Minivacanță în extrasezon pe Coasta de Azur (varianta cu copii)

Totul la această escapadă a venit la pachet cu o anumită familiaritate pe care nu știu încă pe seama a ce să o pun. Cred pe undeva că Franța m-a chemat înapoi pentru un scurt intermezzo, știind ca voi veni încărcată cu o doză de nostalgie sănatoasă, iar asta îmi va potența toate simțurile, ca să înțeleg mai bine ce voi vedea, ce voi trăi, dar mai ales ce am trăit cândva pe aceste meleaguri! Sau poate că, acea graniță din mintea mea, creionată pe vremuri de cei care ajungeau la Monte Carlo într-o vacanță de mare lux, a fost șocant de repede de trecut, pentru ca totul mi-a părut ATÂT de normal. Ori poate că tocmai normalul acesta o fi luxul, iar eu se pare că înțeleg abia acum cum stă treaba cu acea “simply luxurious life” și cum suntem de fapt, mereu, doar la o decizie distanță de ea. Dar înainte să merg mai departe cu povestea, vă mai spun doar că imaginea de mai jos stă de aproape două luni pe ecranul laptop-ului meu, ajutându-mă să trec de la un task la altul mai destinsă și simțind în nări parfumul unic al mării azurii ca și cum l-aș respira de pe Promenades des Anglais.

Coasta de Azur nu a fost în planurile noastre pentru că…  probabil pentru că nu e în Italia :) Apoi, ni s-au anulat niște bilete spre Bologna (unde oricum fusesem recent), dar noi aveam ceva de sărbătorit la final de februarie și am cam vrut să se întâmple în deplasare. Și Universul a zis atunci: “oferta asta la Wizz Air spre Nisa cred că se potrivește cu ce vreți voi!” și-așa am luat biletele (cu aproximativ o luna jumate înainte de plecare). Mi-am și dat seama că n-am mai fost în Franța de 11 ani, însă atunci când fusesem efectuasem “deplasările de căpătâi” ale tinereții mele, care mă impactaseră așa cum numai dumurile inițiatice o pot face. Așadar, iată-mă din nou în patria croissantelor și a prăjiturilor colorate – macarons, în țara lui Joe Dassin și-a lui Charles Aznavour, în țara limbii romantice perfecte (și ușor amuzante), din nou în Franța!

Am aterizat și ne-am pus baza la Nisa, capitala coastei și al cincilea cel mai mare oraș al Franței (care mie mi s-a părut mic, dar în sensul de exact atât cât mi-a plăcut să fie). ȘTIAM că cele aproximativ 4 zile de stat în Sudul Franței nu vor fi nici pe departe suficiente să vedem cam tot ce vede de obicei un turist obișnuit pe aici, însă am vrut pur și simplu să și savurăm locurile și să ne îndepărtăm pe cât posibil de acea alergătură nebună a tinereții. În parte ne-a ieșit în parte nu, dar să îndepărtăm orice urmă de îndoială: Nisa este tare frumoasă! Cu bulevardul acela minunat de pe malul mării azurii unde afli de ce Coasta de Azur se anumește așa, cu al său Colline du Château de unde vezi nu doar Mediterana cât de țin privirile, dar într-o zi senină vezi până la Alpi, cu centrul vechi și atât de boem, Nisa poate fura într-o clipă inima oricui. Ne-am cazat în Vieux Nice ca să nu pierdem timp pe drumuri (vorba vine, eu vă cam recomand să-l pierdeți în Nisa, alături de cap e tot ce puteți pierde mai cu folos prin aceste locuri) și i-am dat orașului posibilitatea să ne intre la inimă. O poate face împingându-te la o simplă plimbare prin Cours Saleya, piața de flori, fructe și antichități, însă se străduiește în parte și prin minunății cum ar fi Le Palais de Justice, Place Masséna ori ultra-celebrul Hotel Negresco.

În ziua în care am ajuns, am lăsat în graba bagajele în cămăruța de la etajul 5 al unei clădiri istorice fără lift și ne-am repezit la propriu pe plajă, lingând cu nesaț din înghețatele procurate de la Gelateria Fenocchio sau după caz, sorbind în 3 secunde espresso-ul de la Brulerie des Cafes Indien. Le recomandăm cu drag pe ambele, aflate la o aruncătură de băț distanță de cea mai boemă piațetă din Nisa – Place Rosseti. Am ajuns pe plajă undeva la apus, iar Albert a avut un moment de dragoste la prima vedere cu pietrele albe și rotunde ale plajei din Nisa. N-aș greși să spun că le-a iubit la fel de mult pe cum a iubit înghețata. A aruncat în mare sute de pietre în zilele petrecute aici. Totuși, o seară de februarie pe plajă în Europa nu se numără printre experiențele mele preferate, așa că după o vreme ne-am pornit într-o plimbare de recunoaștere, chiar dacă în apă, tocmai plonjase de lângă noi un curajos cu alură de Jason Momoa (brrr). Seara am petrecut-o înapoi în Place Rosseti unde am luat cina La Claire Fontaine vis a vis de Cathédrale Sainte-Réparate, iar apoi am făcut o plimbare până în Place Masséna ca să vedem Nisa foarte de sus din Roata Panoramică. Ca primă impresie, Nisa a fost clar peste așteptări chiar și în februarie.

