Despre Franța cu dor, din cărți și din teren

Săptămâna trecută m-a întrebat cineva dacă am fost la Paris. Și i-am spus că am fost, de două ori chiar și că aș mai merge oricând. În plus, i-am spus că am petrecut o scurtă perioadă în Franța și deseori mi-e dor de acea perioadă, aș repeta-o și pe ea oricând. Interlocutorul meu nu era, însă, chiar de acord cu mine pe principiul: “de ce ai mai merge în Franța? de ce ai merge de nu știu câte ori la Paris? când lumea e largă și noi avem timp puțin?” Recunosc că am fost puțin dezamăgită :(

Ideea era că e bine să vedem mereu alte și alte locuri și că este o relativă prostie să revenim de nenumărate ori în locurile pe care le-am văzut deja, când putem descoperi altele și altele… Și mi-am amintit că nu este prima persoană care s-a declarat deranjată de faptul că eu prefer să mă întorc la Paris (sau în Italia, că asta am făcut cel mai des, dar aici nu despre Italia va fi vorba) când nu am văzut Spania sau Portugalia ori Olanda sau Germania etc. Că n-am ieșit din Europa nici nu mai spun, e îndemnul pe care îl primesc cel mai des…

Însă nu am spus niciodată că nu vreau să ajung și în alte părți, dar momentan nu mă deranjează faptul că am posibilitatea să mă întorc în unele pe care am ajuns să le iubesc din tot sufletul. Cum am ajuns să le iubesc? Păi despre Franța pot spune 100% că m-am îndrăgostit din cărți inițial și apoi n-am mai putut-o uita după acea toamnă deosebit de frumoasă din Languedoc Roussillon.

Începând cu călătoria lui Remi (Singur pe lume) prin Sudul Franței, patria croissantelor și a parfumurilor fine mi s-a înfățișat ca o frumusețe nemaiîntâlnită. Atunci mi-am dorit să o pot cuprinde și descoperi pe toată. După ce am citit cartea lui Eugen Simion despre Paris (Timpul trăirii. Timpul mărturisirii) am știut foarte clar că Parisul îmi va intra la inimă și nu va mai ieși de acolo niciodată. Teoria mi-a fost confirmată câteva săptămâni mai târziu la fața locului. Cărțile lui Peter Mayle m-au făcut să îmi curgă sânge violet prin vene, violet de la câmpurile de lavandă prezente în istorisirile sale amuzante despre Provence. Inutil să precizez că Provence e prima în wishlist-ul meu franțuzesc. Iar Bucuia vieții a lui Irving Stone, completată de tablourile lui Vincent Van Gogh, au pus capac iubirii mele platonice pentru Franța din cărți…

Însă au fost și acele mici lucruri care au făcut ca Franța să rămână în mine și după ce am părăsit-o. Sunt acele momente unice care mă fac să îmi fie atât de dor de atmosferă și cumplit de dor de boemul străzilor cu parfumul poveștilor de viață ce s-au întâmplat aici/acolo. Mi-e dor de un mic dejun franțuzesc, da, de unul din acela fără consistență în care îți savurezi doar spuna de la cappuccino și un croissant cu unt. Mi-e dor de anticarii de la malul Senei și de artiștii din Montmartre. Mi-e dor de străzile pe care m-am piedut în neștire și de uimirea că la fiecare colț urma altă și altă străduță la fel de pitorească și de … unică…

Mi-e dor de un apus văzut de la Sacre Coeur și de un altul de pe Bateaux Mouches. Mi-e dor de la Mediterana de la Palavas și de patiseria de Universite Paul Valery, de mereu plina de viață Place de la Comedie și de gara din Montpellier de unde am plecat de una singură în explorarea acelei zone pe care numit-o, pentru foarte puțin timp, ce-i drept, acasă… Toate îmi bucură inima și îmi place să mă răsfăț cu amintirea lor…

De asta m-aș întoarce în Franța mereu și mereu, de asta aș revedea Parisul iar și iar, pentru că prin cărți și la fața locului m-am îndrăgostit de fapt de cea care am fost citind și vizitând Franța. Poate din acest motiv lumea nu înțelege sau poate nici nu ar trebui să înțeleagă. Pentru că se poate să-mi fie dor de Franța din inima mea, pe care am sădit-o fără să bănuiesc ce viguros va crește!

[P] Dacă nu ați vizitat Franța până acum sau dacă doriți să o revizitați, am găsit o ofertă foarte bună la prietenii de la Tamicris Tours. Profitați de ea și poate va crește o mică Franță și în voi… A bientot!

sursa foto