Filosofari

Magia primilor fulgi

17 comentarii

Avem la Cluj un strat foarte subțirel și extrem de finuț de zăpadă, dar cerul arată pregătit să mai aștearnă câțiva peste pământul stropit cu alb. Lumina clară, mult mai clară ca cea de ieri, parcă dansează cu raze de soare nevăzute, dar cumva liniștitor de prezente. E frig, dar nu e ger încă. Niciun gând de până acum nu m-a adus mai aproape de ideea de Crăciun ca această zăpadă puțină, care probabil se va topi curând, dacă nu-i este stratul alimentat…

La cât iubesc eu iarna, acest sentiment a fost surprinzător, dar totuși există reminiscențe din copilărie și mai apoi din adolescență, care mă pot tulbura dacă le dau eu voie. Multă vreme, copil fiind, am dormit pe un colțar cu o latură sub geam și în toată acea perioadă, iarna, în anumite nopți, mă ridicam în picioare, îmi puneam palmele rotunjite pe lângă ochi, ca și cum aș fi ținut un binoclu invizibil, și încercam să privesc pe fereastră în noaptea de afară… să văd dacă ninge…

Uneori ningea și atunci nu mai puteam până dimineață, adormeam cu visele acoperite de troiene. Prima întrebare, când deschideam ochii și îi zăream pe unul din ai mei, era: “a mai nins? cât de mare e zăpada?” În general răspunsurile erau de genul: “mare cât până la burta broaștei” sau “atât de mare încât nu putem ieși din curte, dar totuși facem cumva să ajungi la școală azi”, ironie desigur, dar cred că erau și ei încântați de interesul meu naiv pentru zăpadă. Mama cred că s-a întrebat tare mulți ani, parcă o și aud: “oare de ce vă place vouă zăpada atât de mult și pe noi (ăștia mari) nu ne mai încântă?”… E ceva de studiat oricum în treaba asta, pentru că odată cu anii, parcă și încântarea mea a scăzut și fiecare zăpadă e raportată la cauciucuri de schimbat, drumuri înzăpezite sau nu, planuri stricate, frig de îngheață pietrele (-25 de grade in februarie trecut și zăpadă de care nu am scăpat până în 20 martie, nu e ceva care să te îndrăgostească de iarnă).

Și totuși, sunt ani, mulți ani de când primii fulgi mă fac să cred că există magie pe lume, ceva divin se întâmplă când acei primi fulgi ating pământul ca și cum primii fulgi nu sunt din zăpadă ci puf din aripile îngerilor ce atunci când ating pământul îl sfințesc. Dacă îi lași să-ți atingă fața te vor sfinți și pe tine, iar tu îți vei aminti mereu când s-a întâmplat asta și vei crede de atunci în miracole.

Foto

… și-apoi să ningă mult ca-n frații Grimm
și sub zăpezi de bronz să ne iubim…

Aniversări, Filosofari, Muzica

28

12 comentarii

27

26

25

Câte drumuri un om ar avea de făcut,
Până să se considere OM?
Câte mări pescăruşii mai au de văzut,
Pân-ajung la nisip pentru somn?

De câte ori omu-n sus va privi,
Până cerul să-l vadă-ndeajuns?
Şi câte urechi necesare-i vor fi,
Ca s-audă al lumilor plâns?

RASPUNSUL PRIETENI…

Carti, Filosofari, România, Travel

Probably the best quote in the world şi altele de weekend

5 comentarii

“Eu cred că, tocmai, măreţia vieţii nu e să-i joci în picioare pe cei din jur, frumuseţea este să-i faci să crească, să fie tot mai buni şi mai puternici cu ajutorul tău, datorită ţie. Şi câtă recunoştinţă se poate întoarce asupra celor care ştiu să dăruiască şi să-i facă pe cei de lângă ei să devină ceea ce-şi doresc!” (Alice Năstase)