După un mic dejun extrem de eficient la Hobo Coffee (pe 5 Bis Rue Sainte-Reparate), o oprire la anticarii din fața Palatului de Justitie și o plimbare până la Gara Nice Riquet, am luat trenul către Antibes. Deși se zice că ar fi unul din cele mai romantice orășele de pe coastă, doar l-a inspirat pe Fitzgerald să scrie “Blândețea nopții”, noi am mers la Antibes pentru ceva mult, mult mai “extravangant” și foarte sus în top pentru prietenul nostru de 5 ani și jumătate: Oceanarium Marineland un adevărat paradis acvatic, ceva ce nici noi n-am mai văzut în viețile noastre. Deși am crezut că vom sta o oră/două, până la urmă am stat jumătate de zi în compania vietăților marine, dintre care s-au remarcat fără drept de apel orcile. Am trecut prin toate stările în acest loc, de la efervescență în fața delfinilor sau a rechinilor, până la nod în gât și lacrimi în ochi la spectacolul orcilor. Nu știu dacă voi mai ajunge să văd așa ceva și unde, însă nu voi uita cât voi trăi orcile de la Antibes și în general lumea asta a animalelor (marine) pe care o descopăr și eu acum odată cu Albert și mi se pare pur și simplu fascinantă. Citim tot felul de enciclopedii și vă spun sincer că ale mele cunoștințe în materie de animale marine s-au dezvoltat exponențial în ultima vreme. S-ar putea chiar să recunosc niște pești cu nume și loc de proveniență, ceva de “Doamne ferește” până nu de mult. Desigur, ce vreau să spun este că e musai, musai, obligatoire de mers aici dacă ajungeți pe Coasta de Azur cu cei mici. În parc le aveți chiar pe toate: locuri de joacă, câteva restaurante (noi am primit vouchere gratuite pentru mâncare la achiziționarea biletelor online), magazine, locuri de odihnă etc.

Pentru că Oceanarium Marineland este puțin departe de intrarea în Antibes, iar Albert după ce s-a văzut cu sacii în căruță, dădea semne de oboseală, am luat taxiul care ne-a dus fix în centru, pe malul mării, iar fix pe malul mării mai era ceva ce eu (în sfârșit eu) doream să văd, dacă tot am ajuns până aici și anume Muzeul Picasso. Găzduită de Château Grimaldi, este a doua cea mai mare colecție de artă semnată Picasso din lume (după Muzeul Picasso de la Barcelona) și locul care găzduiește probabil lucrarea mea favorită de la acest excentric artist – Joie De Vivre, pictată de Pablo Picasso în 1946 chiar aici la Antibes. Deși tabloul duce cu el o ipoteză conform căreia ar fi o parodie la lucrările lui Matisse și subliniază rivaliatea dintre cei doi (Picasso trecând și el printr-o perioadă impresionistă, deși nu s-ar zice) totuși merge mână în mână și cu perioada fericită pe care Picasso a petrecut-o pe Coasta de Azur după ororile celui de-al doilea război mondial. N.B Ca să i se pară mai interesant la muzeu, i-am dat lui Albert aparatul lui foto și l-am rugat să facă poze. Câteva din fotografiile care i-au ieșit le las mai jos (da, toate făcute de el):

Noi doi și “Bucuria vieții” :)

După o scurtă plimbare prin Vieux Ville și Port Vauban, delectat cu o înghetata de la Gelateria Italiana (mult lăudata Gelaterie del Porto a fost închisă), ne-am întors la Nisa pentru că de la 8 aveam rezervare pentru “cina cea de concediu” la Le Comptoir du Marche (pe 8 Rue du Marché) unde am mâncat rață cu un piure de nu știu ce (dar nici nu vreau să aflu ca să nu omor mitul). A fost din acea categorie de mese de ținut minte! Dacă nu sunteți chiar prieteni cu mâncarea mergeți în Franța că se va găsi rezolvare, pun pariu. Dacă suneți prieteni cu mâncarea înseamnă că știți ce vreau să zic.

