Postat de Cezar (aka Imperator).
Imi este greu sa scriu care este calatoria cea mai cea… Am fost in prea multe locuri, nu pot realmente sa le categorisesc, sa le fortez intr-un clasament. Unde e mai frumos ? La Angkor Wat sau la Macchu Picchu ? Unde iti dai seama ca esti de fapt un pitic ? La Everest Base Camp sau la picioarele lui Kilimanjaro ? Unde e mai romantic ? Un apus de soare in Capri sau un rasarit peste jungle de la Phi Phi Don ? Ce oras e mai impresionant prin futurism ? Singapore sau Tokyo ? Sau prin delicatete ? Brugge sau Trinidad ? Unde sunt oamenii cei mai buni ? Japoneza din Osaka care a mers cu mine pe jos 2 ore sa ma duca la hotel sau iranianul din Teheran care a fugit cand voiam sa-I platim biletele de autobuz pentru Kashan ? Dar oamenii cei mai amarati ? Mayasii din Guatemala sau refugiatii din Myanmar ?
Asa ca o sa aleg prima calatorie… De ce ? Pentru ca mi-a deschis un drum, o poarta spre luna intr-o cursa prin savana, desert, canale si marile aeroporturi ale lumii, din Burj al-Arab pana la sala de asteptare a garii din Jodhpur… Prima oara cand am iesit din tara…
1 septembrie 1991, Bucuresti, aeroportul international Bucuresti – Otopeni. Aveam 19 ani. Nu mai iesisem din tara. Si cu mici exceptii, aproape nimeni din familia mea. In vara lui 1991, primisem o bursa de un an la Universitatea Limburg din Maastricht. Bursele s-au acordat celor din grupa mea (eram unica grupa cu predare in limba engleza din ce urma sa devina Facultatea de Stinte Economice in Limbi Straine din cadrul ASE) si bursele s-au dat in ordinea mediilor. La grupa de engleza, primii 2 plecau la Canterbury, urmatorii 5 la Maastricht si alti 3 la Liege. La grupa de franceza, cei mai buni 5 plecau la Grenoble, iar alti 7 la Liege. Initial nu am fost pe lista pentru ca secretara mi-a gresit media, apoi s-au recalculat si m-am trezit pe lista….
Epopeea vizei este o alta istorie… Din 1 august, zilnic mergeam in pelerinaj la sfintele moastei ale Ambasadei Olandei la Bucuresti… Si in fiecare zi, plecam cu promisiunea ca poate maine. Scoala incepea luni, 2 septembrie si dupa ce vazusem prea mult filme americane mi se parea ca urma sa fie o ceremonie grandioasa… Zilnic, acelasi ritual – 9 dimineata la ambasada, 9:30 plecam fara nimic uitandu-ne la cozile monstruoase de la ambasada germana. Si a venit ultima zi… vineri, 30 august… Din nou raspuns negativ… Am plecat aproape cu plansul in gat… ratam marea deschidere. M-am dus la o patiserie unde mama tinea contabilitatea… Imi inecam insuccesul intr-o merdenea in fiecare zi. A sunat insa un telefon. Unul dintre cei 5 cu care trebuia sa plec era la ambasada si primisem vizele !!! Am pus mana pe telefon si am sunat la ceilalti 3… incredibil, 2 erau acasa, o colega era la o prietena. Nu aveam bani, asa ca patronul patiseriei si-a bagat mainile in casa si mi-a dat un pumn de lei sa-mi platesc viza… Am sarit in taxi si am demarat in tromba spre Ambasada. Am ajuns cu 5 minute inainte de inchidere, Costel isi luase déjà viza, Alina astepta si dupa mine a franat ca in filme, o Dacie cu Lavinia… Cea de-a 5-a fata, Roxana nu venise… Am primit viza… a aparut si Roxana intr-un final dupa ora inchiderii… L-a vrajit pe consulul olandez, un pusti de vreo 20 si ceva de ani, probabil la prima misiune si a primit si ea. Aveam toti vizele…. ! In 2 zile, duminica plecam.
Doua zile mai tarziu, dis-de-dimineata un convoi de masini se indrepta spre Otopeni… Pe mine ma duceau la aeroport vreo 15 persoane, dupa fiecare venisera zeci… plonjam in necunoscut, dincolo in lumea prin care cainii umblau cu covrigi branduiti in coada… Am plecat cu 44 kilograme de bagaj de la haine pentru un an pana la cutit si furculite… Si nu eram cu bagajul cel mai greu.