Duminică noaptea pe tren, pe un tren în care am stat 9 ore de zici că am traversat Antlanticul nu România, am început o carte, o altă carte. Îmi exprimasem eu dorinţa de a face o călătorie lungă cu trenul în care să citesc şi uite că s-a potrivit de nu m-am văzut. În primă fază terminasem Eseurile de îndrăgostit ale lui Alain de Botton şi apoi primind cu împrumut (că mai nou se pare că numai cărţile împrumutate mă prind) cartea Noi suntem zeiţe a lui Alice Năstase, am început să o citesc frenetic. Lângă mine s-a aşezat un tip cu muuulte piercing-uri şi cu o carte din care mi se părea mie că citeşte îngrozitor de încet, era o carte din BPT ediţia veche din care sigur avem fiecare în bibliotecă măcar câteva volume. Nu am reuşit decât să văd că în titlu avea şi cuvântul femeie… dar sunt convinsă că altfel este o carte profundă :)

Dar să încep cu începutul. Plecarăm vineri de la Cluj/ Cu busul cel de 10/ Şi nu-i era zău nimănui/În piept inima rece… Eeee, profa mea de română din generală ar fi mândră. Nu vă spun (încă) în ce oraş din ţară am aterizat căci iar o să vă supăr că nu am dat de ştire, dar vă rog să mă scuzaţi, am fost la un botez şi numai pentru asta am dedicat tot timpul, a! şi pentru o cafea cu vară’mea care “întâmplător” s-a aflat şi ea (de un an deja) în oraşul în care poposisem.

A fost un weekend lung, plin, intens, obositor dar foarte mulţumitor. Am cunoscut oameni fizic noi, dar de fapt nici nu ştiam cu cine nu am apucat să mă văd face to face căci în esenţa lor toţi în păreau cunoscuţi de o eternitate şi jumătate. În centrul tuturor manifestărilor de weekend s-au aflat copiii, mai mici, mai mari, mai de botez, mai de făcut primii paşi prin lume, mai de scos primele cuvinte, mai de inaugurat primele căzături şi “buba” prin diverse locuri :) Am fost înconjurată de copii cu moţul tăiat sau nu, dar cu suflete curate şi plini de viitor. Nu am mai privit de multă vreme copiii aşa de aproape şi niciodată mai mult ca weekendul trecut nu am realizat mai bine cât de plini de viitor sunt copiii, înţeleg din ce în ce mai bine de ce un copil schimbă totul, înţeleg de ce e important să nu-l faci pentru tine ci pentru a crea fiinţa aceea nouă, acel viitor nou. Înţeleg şi de ce faci un copil cu un om pe care îl iubeşti, şi nu cu unul la întâmplare (deşi se cunosc cazuri) pentru că în felul acesta îţi trimiţi povestea de dragoste mai departe, plantând-o inevitabil în viitorul altcuiva. Ştiu că părinţii mei nu m-au făcut pentru ei, pentru a-şi pune ecografia 3D sau 4D, inexistentă pe vremea aceea, la avatarul de la Facebook, inexistent pe vremea aceea, dar ştiu că într-un fel poate mărturist sau nu, m-au făcut ca povestea lor de dragoste să nu se termine odată cu ei ci să o prelungească cu mine, cel puţin cu mine. Şi azi, când unul din ei nu mai e, poate eu sunt cu atât mai valoroasă.

Dar nu ştiu de ce divaghez, azi am tendinţa asta, după ce ieri n-am fost capabilă nici să aleg câteva poze, iar pe mine asta cu pozele ma ţine trează, sortez poze şi după zile întregi de hălăduială prin oraşe sau pe câmpii ori dealuri, vizite lungi şi solicitante şi uite că nu am putut să o fac după un botez intim şi minunat. Probabil trebuie să mă mai liniştesc psihic puţin.