A treia zi am mers la Monte Carlo care a fost ținta acestei escapade, am multe poze și povești și desigur o afinitate pentru Grace Kelly și familiile regale/princiare în general, dar nu știu cum aș putea cuprinde toată experiența într-un paragraf – două.  DA, e ok de văzut cu copii, chiar foarte ok și child friendly ca să folosesc acest termen boombastic. Nu îi lasă să joace la cazinou, dar îi lasă să viziteze și foarte amuzat… gratuit chiar până la 6 ani :) DA, este foarte mult lux și opulență, dar și normalitate din plin. DA, este despre Formula 1, Balenciaga și Hôtel de Paris, mașini extrem de scumpe și oameni extrem de bogați, DAR este și despre un drum cu taxiul mai ieftin ca la Cluj, despre “copiii intra gratis la Muzeul Oceanografic pana la 4 ani, ok, dar noi avem 5 și jumătate… în regulă, nu vă taxăm pentru un an în plus” :)) A fost liniște și pace la Monte Carlo cum nu mi-am imaginat, iar Palatul Princiar, din exterior arată destul de puțin opulent. Mergeți cu încredere la Monte Carlo, puteți chiar să vă cazați acolo, noi am găsit apartamente mai ieftine ca la Nisa, însă nu ne-am dorit să ne punem baza acolo.

Mi-a plăcut enorm Casino de Monte-Carlo, chiar arată ca în filme, iar dacă ajungeți devreme îl aveți doar pentru voi și câtiva asiatici rătăciți prin Europa. Cea mai mare extravaganță aici e să iei un mic dejun (croissant/pain aux chocolat și cafea/ciocolată caldă) la Hôtel de Paris cu vedere la cazinou. Am făcut asta și am plătit cam ca la Cluj într-o sâmbătă oarecare în care ai chef de mic dejun pe centru (ok, la Cluj poate e ceva cu ou și avocado, aici nici nu aveau așa ceva). Mi-a plăcut mult și plimbarea prin Vieux Ville Monaco, în liniște, pe ploaie, intrarea în Catedrala Notre-Dame-Immaculée, locul încoronării și înmormântării membrilor familiei Grimaldi (inclusiv Grace Kelly și Rainier III), dar cel mai mult mi-a plăcut la Muzeul Oceanografic, locul despre care Albert mi-a spus că este cel mai frumos muzeu în care a fost vreodată și unde dorește mult de tot să se întoarcă. Și adevărul este că l-am găsit extrem de atractiv pentru copii și pot spune acum că este principalul loc de interes pentru cei mici dacă veniți cu ei în principat.

Monaco și Monte Carlo sunt experinețe nu doar locuri, depinde ce poți cere de la tine când te afli acolo. Vii și stai câteva ore, vii și stai câteva zile, vii și revii, de fiecare dată cred că va fi diferit, de fiecare dată altă și altă poveste. Pentru noi acum este o poveste cu însemnătate datatorită ocaziei, însă data viitoare cine știe ce ne va mai povesti principatul. Regrete doar unul: cineva nu s-a întâlnit cu Charles Leclerc, dar i-a trecut după ce i-am cumpărat o înghețată. Nu-i așa că ăsta-i modul în care ar trebui tratate toate regretele de obicei?

Când ne-am întors de la Monte Carlo ne-am oprit la Villefranche sur Mer, un orășel aproape lipit de Nisa, foarte micuț și cochet. Mi-am tot spus că vara cred că este o minunție de a reușit să fie o minunăție chiar și pe o ploaie de februarie. Amintirea ce ne-a rămas de aici este totuși alta. Am mâncat o pizza la Les Palmieres în micuțul port chiar în timp ce Franța juca pe Stade de France un meci foarte împortant de rugby cu Țara Galilor, așa că am văzut cum se manifestă francezii urmărind cu patos o competiție la fel de importantă pentru ei ca și Campionatul Mondial de Fotbal. A fost tare intresant și antrenant mai ales pentru Albert. Localul era aproape plin și oamenii chiar înțelegeau ce se întâmplă pe teren (spre deosebire de noi), iar Franța era mereu la conducere. Hmmm, oare cum s-ar fi văzut de aici finala CM de fotbal cu Argentina din decembrie?… Ouch!