Zburam pentru prima oara… Mi-a placut. Aveam o cursa Tarom si zburam cu un Rombac, mandria industriei socialiste romanesti. Am decolat si am aterizat dupa cateva minute la Constanta. Vreo doi-trei turisti olandezi se intorceau acasa de pe litoralul romanesc si Taromul facea un ocol sa-I ridica… De la Bucuresti la Constanta m-am simtit ok, dar de la Constanta cand Rombacul s-a ridicat la 10.000 metri mi s-a facut extrem de rau – sa fi fost sampania, sa fi fost emotia ? Cert este ca deasupra Amsterdamului, avionul a facut un looping evitand coliziunea cu un alt avion care se ridica de pe Schiphol si atunci… am umplut punga…
Dupa ce am pus rotile, a fost primul soc… Rombacul nostru parea ca se poate strecura pe sub avioanele cu doua etaje ale KLM-ului sau a altor companii aeriene… In plus, nici nu am coborat pe vreo pista sa ne ia autobuzul… am ajuns direct in terminal printr-un burduf… Eram intr-o alta lume… Era ca la televizor (noroc ca aveam Telecolor de 3 ani !). Am trecut prin vama fara probleme, iar fetele vamesilor nu pareau ca vor sa manance, ci erau niste pusti pusi pe sotii… Au venit bagajele… Ne-am uitat prin jur, oamenii foloseau niste carucioare… Super. Am luat si eu unul. Al naibii, nu mergea… Si un al doilea, nici al doilea nu mergea ca lumea… Dupa ce m-am chinuit rau de tot sa-l imping, mi-am dat seama ca acest carucior high tech avea frana… trebuia sa apas bara cu care il impingeam…
O alta aventura era sa gasim mijlocul de transport spre gara din Amsterdam. Cineva care tocmai fusese vara in Amsterdam ne-a spus ca de sub aeroport, luam un trenulet care ne duce direct la gara centrala. Doi dintre noi au plecat in expeditie de explorare. Au venit complet confuzi – sub aeroportul din Amsterdam e ditamai trenul, nu un trenulet… Asa ceva e imposibil, un tren sub aeroport, asa ca m-am dus sa ma conving cu ochii mei… da, era ditamai trenul !
In fine, am ajuns cu toate bagajele in tren. Am dat o poala de bani pe bilet, 4 guldeni si 25 centi !!!! Si asta de persoana. Cum ocupasem tot vagonul cu bagaje am stat in picioare sa nu ne zica ceva nasul… Care oricum n-a venit.
Odata, ajunsi in gara din Amsterdam, eram déjà “destepti” – am descoperit carucioare, dar le puteam lua doar daca bagam 1 euro… d-aia luasem monezi de 5 lei de acasa, am gasit si liftul. Din pacate, unuia dintre noi I s-a facut sete rau de tot, asa ca s-a dus sa caute tasnitorile din gara.. .Ghinion, in tara asta unde se pare ca au de toate, nu aveau tocmai tasnitori in gara. Penibil ! Iar la bufetul garii, apa costa 2 guldeni ! Sa dea ei 2 guldeni ca noi n-o sa dam…
In fine, ajunsi in trenul de Maaastricht. Face doua ore si jumatate pana la Maastricht, aflat la 250 km… pare SF. Dar trenul nu e numai SF, angajatii lor sunt si niste tipi cam sadici… odata la vreo 5 minute se plimba cu un carucior cu bauturi, napolitane, chipsuri si alte minuni… iar apa costa aici 3 guldeni, nu 2 !!! Asa ca cel putin doi dintre noi vor inghiti in sec.
Ajungem in final la Maastricht… Vad niste telefoane publice si ma gandesc sa vad daca se poate suna acasa… direct, nu prin operatorul plictisit de la international. Ei bine, dupa ce citesc toate informatiile din cabina telefonica, imi incerc norocul… 0940… si apoi numarul de Romania… Stupefactie, conecteaza imediat, dar guldenul bagat dispare imediat…
Din gara, suntem transportati la un youth hostel in Maastricht unde dam 27,50 guldeni !!! Imens… Noroc ca a doua zi micul dejun are zeci de feluri de mancare si infulecam pentru vreo trei zile si mai luam si salamul cu noi…
Vor urma niste zile pline de descoperiri – cum se taxeaza in autobuze, ce e aia un ATM si de ce “scuipa” bani, cum folosim carduri de tras foi la xerox… Dar mai ales cum este in Vest, cum va fi si la noi candva, voi descoperi o lume fascinanta care merita descoperita, cum poti calatori fara frica, cum poti obtine informatii… This was the beginning of a beautiful friendship intre mine si Planeta… As repeta aceasta calatorie ? Da, dar nu se mai poate… doar cand voi gasi un avion spre trecut… Dar calatoria inceputa pe 1 septembrie 1991 continua pentru mine si azi cand plec spre Cairo si va continua si maine, si poimaine…
Prin Rontziki a ajuns și la mine o leapșă pe care am văzut-o prin foarte multe bloguri, încerc să o rezolv cerându-mi scuze pentru mica întârziere…