Revenind la citatul din Noi suntem zeiţe; am văzut o fină legătură între el şi tot ce am trăit în weekend, am văzut o legătură în mai multe faze, în mai multe momente, am văzut o legătură între mine şi cei pe care a trebuit să-i cunosc, dar şi între mine şi cei care au trebuit să mă cunoască. Legătura aceea fină, firul acela ce abia poate fi zărit şi niciodată de toată lumea, a părut că se desprinde în mai multe fire şi fiecare duceau cu ele zâmbete. Pe acele fire îi vedeam zâmbind şi încurajându-mă pe cei care m-au ajutat să cresc, pe cei care mă ajută în continuare, dar şi pe cei care, ŞTIU şi nu mă întrebaţi de ce ŞTIU, că mă vor ajuta pentru totdeauna. Şi vreau cu ocazia asta să le mulţumesc şi să vă îndemn şi pe voi să le mulţumiţi celor care au făcut-o pentru voi. Nu există om care să nu aibă nevoie de ajutor şi nu mă refer desigur la lucrurile materiale. Cine spune că nu are nevoie de ajutor cred că este un om trist, mai trist decât lumea întreaga, a te lăsa ajutat înseamnă a lăsa pe cineva să-ţi privească în suflet şi să ţi-l măngâie aşa cum poate şi a te ajuta să-ţi pui sufletul pe acelaşi drum cu tine sau pe tine pe acealşi drum cu sufletul. Odată ce ai făcut asta, o să poţi face şi tu la rândul tău asta cu alţii şi nicio altă mulţumire sufletească nu va mai mare. NICIODATĂ! Cât despre cei care îi joacă în picioare pe alţii… am senimente prea paşnice azi că să mă las lezată fie şi de simpla, banala şi trista lor existenţă.

E Octombrie deja, luna tristeţilor şi iubirilor mele, poate asta e explicaţia suficientă a weekend-ului ce a tocmai a trecut.

 

Filosofari

Căutând prin arhive… după mine

4 comentarii

În fiecare dimineaţă e destul de mohorât, iar pe la 10-11 un soare pe ducă îşi mai aruncă câte o rază. Timpul pare lăptos şi greu, dar ploaia nu vine. Sau poate vine, noaptea, când nu o aud şi nici nu pot să o miros. Soarele mi-a spus că vrea să păstrăm distanţa o vreme, cam până prin iunie la anu’. Ce să-i faci, toate relaţiile sunt dificile, iar dacă el are nevoie de spaţiu şi vrea să plece să se regăsească în cealaltă emisferă trebuie lăsat…

Acestea sunt momentele în care nu sunt nici inspirată, nici entuziasmată şi nici măcar cu dorinţa de a fi. Sunt însă momentele în care mai mult ca oricând mă întorc spre mine şi spre ceea ce mă interesează cu adevărat. Sunt momentele în care îmi pun mai mult ca oricând ordine în simţiri, căutând armonia şi echilibrul acela. Pun în Balanţă şi mă comport ca atare. Citesc o carte care mă resuscitează, văd un film care mă poartă în altă parte, ies seara la o plimbare mai lungă şi uneori mai alertă, cu aparatul de fotografiat pe umăr, dorind să mai strâng în mine puţin aer de vară amestecată cu plante uscate, căci toamnă colorată încă nu-i.

Mai caut prin arhive, ca şi cum aş răsfoi un jurnal vechi căutându-mă pe mine din alte timpuri. Dacă ar fi un jurnal din urmă cu 11-12 ani ar fi extraordinar, dar nu, sunt doar arhivele de pe blog, de acu’s 2 sau 3 ani. Şi aşa e bine, în 2009 eram cu totul alta şi asta mă ajută să mă proiectez oarecum peste alţi 3 ani de azi înainte. Viaţa merge uneori galopant alteori ai senzaţia că stă pe loc, când de fapt merge în acelaşi rimt mereu, inima e cea care schimbă ritmul, iar mintea percepe cum vrea ea şi când vrea ea şi mai aiurea e că numai ce vrea ea. Gândurile însă nu sunt niciodată fleacuri.

