…da, e numele primului volum de aforisme al lui Lucian Blaga, dar nu mă apuc să vorbesc despre volum căci l-am citit de multă vreme, însă titlul lui continuă să însemne mult pentru mine…
Azi vă vorbesc despre pietrele pe care le culeg uneori pentru “templul meu”.
De exemplu ieri a fost o zi în care chiar am simţit că am adunat multe pietre, acum rămâne de văzut dacă o să le şi folosesc pe toate în construcţie.
Din motive de “mers la gară cu maşina” m-am trezit la 5 şi nu m-am mai culcat chiar dacă la 7 eram deja înapoi acasă. Am mâncat puţin căci pentru a mia oară am realizat că dacă nu faci nimic fizic, consumul psihic nu-ţi cere de mâncare, deci supă aproape rece şi chifle cu salată de vinete e tot ce am savurat.
Mi-am făcut curaj şi am scris pe blog despre “Translatorul” ce mă urmăreşte încă. Am pus carte în bibliotecă abia pe seară când am realizat că până şi deşertul de pe copertă mă copleşeşte.
Am rămas datoare cu ultimele episoade din sezonul 5 de Greys Anatomy aşa că fiind singură acasă mi-am permis luxul de a viziona vreo 3 (mai am 3 şi gata poate să înceapă sezonul 6 acum în toamnă că eu sunt la zi). Din nou pentru a mia oară m-am întrebat că mă face să iubesc atât un serial care oricând poate să ducă la depresie!?! Da, ştiu că e doar un serial că doar de aia mă mir că îmi transmite atâtea (bine că uneori mă umflă şi râsul şi mai contrabalansez sentimentele, balanţă, deh…cândva îmi plăcea zodia).
Odihna din ultima lună m-a făcut să iau o decizie înţeleaptă şi să mă apuc să şi scriu la lucrare nu doar să mă lamentez. Uimire pe mine că am scris 9 pagini şi nici nu ştiu cum a atrecut timpul. Hărnicia nu s-a oprit aici şi am recitit pasaje din Blaga “Trilogia Valorilor” pe care să le includ în lucrare. Şi aşa m-a apucat ora 23 şi nu mi-a venit să cred. Mi-am făcut un ceai verde şi se poate ca din cauza lui somnul să fi fugit de tot. Dacă nu era durerea de spate cred că mă prindea dimineaţa pe scaunul de la calculator, ceea ce nu-mi stă în fire. Aaaaa!!! după 23 mi-am găsit sezonul 8 din 7th Heaven, dacă aveam cu cine cred că şi sărbătoream asta, iar apoi mi-am “oficilaizat” şi eu relaţia cu Bookblog cum zicea Jane (pe care apropo cu ocazia “bookblog” am văzut-o şi în poză, că până acum era doar un blog, acum e şi o “imagine”, tare drăguţă domnişoara) ;)
Bun. Ora 23:50 eram în pat :D (să mă culc ce naiba doar nu vreau să fac 24 de ore de când m-am trezit). Butonez, n-am mai făcut asta de secole, dau de Antena 2, jur că nu ştiam că avem programul ăsta. Anul trecut când stăteam la garsonieră îmi mai alungam tristeţile şi plictiselile cu anumite talk-show-uri despre nimicuri. Aseară Cristi Brancu (mă tot întreb de ce mă irită vocea lui).
Pun pe Eurosport, o alegere mult mai bună. Aici Campionatul European de Echitaţie de la Windsor, proba de dresaj, foarte interesant, iar caii nişte exemplare care realmente străluceau, nu am văzut niciodată animale mai frumoase şi mai graţioase. Gata, am hotărât tre să merg să văd un centru de hipism, poate chiar să iau căteva ore de echitaţie. Dar când, iar planuri şi e deja foarte târziu. Văd că a început US Open, yeeeyyy, am şi uitat.
Am adormit pe Eurosport cu melodiile alea faine pe care caii îşi făceau numerele. Linişte totală.
Mi-am adus aminte de ce zicea un prof de-al meu din facultate: “Realizezi cine eşti după lucrurile pe care le faci atunci când eşti singur, după gândurile pe care le ai când eşti numai tu şi cu tine.”

Nu cred că ne vom opri niciodată din a aduna pietre.

Uneori e bine să ai prieteni psihologi că uite ce mai primesc de la ei: o povestioară frumoasă menită să-ți facă ziua mult mai bună.

“Era o dimineață aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întalnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se aseze știind că avea să mai treaca cel putin o jumatate de ora panâ să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare își privește ceasul la fiecare minut care trece.

Intre timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul și să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi așa de gravă… în asteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana și mă lansez într-o mica conversație. Îl întreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are și dacă nu preferă să aștepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Îmi răspunde că trebuie să meargă neaparat la casa de bătrâni, așa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soția.

Politicoasă, îl întreb de sănătatea soției. Senin, bătrânul domn îmi povesteste că soția, bolnavă de Alzheimer, stă la casa de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că îrtr-un moment de luciditate soția putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana dar bătrânul îmi explică că ea nu-și mai aduce aminte de 5 ani cine este el… Și-atunci îl intreb mirată: “Și dvs.vă duceți zilnic ca să luați micul dejun împreună?“. Cu un surâs dulce și o mangâiere pe mana, îmi răspunde: “E-adevarat că ea nu mai știe cine sunt eu, dar eu știu bine cine este ea“.

Am rămas fără cuvinte și un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndeparta cu pași grăbiți. Mi-am înghițit lacrimile spunându-mi în sinea mea: “Asta este dragostea, asta este ceea ce îmi doresc de la viață!… Căci, în fond, așa este dragostea adevarată ?!… nu neaparat fizică și nici romantică în mod ideal. Să iubești înseamnă să accepți ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi și ceea ce încă nu s-a întamplat. Persoanele fericite și împlinite nu sunt neaparat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care știu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au”.

Poza.