.
„Căci cel puțin un lucru este de făcut: sau învăţăm de la alţii cum este adevărul, sau îl găsim noi înşine. Dacă aşa ceva nu-i cu putinţă, să ne alegem cea mai bună și cea mai greu de răsturnat dintre explicaţiile omeneşti şi să ne lăsăm purtaţi de ea ca de o luntre, cu care să răzbatem prin furtunile vieții de aici; bineînţeles, aceasta în cazul când nu vom putea străbate valurile vieţii mai sigur, mai la adăpost de primejdii, pe un vas mai puternic avand drept călăuză o cugetare divină” (Phaidon, 85c-d).
“Viaţa este, în fond ca o călătorie în care ai de trecut de pe un mal pe celălalt. Pentru ca omul să poată ajunge cu succes pe celălalt mal în marea călătorie pe oceanul frământat de atâtea valuri periculoase ale vieţii, el trebuie să se lase călăuzit în navigaţia sa de un criteriu valoric precis. El trebuie de fiecare dată, să aprecieze toate cele cu care intră în legătură în cursul vieţii, prin prisma unei anumite unităţi de măsură. Pentru reușita acestei întreprinderi, omul trebuie să găsească un criteriu absolut și nu unul relativ, fie acesta din urmă reprezentat de lucruri sau chiar de oameni. Singurul criteriu valabil care se oferă este Divinitatea.” (Introducere în Filosofia lui Platon, V. Muscă, editura Polirom)
Nimic sentimental…
Mi-am achiziționat un nou Jurnal: Plăcerea de a te povesti ție însuți (pagini de Jurnal) – Julien Green, după ce o termin (și simt că va dura) o să scriu despre ea.
Azi în Humanitas am rămas lângă standul cu Memorii/Jurnale ca la dentist. Am răsfoit și iar am răsfoit și nu știam dacă să-mi mai iau un volum sau nu. Mă tentau îngrozitor atât Jurnalul unei fete greu de mulțumit – Jeni Acterian cât și Jurnalul unui om dezamăgit – Barbellion, acesta din urmă fiind considerat unul din cele mai emoționante jurnale scrise vreodată. Cu toate acestea n-am mai luat altul, căci mă tem că le voi începe pe toate ceea ce nu era indicat. Așa că mai aștept o vreme.
După ce am ajuns acasă am început să mă gândesc de unde atracția asta a mea pentru Jurnale. Până la urmă ce deține un jurnal atât de prețios încât să citesc cu atâta nesaț cărțile astea? E ciudat că nu cred că am un răspuns, doar o mie de întrebări despre ele care îmi face pasiunea să crească.
Până la urmă, nu știu, au putea reprezenta pentru mine un mic univers al lucrurilor mărunte și aproape inutile care i-au ținut în viață pe unii și i-au făcut să dispară pe alții. Ar putea fi niște oglinzi în care s-au reflectat unii atât de bine încât și-au putut transmite imaginea în timp exact așa cum au trăit-o, iar asta e extrem de valoros. Povestea non-ficțională a omului așa cum e sau a fost el, bun, rău, genial ori extraordinar de comun nu poate fi plictisitoare.
Poate am ajuns la o saturație a tot ceea ce înseamnă “siropos” și sentimental și atunci doza asta de uman îmi face bine, îmi arată exemplele reale de care am atâta nevoie. Majoritatea jurnalelor pe care le citesc sunt ale unor persoane/personaje care nu mai sunt printre noi, aparțin altei lumi, iar atunci citesc nu doar despre omul care a scris jurnalul ci și despre lumea în care a trăit, ceea ce e de necuprins în cuvinte… wow.
Realizezi că alții știu să rămână și după moarte exact așa cum au fost în viață, dar vezi și că pentru unii “viața” a continuat și după moarte într-un mod surprinzător și abia atunci îți dai seama că Jurnalul e cartea lor despre nemurire…