Small talk, întrebări, planuri, diverse

Mi-am unit conturile de pe Picasa prin cumpărarea a 20 de GB în plus cu 5 dolari/an. Acum ar trebui să-mi ajungă. A durat puțin până am reîncărcat pozele de pe Celina pe Bianca, dar măcar acum sunt toate într-un loc, ordonate și safe.
 
Poșta Română mi-a tras clapa. Statistic trebuia să se întâmple deși sunt tare supărată pentru asta. I-am trimis Luizei ceva și nu tot ce am pus în plic a și ajuns la destinație. Rușine, Poșta Română, aproape că doream să vă laud, dar mi-am luat-o în freză pe bună dreptate. Sorry, Luiza…
 
Am văzut primul episod din House M.D și din 10 things I hate about you, primul e din ciclul “mare mirare că nu l-am văzut până acum”, al doilea e din ciclul “alt serial cu adolescenți ciudați”, primului îi dau șansa meritată, la al doilea mă mai gândesc.
 
Întrebare, tot despre seriale: ce e atâta tam tam cu Gossip Girl? Aș încerca, că tot vine toamna/iarna și o să stau mai mult în bârlog. Dacă e cineva care citește pe aici și are o părere pertinentă despre Gossip Girl să-mi zică.
 
Mai merge cineva în vacanță de acum? Dacă da, unde și mai ales ce prețuri a găsit… simt că o să mă damblagesc dacă nu o să mai plec pe undeva până vara viitoare :D
 
E încă marți și iar am ars pâinea prăjită… poate că ar trebui să-mi cumpăr alt aparat că pe ăsta tre să stau să-l păzesc ca să mănânc o pâine decentă.
 
Nu am terminat povestea din Grecia și mai am să vă povestesc și despre Macedonia și Skopje. Dar, m-am gândit că poate ar fi mai bine să merg cu o postare/două pe săptămână despre vacanță, căci drept să vă spun nu-mi place să epuizez așa de repede subiectul și nici nu vreau să mă plictisesc până și pe mine de el :))
 
Azi am alegat un km pe pista din parcul Iuliu Hațieganu, mâine vreau să alerg un km jumate, apoi doi și tot așa, dacă o să țină vremea cu mine și cu planurile mele până dă frigul acela cu minus și zăpada aia groasă vreau să ajung să aleg minute bune fără să gâfâi :D
 
Azi plecând de la școală, o cunoștință trecută de prima tinerețe m-a întrebat ce mai fac. M-a pus naiba să-i răspund că nu fac așa de bine pe cum aș vrea. Omul s-a mirat peste măsură și mi-a trântit în față întrebări gen: “Sunteți cumva bătrână?”, “Aveți oare către 80 de ani și mergeți în baston?”. Văzându-mă perplexă a continuat cu alte remarci ce în mod normal ar fi trebuit să mă măgulească și să mă remonteze, dar m-a întristat adevărul lor… așa că nu am ieșit memorabil din situație. Am urat o zis bună, am întors spatele și am plecat :P
 
Bronzul meu pleacă la plimbare, offf… și îmi plăcea așa de mult :(
 
Îmi place Alejandro, dar nu și GaGa, îmi place melodia, dar nu și clipul. Sincer, chiar îmi place melodia asta. Probabil că e mai veche, dar eu cum nu mă știu la muzica nouă, pentru mine asta pare foarte nouă :D
 

Sidari-Apraos-Kouloura-Kerkyra

După prima zi petrecută în minunata stațiune Agios Georgios se împunea ca măcar următoarele două să le petrecem descoperind insula. Aceasta s-a dovedit până la urmă marea frumusețe a insulei, traseul prin aproape toate stațiunile mari. La fel ca o mare metropolă care merită descoperită la pas și Corfu merită descoperită stațiune cu stațiune. Noi am avut baftă că venisem cu mașina, dar cei mai mulți și-au închiriat mașină pentru acestă activitate. Pierdeai mult dacă nu făceai un astfel de traseu.
 
Întâi noi am mers spre Sidari ca să vedem celebrul Canal D’amour în ale cărui ape dacă te scalzi împreună cu jumătatea cică rămâi împreună pentru totdeauna (când am fost acolo nu am știut, dar am aflat acum). Sidari oricum e o stațiune frumoasă și destul de mare. Apa a fost mai caldă decât în alte locuri, dar din păcate nu a fost chiar așa de limpede. În Canal însă culoarea a fost uluitoare, totuși puțini s-au încumetat să coboare pentru o baie…
 
 
Am continuat pe traseul Roda-Achavari-Kassiopi cu o oprire la poate cel mai minunat loc din Corfu, plaja Apraos. Aici am descoperit o apă minunată, caldă și foarte albastră. Ne-am promis că în una din următoarele zile o să venim să facem baie aici. Nu am mai răbdat și am venit chiar a doua zi.
 