În 2009 septembrie a fost o lună de foc. Ştiam deja la vremea asta că urma să plec în Franţa, dar aventurile birocratice au ştirbit mult din frumosul perioadei. Citeam frenetic printre alergături multe şi nici acum nu-mi dau seama cum de în aşa momente puteam să mă pierd cu o carte de 400 de pagini în braţe o zi întreagă… Era deja jumătatea lui septembrie şi nu aveam de unde să ştiu că, ce era mai bun din anul acela, de atunci urma să vină… Eram în faţa unui nou început pe mai multe planuri…

În 2010 am avut parte de un alt fel de început. Făcusem câteva schimbări de o anumită factură şi parcă pentru a mă putea curăţa definitv de chestii din trecut răcisem zdravăn, de ţinut minte nu altceva, dar poate a ajutat căci mi-am început lista. Nu aveam nici atunci habar că ce era mai bun de atunci urma să vină, nu aveam nici cel mai mic indiciu unde voi ajunge în noiembrie şi ce va aduce finalul de an.

Anul trecut eram foarte stresată pe vremea asta, urma pe 20 să am o prezentare importantă, iar pe 19 mintea mea era ocupată cu total altceva. Ştiam că va urma Toscana şi ştiam, deşi nu am habar cum, că o să-mi placă foarte mult, imaginea din articolul de pe 19 aveam să o văd pe viu o lună mai târziu, deşi nici măcar nu era în plan să ajungem în Chianti.

Mirosul de ceai fierbinte de muşeţel îmi inundă simţurile acum. Şi stau şi vă scriu, gândindu-mă că cel mai probabil habar nu am ce va urma în sfertul de an care a mai rămas şi sper doar să fiu surprinsă pozitiv de evenimentele ulterioare, aşa ca în fiecare an. Căci poate nu doar primăvara vine cu o renaştere şi cu noi începuturi. Poate mă va putea face să renasc şi un anotimp care moare.

Filosofari

Keep it simple

6 comentarii
  • dimineaţa zilei de azi a fost prima după trei săptămâni, când am deschis fereasta şi am zis: E răcoooaaaare!
  • ieri am mâncat cea mai bună îngheţată de anul acesta (asta pentru că nu am fost încă în Italia) la Mozart
  • Mozart este un loc absolut deosebit, un colţ de Salzburg în inima Clujului
  • tot ieri am fotografiat fluturi pe câmpul din apropierea casei, greu şi minunat
  • mi-am amintit că acu’s doi ani am oprit de două ori la Piatra Craiului, în drum spre Ineu
  • iar de atunci s-au întâmplat multe
  • am termiat “Demonii Vântului” şi am ajuns la jumate cu “Jurnalul unui călător boem” (ouch!)
  • duminică seara am revăzut Amelie, iar zilele astea vreau să revăd Ratatouille
  • mi-e dor de mare şi cred că anul acesta n-am să o văd
  • soarele apune printre norii plumburii, potenţând toate culorile de la pământ
  • fix pe 12 iulie anul trecut vă recomandam nişte cărţi
  • şi tot în jurul acestei date abordam o temă destul de asemănătoare
  • m-am plimbat prin Cluj şi prin Floreşti mai mult decât în oricare alt an şi voi continua să o fac
  • am savurat “viaţa la ţară” din judeţul Cluj, mai mult ca niciodată, mai mult decât mi-aş fi imaginat