1. Cât din viața personală expui scriind un blog?
Măi, sincer am scris și “questi” personale mai ales când am fost provocată să răspund la diferite întrebări. Ideea e că deși acest blog a fost gândit inițial ca un “jurnal”, după ce a început lumea să vină și să citească nu mi-am putut permite să rămân în chiar în “costumul Evei”. Nu am nimic de ascuns, dar unele lucruri chiar nu le pot spune în gura mare. Probabil că pe blog puteți afla multe, chiar foarte multe despre mine, dar nu mă puteți cunoaște doar din aceste postări.
2. Cu ce îți dăunează blogul?
Nu știu dacă îmi dăunează blogul, dar sigur îmi dăunează netul pe care pierd multă vreme, nu neg, am și aflat multe de pe net, poate m-a ajutat, dar sincer mă deranjază că stau pe net aiurea în loc să citesc, să scriu (ce trebuie), să mă uit la filme sau să petrec mai mult timp cu prietenii/familia.
3. Cu ce te ajută blogul?
De exemplu mă ajută să fiu mai creativă și să nu-mi blochez anumite porniri de a scrie, de exemplu o recenzie sau ce o fi aia pe care o scriu după ce citesc anumite cărți, apoi mă ajută să mă destresez (uit de altele cât timp scriu pe blog) și nu în ultimul rând m-a ajutat să găsesc persoane cu aceleași preocupări ca și mine, pe unii îi consider prieteni deja…
4. Ce reacții permiți?
Orice reacții cred că permit, nu am cenzurat pe nimeni, nici nu am prea avut de ce să cenzurez pe cineva, în principiu atâta timp cât nu ne jignim și ne respectăm permit orice.
5. Care ți-e rutina de blogger?
Hmm… păi deschid laptop-ul când mă trezesc și până mă adun intru să văd cam cine a dat pe Bialog. Dacă plec spre școală sau am altă activitate, las cititul blogroll-ului de pe mai târziu. Dacă am muncă de “acasă cu cărțile în brațe” îmi permit să citesc întâi blogurile mele dragi, să comentez și apoi să mai și postez, iar abia apoi îmi văd de treabă. Recunosc, în timpul zilei întru să văd dacă a mai zis cineva ceva vis a vis de ce am scris. Dacă am de scris pe laptop, intru și mai des…
În weekend-uri, dacă sunt acasă scriu și petrec ceva vreme (multă) pe blog, dacă plec, am musafiri sau sufăr de lipsă de chef… nu prea dau pe blog.
Voi cum împăcați blogul cu real life? Trimit mai departe întrebările: Marianei, Vulpitzei, Ioanei și Tiq-ului (haha, hai că asta-i faină)
Fiind un ianuarie cu frig de cod galben stăm și noi mai mult prin casă și scriem fain frumos pe bloguri. Ana Maria s-a gândit să mă și premieze pentru asta (mulțumesc frumos și de premiu și de aprecieri) și zice următoarele:
Bianca , ca are un dar de scriitor de a relata diverse aspecte din viata si noutati…
Că să continui jocul aducător de premii și zâmbete trebuie (e musai) să dau premiul mai departe către 5 persoane pe care le citesc cu plăcere, lucru ușor nu e căci eu citesc cu plăcere multe persoane, dar pentru că astea sunt regulile, iacă am găsit 5:
Vulpitza, pentru că iubește Parisul mai mult ca mine și pentru că e pasionată de călătorii mai mult decât mine și pentru că se pare că e o persoană plină de surprize :*
Evergreen, pentru că e o sensibilă și are o latură mult prea umană pentru lumea asta în care noi ceilalți ne dăm cu capul de pereți că nu știm ce să facem să ne fie mai bine :*
Rontziki, pentru că e o enciclopedie a filmelor de calitate și a cărților de notorietate, pentru că ascultă muzică bună și ne cheamă la cafea în fiecare duminică :*
Tomata, pentru că face ce face și reușește să mă atragă cu atâta drag spre blogul ei, pentru că e atât de implicată în ce scrie că de fiecare dată că mă uimește :*
Și… mai dau premiul familei drăguțe și trăsnite de peste mări și țări (Laura, Florian și Sasha) cei care cu atâta pasiune și trăire scriu blogul Viața prin balonul roz, pentru simplul motiv că măcar pentru o zi aș vrea să facem schimb de vieți, tare curioasă aș fi cum m-aș descurca eu pe acolo :* :* :*
Dragii mei, dragele mele, trimiteți și voi premiul acesta mai departe cu explicațiile de rigoare ca să știe cei pe care îi citiți de ce îi vizitați atât de des și de îi apreciați atât de mult. E bine ca uneori oamenilor să le spui ce poate știu deja.