 
Următoarea orprire a fost Kouloura plină cu bărcuțe colorate și cu yacht-urile private unde glumele gen “Unde l-ai parcat pe al tău” nu se mai terminau. Aici am văzut și cel mai sweet baby ever căruia i-am făcut o poză cu toate rugămințile lui Clau să nu mai fotografiez copii străini că poate părinților nu le place. Eh… ai un copil frumos, ce să nu-ți placă?
 
 
Ținta următoare a fost Kerkyra, un oraș încântător pe care nici nu cred că-l pot descrie în cuvinte. Ne-am mai întors încă de două ori până la plecare aici și de fiecare dată mi s-a înfățișat ca o Veronă italiană fără cusur. Asemănările mi s-au părut mult prea mari, atmosfera mult prea similară, dar per ansamblu orașul capitală a insulei Corfu s-a dovedit a fi o bijuterie remarcabilă.
 

I can run but I can’t hide

Fugim de timp, fugim mai ales de timpul care trece. Fugim însă uneori și de timpul care are să vină din simpul motiv că suntem conștienți că odată venit va trece și acela.
 
Mi-am adus niște pietre din Grecia. Le-am cules în ultima zi când am realizat brusc că nu există scoici. Le-am pus pe o tăviță aici în cameră. Nu, nu au sunetul mării. Și dacă l-ar avea, ce? Aș mai aveau eu timp să-l ascult azi sau zilele următoare?
 
Paradoxal, fugim de timpul care trece și ne refugiem în melancolie. Încep să regăsec bizar acest lucru. Melancolia în cantități mari nu e normală, nostalgia nu e un cântec dulce care ne îmbie la visare ci o realitate crudă a faptului că am pierdut ceva.
 
Fug de timp, de cel care a trecut și cu atât mai mult de cel care are să vină. Și nu-mi explic de ce… pentru că nu rezolv nimic cu asta. Nici măcar nu mă pot ascunde.

Jurnal de vacanță – Mircea Eliade

Facem o mică, foarte mică pauză de Grecia și plecăm în vacanță cu Eliade alături de cartea sa de consemnări de prin lume. (Editura Gramond, 164 pagini, citită în mai când doar visam la vacanța mea).
Pentru că e o cartea care nu se poate “povesti” o să scriu un colaj de citate care m-au răscolit de-a lungul acestei cărțulii, pe care mai aveam un pic și o copiam pe toată într-un caiet :D Citatele sunt diverse, sunt emoții câștigate în călătorii și sunt nostalgii despre un Eliade căruia se știe cât de mult i-au plăcut călătoriile.
 
Despre Veneția:
 
“Ce se poate scrie despre Veneția care să nu fi fost scris deja?”
 
“Veneția e sezuală prin ea însăși.”
 
“Cred că Veneția nu poate fi cuprinsă în toată făptura ei decât la a treia sau a patra revedere: după ani istovișți în biblioteci, pe mări, după stranii și diverse experiențe senzuale, după acea maturizare pe care o lasă suferințele avute și nemărturisite…”
 
Despre amintirile vacanțelor:
 
“Nicăieri nu e destul de frumos, destul de extraordinar: spiritul omului dorește mereu altceva, își amintește necontenit de alte locuri, regretându-le.” (așa de bine mă regăsesc aici)
 
“Ultimul ceas al unei duminici nu se leagă de primul ceas al zilei de luni ci de primul ceas al duminicii ce vine.”
 
“Nu trebuie să regreți niciodată lucrurile pe care nu le-ai văzut. Nu trebuie să regereți, mai ales lucrurile pe care încă nu le-ai văzut și poate pe care nu le vei vedea niciodată.”
 
Despre călătorii:
 
“Farmecul și valoarea călătoriei e spontaneitatea ei; este, mai ales, caracterul ei ireversibil.”
 
“Călătoria, prin simplul motiv că e o ieșire din tine, o renunțare provizorie la personalitatea ta aparține acelei dificile categorii de fapte omenești care se numește aventură. Și e fără sens să regreți sau să încerci să repeți o aventură…”

Grecii și marea lor

Ajunsesem în Agios Georgios cu străduțele lui întortocheate, dar atât de pline de leandri, obosiți dar încântați. După o pădure de măslini se ivi și hotelul pe care îl căutam: Theo’s Hotel pe care îl văzusem doar în poze după câteva zile de căutări intense pe internet. Am intrat, am parcat și pentru că era înainte de ora 12 (la care se face în mod normal check-in-ul) am mers să întrebăm dacă ne putem caza ori ba. De fapt au mers băieții, noi (eu și Cori) ca două mimoze ce se respectă am stat în curte și am făcut câteva poze (aveau să fie primele din cele 2000 care au urmat) :))
 