În rest…

Carti, Filosofari

Arta conversaţiei

21 de comentarii

Titlu: Arta conversaţiei

Autor: Ileana Vulpescu

Editura: Tempus

Nr. pagini: 460

Preţ: 30 de lei pe librariaonline.ro

Tind să spun fără rezerve că Arta conversaţiei, deşi în aparenţă o carte simplă, poate fi pusă în categoria cărţilor controversate. Când am primit-o, alături de îndemnul, “citeşte-o, e foarte faină, e cartea vieţii mele“, trebuie să recunosc faptul că am fost intimidată de ea la început. Auzisem şi bune şi rele, dar mai presus de toate auzisem că Ileana Vulpescu scrie foarte pe placul femeilor, are un limbaj şi o construcţie epică suficient de bine închegate, încât femeile în general (şi nu ne referim deloc la femeiuştile plictisite care o citeau acu’ 15-20 de ani pe Sandra Brown) să cadă pradă acestor cărţi, să se îndrăgostescă de ele şi mai apoi să revină la scrierile pline de învăţăminte ale acestei autoare autohtone.

Şi mi-am zis că ar trebui să văd şi eu cam despre ce ar fi vorba. Mi-am luat într-o zi cartea, am urcat dealul de la mine din sat, m-am aşezat în iarba caldă prevestitoare de caniculă şi am aşa am cunoscut-o pe Sânziana Hangan, printre nişte flori de câmp în preajma solstiţiului de vară. Câtre Sânziene…

Primele 100 de pagini (hai, poate 80, până începe Sânziana să-şi povestească viaţa cu adevărat), au mers greu. Firul mereu întrerupt al povestirii mi-a adus puţin aminte de anumiţi profesori de-ai mei care aveau darul crăpatului firului în 14 şi dacă o discuţie pornea de la premisele ontologiei se putea termina frumos, după un labirint a la Alice în Ţara Minunilor, fix la o beţie din anii studenţiei lor… Aşa că după mine, momentul în care cititorul o cunoaşte pe Sânziana mi se pare lung, anost şi pe alocuri fără rost. Dacă este să-mi fi plăcut ceva în aceste 80 de pagini, acela a fost faptul că în peisaj s-a arătat o fată de 16 ani, fix genul de copil pe care mi l-aş dori şi eu, cu tupeu, inteligent, harnic, corect, liber în spirit, dar cu o inimă de milioane, cu un respect pentru viaţă şi pentru dragoste în toate felurile: Maria, personajul care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga carte (aproape că mi-a părut rău că nu i s-a dat o partitură mai mare).

Revenind: Sânziana Hangan este un medic de laborator, ajunsă la aproape 40 de ani, cu doi copii, divorţată şi în aparenţă cu o viaţă resemnată. Însă Sânziana nu este deloc ceea ce pare la prima vedere. Ea este, pe lângă unul dintre cele mai complexe personaje feminine date de literatura română, o femeie care iubeşte totul şi care este convinsă că “fiecare viaţă se desfăşoară sub un semn“. Ea îşi creşte singură cele două fete, pe Maria, care are 16 ani şi pe Ana, care este la grădiniţă. Sânziana a divorţat de ceva vreme de scriitorul Alexandru Bujor şi momentan ştim că este îndrăgostită (asta deja aflăm din primele 5 pagini). Acum, poate că cine nu a citit cartea nu ar trebui să citească mai departe în recenzia mea.

Sânziana a făcut-o pe Ana, după ce a divorţat de soţul său, Ana este un copil din flori, dintr-o relaţie pasageră a Sânzianei cu Pavel, student la medicină la vremea respectivă. Ea îi ascunde acestuia faptul că este însărcinată şi îl lasă să-şi vadă de viaţă, să se căsătorească, să facă copii, etc. Însă el află şi doreşte mai mult decât orice să-şi recunoască copilul, aşa că apare la uşa femeii pe care încă o mai iubeşte (şi am avut senzaţia asta toată cartea, deşi la fel, toată cartea, am ştiut că Sânziana nu va rămâne cu el). Partea cu Pavel (adică vreo 300 de pagini) este practic adevărata poveste, aici lucrurile iau întorsătura dorită de mine şi cartea începe să-mi placă, sau cel puţin să simt că vibrez cu ea în mână. Sânziana îşi povesteşte întreaga viaţă în faţa lui Pavel, episoade care de care mai interesante, fără o ordine neaparat cronologică ne-o înfăţişează pe adevărata Sânziana Hangan… Avem astfel ocazia să cunoaştem o concepţie extraordinară despre viaţa unei femei obişnuite, dar neobişnuite în acelaşi timp, despre iubire, ură, familie, copii, sex, sentimente puternice, bărbaţi, femei, relaţii, o adevărată enciclopedie a trăirilor umane.