Să aveți un weekend senin, chiar dacă geros, luminos chiar dacă ninge și plin de inedit chiar dacă alături de aceiași oameni ;)
Că tot e perioadă de reduceri i-am schimbat “hăinuța” blogului cu una nou nouță pe care nu a mai îmbrăcat-o până acum. De multă vreme o coc, dar sincer nu prea nu am știut ce să aleg.
Acum am ales asta că-i simplă și pare că-l prinde. Ce părere aveți? Dacă nu vă place vouă o schimb că doar voi mă citiți și e important să nu vă fugă ochii pe pagină.
Dacă nu ziceți nimic rămâne asta că mie îmi place mai mult decât tema cu bulinele alea de care mă plictisisem :)
La fel ca România (LOL) și la fel ca Pro TV-ul (hahaha) și Bialog-ul tot azi se sărbătorește și asta pentru că anul trecut de 1 neavând altceva mai bun de făcut mi s-a năzărit mie să-mi fac blog. Clau m-a ajutat și în maxim jumate de oră eram bloggeritză. Am zis Start?
Pfiuuu… a fost un an în care am crescut chiar dacă ne-am auzit-o că mai bine ne lăsăm de meserie, chiar dacă am luat-o în freză că suntem prea siropoase, chiar dacă astea s-au întâmplat din răutăți gratuite :P au fost și faze care ne-au încurajat, oameni care au zis să nu ne oprim, sentimente ce se cereau exprimate și ideii (atât câte au fost) care funcționau după principiul “ce e scris rămâne”. Dar… ceea ce ne-a motivat cel mai tare să continuăm a fost faptul că descoperisem că nu suntem singure, că nu vorbim singure și că deși ideea inițială nu a fost să scriem pentru alții ne-a plăcut că am fost băgate în seamă :)
Nu am făcut nicio statistică clară, nu știu câte postări sunt pe Bialog, nu știu câte comentarii, nu am habar de câți oameni au intrat până acum în total aici, pur și simplu nu consider foarte importante aceste aspecte.
Ne dorim să meargă așa și pe viitor, să ne placă ce postăm, să vină oamenii să cometeze, iar noi să le răspundem, să citim cărți care aduc posătri bune, să călătorim căci asta aduce postări interesante, să trăim diverse experinețe căci asta ne ajută să evoluăm, să ne simțim bine iar cei care ne vizitează să se simtă și mai bine.
Nu cred că vrem mii de vizitatori, ăștia care sunteți, sunteți minunați, pe marea majoritate vă știm bine, pe alții pare că-i știm de-o viață chiar dacă nu ne-am văzut, pe unii se poate să nu-i cunoaștem deloc dar dacă ei ne citesc probabil că ne cunosc cât de cât și asta e suficient.
Vă așteptăm și pe viitor !!!
Chiar pe 20 am primit de la Rontziki un premiu de alungat depresiile de toamnă. Oricum toamna mea de anul acesta se împarte între zile de primăvară și zile de sfârșit de vară tropicală, deh…clima din sudul Franței e ceva nou pentru mine :D
Am promis să dau premiul mai departe și acum i-a venit rândul. Așadar să fie pentru doamnele și domnișoarele mele sensibile din Blogroll Magic după cum urmează:
Evergreen (pentru că e proaspătă la mine în blogroll, dar veche ca și cunoștință “din citite și auzite”)
Tomata (pentru că iubește toamna foarte tare și pentru că nu va trece premiu pe la mine care să nu ajungă și la ea)
Lia (pentru că e răcită căci vremea asta schimbătoare nu-i priește vulpii, ce să faci?)
Alle (pentru că de multe ori îmi aduce aminte de mine când eram de vârsta ei)
Ana-Maria (pentru că indiferent de anotimp ea are tălpile în flăcări)
Nico (pentru că sunt convinsă în California nu a venit toamna încă)
Jane (pentru că și ea e născută toamna ca mine și din anumite puncte de vedere cred că o vedem la fel)
Nicolle (pentru că și ea trăiește toamna tot la Montpellier, dar cred că e obișnuită deja)
Claudia (pentru că mi-e dor de ea)
(în ordinea în care au apărut în blogroll în momentul scrierii postului)
E DE DAT MAI DEPARTE :))