 
Daaa, ne putem caza!!! Ne-a întâmpinat chiar Teo, un grec mărunțel dar plin de viață. Vorbea engleza bine și părea extrem de cuprinzător. Pe Elena, soția lui aveam să o cunoaștem puțin mai târziu, după ce ne-am instalat în camere. Și ea o femeie foarte de treaba. Teo însuși ne-a prezentat camerele, ne-a zis la ce ore putem lua micul dejun și ne-a asigurat de toată ospitalitatea lui pe perioada șederii noastre. Teo și Elena mi-au modificat, cel puțin mie, percepția asupra patronilor. Adică, “la” România, dacă ești patron, ești patron, ceea ce se traduce prin faptul că dai doar ordine și strigi la angajați. Ei bine, la greci se pare că patronii pun umărul la treabă în același ritm cu angajații. Dacă a fost cazul Elena a strâns după mese, iar Teo a turnat în pahare. Sincer, foarte sincer, nu știu dacă a fost o treabă de fațadă (prefer să cred că nu), dar oamenii de la hotel în frunte cu “stăpânii” au părut o mare familie în care fiecare se ajută pe fiecare. Să nu vă spun că pentru mine aceasta a fost cea mai mare bilă albă posibilă din tot ce a însemnat cazare.
Camerele au fost așa cum am crezut și pentru cât am plătit, nu am avut pretenții exagerate și nici nu consider că cineva ar trebui să meargă în Grecia căutând un hotel de 5 stele. După umila mea părere ei au oricum o țară de 5 stele, deci tu, ca turist, te poți mulțumi și cu o cazare mai modestă, că nu ai mers în concediu să stai doar în cameră, come on (sau vorba lor Ela, Ela) :))
 
 
Cazați și proaspăt introduși în atmosferă, ne-am echipat urgent de plajă, chiar dacă abia mai puteam ține ochii deschiși. Direct spre plajă am luat-o (se ajunge pe jos cam în 10 minute). Plaja din Agios Georgios e tare frumoasă, iar apa extrem, dar extrem de curată, numeri firele de nisip… din păcate a fost cam rece. Nu știu de ce, nu-mi prea explic diferențele de temperatură de la o plajă la alta, dar ele au existat și am verificat asta. Eh… oricum, la cât de nerebdători am fost să ajungem la mare, am intrat oricum și ne-am revenit instant. Întorși însă în soare, ne-am înmuiat la loc, motiv numai bun să mergem la îngurgitat ceva pe o terasă. Am ales un Gyros tradițional cu sos tzatziki care ne-am omorât foamea și ne-a mai întărit pentru a doua parte a zilei.
 
 
Această a doua parte am petrecut-o însă la piscină unde apa era mai caldă și lumea mai puțină. Ne-am putut desfășura în voie, căci piscina era undeva în spatele hotelului și nu au deranjat pe nimeni săriturile noastre în apa. Dar, să las mai bine pozele să vorbească despre această stațiune și despre starea noastră de bine. Se vede… nu-i așa? :))

Pe insulă

De la Igoumenitsa și până la Kerkyra (Corfu Town) am făcut cu feribotul cam o oră jumate, iar în condițiile în care am prins chiar a doua cursă pe ziua respectivă am ajuns pe insulă destul de devreme. Primul impact cu insula a fost un WOW mare pentru că din larg am văzut coasta străjuită de o fortăreața ce dădea o patină antică locului. Dar, doar o dădea, pentru că peste drum stăteau parcate fain frumos mai multe vase de croazieră care mie mi-au luat ochii (se știe că eu tare aș mai pleca într-o croazieră) și care ne-au urat bun venit într-un loc care evident împletea vechiul cu noul într-un fel fericit pentru orice turist. Eu niciodată nu m-am simțit mai turistă ca atunci, nu știu de ce.. poate că eram pentru prima data pe o insulă?!?
 
 
Era cald, auzisem de căldurile de august și sincer m-am rugat să nu ne topim. Ori m-am rugat eu cu ardoare, ori Corfu chiar are o climă mai mult decât OK, adică e cald în timpul zilei (nu 40 de grade care să te moleșească), însă serile și diminețile sunt extrem de plăcute, nopțile chiar răcoroase aș putea spune, deci numai bine. Nu știu cum o fi în iunie-iulie, dar noi la mijloc de august nu am simțit nevoia să dam drumul la AC în camera de hotel. Până la urmă e marea, dar e și muntele și pădurea și vegetația aceea care nu permite climei să o ia razna ca la marginea deșertului. O mare bilă albă pentru Corfu la acest capitol.
 