La nivel pur senzitiv cartea nu are cum să nu-ţi placă, mi-am notat atât de multe citate că am umplut 6 pagini de caiet, iar pe unele nici nu m-am mai ostenit să le scriu că puteam scrie tot capitolul. Radiografia unei vieţi de femeie puternică, dar oarecum blazată (!), în buza celei de-a 40 a aniversare, cu poveşti incredibile despre timpul său, nu a putut să mă lase indiferentă. La nivel epic însă am descoperit anumite momente care parcă nu mergeau mână în mână cu povestea pe care o citeam, ceea ce m-a făcut să cred, că deşi totuşi îndrăzneaţă pentru perioada comunistă în care a fost scrisă, cartea merge puţin şi pe mâna propagandei (a se vedea “miorlăiala” despre iubirea de ţară şi puternicul patriotism, care parcă nu prea simpatizau cu caracterul Sânzianei). Pot spune că aceste aspecte nu prea mi-au mers la inimă, dar in definitiv trebuia să existe ceva dubaş, ca în fiecare carte. Cusurul, după mine, aici este şi greu am trecut peste el.

Ceea ce însă nu pot spune, este că nu am învăţat nimic din această carte. Pentru că am învăţat şi încă foarte multe, foarte… Este un roman plin de învăţăminte, plin de lecţii de viaţă, plin de replici spumoase, nu născocite sau forţate ci foarte naturale şi foarte adevărate, dacă termenul suferă nuanţe. Înveţi mai multe despre viaţă din această carte decât din experienţa unor ani buni din propria viaţă şi asta este fabulos, rare cărţi reuşesc asta. În acest fel am înţeles exact de ce o place atât de multă lume, am priceput fix de ce este ţinută ca şi carte de căpătâi, pentru că are un potenţial fantastic de a-ţi arăta viaţa aşa cum e şi mai ales de a te face să priveşti adânc în viaţa proprie, de a te pune să ţi-o povesteşti ţie aşa cum şi-a povestit-o Sânziana pe a sa lui Pavel şi evident de a ţi-o înţelege sau măcar de a încerca să ţi-o înţelegi.

Am văzut tendinţa (înţeleasă) multora de a scrie citate din această carte, în recenzie. Eu n-am s-o fac, deşi, aşa cum vă spuneam mi-am notat o grămadă, multe m-au tulburat peste măsură. Unul (tare!) l-am şi scris pe pagina de facebook a Bialog-ului şi poate că o să mai scriu acolo, dacă mi-o veni. Cartea o recomand, este din seria “mă simt mai înţeleaptă” :) Nu ştiu dacă o să mai citesc ceva de la Ileana Vulpescu, pentru că nu ştiu dacă autoarea este atât de vie în toate scrierile sale sau pur şi simplu această carte a fost o “cireaşă de pe tort” şi la fel ca în cazul Cellei Serghi, după Pânza de paianjen, autoarea nu a putut să scoată ceva la fel de valoros şi de autentic…

