Trenul de Trieste

Titlu: Trenul de Trieste

Autor: Domnica Rădulescu

Editura: Tritonic, 2008

Traducerea: Oana Durican (nu am înţeles de ce nu a tradus cartea chiar autoarea care nu a uitat limba română)

Nr. pagini: 266

Recunosc că am cumpărat această carte la primul impuls pentru că avea Trieste în titlu, iar Trieste pe lângă faptul că este Italia, mai este şi unul din locurile mai putin turistice ale Italiei, deci un loc în care vreau să ajung, pentru frumuseţe şi inedit. Categoric cartea nu este una despre Trieste şi nici măcar nu este una despre călătorii, sau… hmm, poate că este despre un anumit fel de călătorie. Cert este că am ţinut în mâini şi am băgat la suflet una dintre cele mai bune poveşti despre libertate.

Cartea scriitoarei americane de origine română, Domnica Rădulescu, este o carte autobiografică ce include şi episoade de ficţiune, însă până la urmă a ieşit un fel de roman, destul de bun şi destul de prost în acelaşi timp. De ce bun? Pentru că pentru una ca mine care le revoluţia din ’89 avea 5 ani, poveştile cu iz de comunism spuse bine, aduc mereu câte o piesă nouă în puzzle-ul “pe vremuri” pe care n-am pretenţia că-l cunosc.

Trenul de Trieste ne aduce povestea de dragoste, dor şi libertate a unei studente din Bucureştiul lui “Nea’ Nicu”, Mona. Mona îl iubeşte pe Mihai, dar tot Mona îl mai bănuieşte pe băiat că ar putea fi securist. Toate acestea Mona le resimte pe fundalul contextului politic care îi hărţuieşte familia şi implicit pe ea, care se vede atrasă în tot felul de posturi stânjenitoare pentru aş turna tatăl sau colegii la securitate. Aşa că Mona lasă tot şi fuge. Întâi ajunge la Trieste (de unde şi titlul cărţii), primul ei contact cu lumea “reală” cu lumea fără turnători şi secutitate, dar şi cu lumea fără acasă şi fără iubire. De aici însă Mona ajunge să plece în USA crezând că trebuie să ajungă pe tărâmul tuturor posibilităţilor ca să uite complet de România ei iubită cu patimă şi urâtă la aceeaşi intensitate. După ce ajunge însă la Chicago, se căsătoreşte şi trăieşte visul, nu doar al ei ci şi al familiei ei, familiei care şi-a trăit libertatea doar prin ea, Mona realizează că trecutul nu este doar o poveste ci chiar o esenţă a întregii ei fiinţe.

Iubirea pe care în toţi anii de după plecarea din România, i-o poartă lui Mihai, frustrarea că a plecat cu misterul neeluciat (a fost EL sau nu a fost securist?), faptul că nu poate să-şi găsească împlinirea alături de soţul ei, dorul nemărginit de acel acasă pe care nu a mai reuşit să-l cunoască în altă parte decât la Bucureşti, toate aceste îi încolţesc Monei în minte ideea de a se întoarce şi a se pune de acord cu trecutul ei.

Cartea este o carte de dragoste pentru patria mamă, o dragoste pe care numai fugind din ţară cred că te poate încerca. Mona se întoarce, dar nu voi deconspira ce găseşte şi nu am să vă spun câte din frământările ei îşi găsesc rezolvare. Totuşi trebuie să mai răspund şi la faptul că am admis că romanul este şi unul destul de prost. De ce? În prium rând pentru că finalul a fost foarte dezamăgitor, iar dincolo de povestea ce m-a ţinut cu sufletul cu gură cred că mai stă şi o campanie de marketing a doamnei Răduescu. Poate mă înşel, însă dânsa după ce a publicat acest roman în engleză, aşa cum l-a şi scris de fapt, l-a “adus” în România odată cu venirea ei pentru susţinerea unor cursuri pe la universităţile din ţară. Dar, desigur acest lucru nu poate fi privit numai negativ, iar eu mă bucur că fie şi pentru atâta lucru romanul a ajuns să fie tradus şi la noi.

Dacă e să pun pe cântar, lucrurile bune din roman, stilul şi povestea în sine înclină balanţa spre lucrurile pozitive şi tind ca pe cele mai puţin bune să le dau uitării. Aşa că, vă recomand cu căldură acest roman despre România pe care unii o cunoaştem doar din auzite şi despre povestea unei tinere pentru care România va fi mereu primul dor între doruri.