 
Și acum, că tot suntem aici, marea bilă neagră: drumurile; asfaltate până în vărful muntelui, dar atât de înguste încât ai împresia că mereu mergi pe contrasens. Este o minune (sincer) că ne-am întors cu mașina întreagă, căci de prea multe ori treceam milimetric pe lângă alte mașini și de prea multe ori aveai impresia că drumul e cu un singur sens când de fapt el nu era :D Mă rog, pe astfel de drumuri am străbătut Corfu în lung și-n lat… cred că la un moment dat ne-am obișnuit să circulăm cu oglinzile pliate (exagerez un pic, dar nu cu mult) :)
 
De la Kerkyra urma să mergem în stațiunea în care avem cazarea și anume Agios Georgios. Prima împresie pe care ne-a lăsat-o Kerkyra, văzută din mașină a fost la unison, vorba lui Cristi’ “Miami”, nu că ar fi fost unul din noi acolo, dar nici într-un alt loc atât de plin de palmieri și atât de luminos nu am mai fost. Așadar Welcome to Miami… scuze Corfu…
 
 
În aproximativ 30-35 de minute am ajuns și la Hotelul lui Theo din Agios Georgios cu marea dorință de a ne odihni, dar cu una și mai mare de a ajunge în valurile mării. Dar despre asta în episodul următor…

The road to Corfu (part. II)

Am ajuns pe la 18:30 la Belgrad, deci cam târziu pentru o vizită serioasă. Îl văzusem din depărtare de pe autostradă, doar că ratasem intrarea în oraș și ne-am învârtit ceva întrebând în stânga și-n dreapta pe unde să o luăm. Am întrebat chiar și doi polițiști care ne-au zis “uan kilometer dat uei”, doar că ne-am prins noi că la ei kilometri sunt ceva mai lungi decât la noi. A rămas și vorba “kilometri sârbești” unde 1 km sârbesc = 10 km românești :))
 
Evident am găsit orașul, până la urmă și am ajuns în centru, am parcat chiar în față la Ministerul Afacerilor Externe unde am luat și o amendă de parcare (că naiba poate citi în chirilice ce scria pe tăblițele alea și noi am crezut că e gratis parcarea) și apoi ne-am plimbat pe jos, unii cu ochii după o pleșcaviță autentică, alții după clădiri distruse și cu o grămadă de întrebări în cap. Lucru clar, Belgradul m-a întristat foarte tare, clădirile acelea ce poartă urmele războiului sunt lăsate acolo ca să nu uităm nimic, e dezolant, e trist, se ridică părul pe tine și nu poți să nu te gândești că poate într-o dimineața normală în care oamenii se pregăteau să meargă la muncă, niște avioane au lovit în plin centrul istoric, inima fostei Iugoslavii a stat și niciodată nu a mai continuat să bată la fel. Am simțit războiul mult prea aproape, un trecut cu mult prea recent, prea apropiat s-a înfățișat înaintea noastră, un trecut care nu mi-a plăcut pentru că m-a bulversat. Și așa am plecat din Belgrad, tristă și neconsolată, dar eu am vrut-o, a fost o curiozitate morbidă, recunosc.
 
Deja se întuneca, am oprit la un popas să mâncăm, mâncasem puțin că nu am vrut să mi se facă ca de obicei rău pe mașină, mai ales că făceam la 250-300 de km schimb cu Cristi, deci avem și ore în care nu eram la volan, momente în care era foarte posibil să mi se facă rău. Din fericire nu mi s-a făcut. (yeeeey)
 
Am traversat Macedonia noaptea (se poate trece doar cu buletinul și aici), am văzut că au mulți munți și deși e o țară muuult mai mică ca România are autostrăzi care o străbat, iar taxele nu sunt foarte mari. Când am intrat în Grecia nu știu de ce mă simțeam ca și cum am ajunge imediat la destinație, aiurea, mai aveam de condus o noapte și oboseala se instalase. Cât am condus eu am reușit să văd din depărtare Salonicul, luminat noaptea, pare de vis (îmi doresc să-l vizitez) și am mai reușit să-mi și dau seama de ce autostrăzi mișto dispune Grecia. Salonic-Igoumenitsa e ceva ce rar vezi și ai ocazia să străbați, e colosală, extrem de bine făcută și semnalizată, plină de tunele și de parcări foarte bine amenajate. Cristi a zis că e mai bună decât tot ce a străbătut el în Germania (și el a circulat ceva pe acolo).
 
În cele 20 si ceva de ore de drum am reușit către dimineața zilei de 12 august să adorm puțin, doar că pe la 7:20 am ajuns la Igoumenitsa și am găsit bilete pentru feribotul de 8:30, deci eram foarte fericiți că nu mai trebuie să stăm și să pierdem vremea în port când o puteam pierde pe plajă. Ceea ce am și făcut imediat ajunși în Agios Georgios.