Filosofari

10 grade, cer senin, nimic nou sub soare

6 comentarii

Cerul este de un albastru atât de clar încât am senzaţia că nu e cerul deasupra mea ci o perdea din cea mai fină mătase… mă aştept ca din moment în moment, la prima bătaie a vântului să se onduleze. Poate că deja e sărit de 10 grade, dar în urmă cu două ore mai multe nu erau, era însă o răcoare care te trezea. Mai nou, primul lucru pe care îl fac când mă trezesc este să mă reped la uşa de la balcon şi să o deschid larg, să las soarele să intre din primul moment al dimineţii în casă. Sunt ahtiată după soarele de dimineaţă, îmi place cum bate în geam şi difuzează o lumină atât de puternică încât ai senzaţia că o singură cameră luminează întreg cartierul…

Am băut un cappuccino combinat, aşa, cu faţa la cer… Am pus un pliculeţ de Nescafe Mild şi jumate din Milka Specials cu extra spumă la care am adăugat o jumate de linguriţă de miere (da, uneori mă încurc cu jumătăţi de măsură când ştiu că ele duc la acelaşi rezultat: un întreg perfect!) şi m-am inundat cu fericirea de două minunte jumate. Atât a durat, căci apoi mi-am adus aminte că vroiam să vă scriu despre Grădinile de la Versailles şi am uitat complet aseară (ah!) amânăm din nou. În definitv nici nu ştiu ce aş putea să vă spun nou despre ele… totuşi o să vă povestesc despre ce impresie mi-au lăsat mie şi despre cum n-am văzut de fapt Versaillesul…

Mâine este sărbătoare, mare… este sărbătoarea despre care bătrânii spuneau că reprezintă jumătatea verii (Gata-i vara jumătate…). Mereu mă întristam când auzeam asta pentru că niciodată nu-mi plăcea să ştiu că s-a dus aşa mult din vară şi parcă nici nu am apucat să mă bucur de ea. În plus când eram şcolăriţă asta avea tangenţă şi cu vacanţa mare şi lungimea ei, mintea de copil o şi vedea gata chiar dacă începuse abia pe 15 iunie. Apropo, anul acesta numa’ nu am înţeles exact care a fost ultima zi de şcoală (că nu a fost 15 iunie!!)… uf… nimic nu mai e cum a fost… Doar nu ştiu dacă m-aş mai întoarce, cu toate că poate din anumite unghiuri (cel puţin ale gândului) atunci ar fi fost mai bine, mai uşor, mai calm, mai autentic şi mai puţin solicitant, era bine fără niciun artificiu de calcul (al vieţii) în capul meu :P

Aseară m-am uitat la meci, am ţinut ca de obicei de câţiva ani cu Portugalia (nu mă întrebaţi cum a început). N-am nimic nici cu Spania, dar niciodată nu prea ţin cu cei care au cele mai mari şanse să câştige. La orice competiţie! S-ar putea spune că îmi place să ţin cu cei mai slabi (aseară nu a fost cazul, ambele echipe au fost la cote maxime), dar aş zice mai degrabă că nu ţin din milă cu cei slabi ci că doar îmi plac mult surprizele… Când mereu câştigă cei cu care ţine toată lumea there’s no fun!! În plus bucuria câştigului, celui cotat cu şansa a doua, este de nedescris, e ceva ce pe acela care pleacă cu prima şansă ar trebui să-l facă invidios :D

Iată că am vorbit şi despre fotbal, a ieşit o varză aici sub cerul asta albastru ca marea fără valuri, dimineaţa… Nici dacă mă pregăteam să scriu o postare la liniuţă nu ieşea aşa… Acestea fiind spuse vă las să faceţi ceva productiv, mă duc să fac şi eu ceva de genul acesta chiar dacă în ultima vreme parcă am lăsat-o mai moale cu productivitatea (nu prea mai am chef nici sa scriu, nici să citesc, nici să mă agit, nici să fac, nici să dreg, nici măcar să plănuiesc) Dacă primăvara există astenie, toamna melancolie, iar iarna îţi îngheaţă minţile, când ai vara starea asta cum se numeşte; pur şi simplu lene? :)

P.S. Fotografia nu-i de azi, azi chiar nu există niciun nor

Close Menu