Ultima zi la Nisa a fost cea mai frumoasă, poate pentru că a fost ultima, deși ne-am certat de dimineață că nu știam ce să facem cu o pâine de la patiseria Paul care ne rămăsese de cu o seară înainte: să o luam cu noi la Cluj sau să o lăsam acolo?? Se zice că numai în Franța poți avea așa probleme, dar încă rămân la părerea mea că trebuia să o luăm! Oricum, cu bagajele făcute, light ca de obicei în turele scurte, am luat-o pe jos spre Colline du Château, locul de panoramă preferat de toată lumea care ajunge la Nisa. Aici nu doar că vezi orașul în cel mai splendid mod cu putință, dar dai nas în nas cu o cascadă artificială ce pur și simplu nu te aștepți să fie acolo: Cascade Donjon. Poți petrece mult și bine aici pe deal privind în zare coasta și albastrul fascinant al mării, însă pentru că noi ne-am amintit că nu mai aveam extrem de multe ore de petrecut la Nisa am coborât pe plajă. Vântul bătea destul de tare, un inconvenient în extrasezon, însă asumat că zic așa, măcar ieșise soarele. Planul era să urcăm în Galeries Lafayette de pe principala arteră de shopping a orașului, Avenue Jean-Médecin, însă parcă ne-ar fi surâs mai tare un mic dejun în stilul slow living așa că am poposit la Olim (pe 54, Bd Jean Jaurès), zice-se “the best restaurant for Brunch in France“. Nu pot decât să mă declar mulțimită de tot ce am găsit aici de la atmosferă până la ce am mâncat, soooo french.

Înainte de a merge la aeroport, ar fi trebuit să ne oprim (pe drum) la Phoenix Parc Floral de Nice, că îi cam promisesem lui Albert cu jumate de gură la sosire când am trecut pe lângă el în drum spre cazare (nu știam de existența lui). Și poate că ne-ar fi ieșit dacă nu tot el, copilul, n-ar fi ochit un loc de joacă frumos pe bulevardul Jean Jaurais. Așadar, din seria “le putem avea pe toate, dar nu în același timp” am ales Jeux d’enfants, un parc foarte animat, mai ales că am observat câteva școli în apropierea lui. Mda, poate ar fi fost mai potrivit să încheiem vizita asta în Franța la o cafenea cu niște macarons în față, însă n-a fost să fie. Oricum, în aeroport există un mini Maison Ladurée și ne-am făcut damblaua, dar așa, pe fugă, deloc elegant și nu foarte pe inima mea, însă qed “le putem avea pe toate, dar nu în același timp” :)

Alte lucruri de menționat și bine de știut:

• n-am vizitat portul din Nisa (Port Lympia) și practic nu am trecut de Colline du Château pentru că pur și simplu n-a mai fost timp, deci alături de Parcul Phoenix și zecile de braserii, gelaterii și boulangerii în care n-am ajuns, plus ceva muzee la care nici n-am sperat, plus plajă dacă o fi vară, plus satul Èze și orășelul Menton… rămân în plan pentru o vacanță viitoare;
• prin fața Hotelului Negresco, emblema Nisei și unul din cele mai cunoscute hoteluri din lume, fondat de românul Henri Negresco, doar am trecut la ceas de seară și vă pot spune că este elegant și frumos vizual, însă Diana Cosmin, condeiul din spatele Fine Society, tocmai a scris un articol extraordinar pe care l-am citit ca și cum aș fi urmărit un documentar, din care i-am aflat toată povestea și CE POVESTE!
• vremea la Nisa și pe coastă în februarie a fost côme ci côme ça, n-aș alege pentru o dată viitoare tot perioada asta, dar se și poate să fi prins noi o perioadă mai rece prin toată Europa, oricum era vreme ceva mai caldă ca la Cluj, însă cu vânt și ploaie (din când în când);
• prețurile pe Coasta de Azur par normale saaaau par normale pentru că noi locuim la… Cluj (nu e de glumă!);
• recomand cazare la Nisa, vă puteți mișca foarte ușor pe coastă de aici fără să luați mașină, însă nu vă recomand să vă cazați neaparat în Vieux Nice (este frumos, dar mai scump și oricum orașul nu este atât de mare încât să pierdeți mult timp cu deplasarea din alte cartiere);
• tramvaiul este principalul mijloc de transport în Nisa și circulă foarte, foarte bine, dar sunt și multe biciclete care se pot închiria;
• legătura aeroport-oraș-aeroport este foarte bună tot cu tramvaiul/metrou (la un moment dat acest tramvai circulă subteran), mai puțin de 30 de minute, legătură directă din centru;
• dacă vă interesază să aflați mai multe despre această zonă, eu o urmăresc de mai mult timp și o recomand pe Anca Lungu, are un cont de Instagram foarte frumos despre viața ei la Nisa, iar de curând are și o emisiune la Prima TV, în care ne poartă pe Coasta de Azur, ne arată locuri superbe și ne cheamă în fața celor mai delicioase preparate mediteraneene, sub numele de Viața are gust, cum nu se poate mai nimerit nume când vine vorba de Franța, nu credeți?