Filme

Două doamne, două destine, două filme.

9 comentarii

M-am lăsat încântată de două filme absolut fabuloase, Coco avant Chanel și Precious. Cuvintele sunt cam de prisos, trebuie să le vedeți. Chiar mi-am dat seama că în ultima vreme nu am văzut filme care să nu-mi fi plăcut, hmmm…

COCO AVANT CHANEL (2009) cu Audrey Tautou și Alessandro Nivola

Povestea vieții marii legende Gabrielle (Coco) Chanel înainte de fulminantul său succes, un film la superlativ cu Audrey Tautou excelentă în rolul lui Coco și cu un șarmant “Boy” interpretat magistal de Nivola (wow, mi-a plăcut foarte mult). Un film despre o poveste de succes în spatele căreia stă ca de obicei (fir-ar al nabii) o poveste și mai tristă, cu mult prea tragică. Nu știu de ce am asemănat-o cu povestea altei franțuzoaice celebre Edith Piaf. De ce “geniul” trebuie scos la iveală numai după o mulțime de nenorociri?



PRECIOUS Based on the novell Push by Sapphire (2009) cu Gabourey Sibide, Mo’Nique, Mariah Carey, Lenny Kravitz (pe care nu l-am recunoscut în film) :)

O altă poveste tristă dar extrem de profundă despre o tânără de 16 ani pe care propriul său tată o lasă pentru a doua oară însărcinată. Un film despre viața de mizerie dintr-un cartier infect al Americii și despre puterea unui copil fără nicio șansă de a ridica ochii spre lumină. Un film despre familia pe care o poți obține când familia căreia îi aparții și-a bătut joc de tine. Un rol fantastic pentru Mo’Nique (premiat cu Oscar) și un debut extraordinar pentru tânăra Gabourey Sibide, un exemplu de reușită a unei tinere mai “altfel” într-o industrie a lui Kate Moss și ale cele asemeni ei. Nu pot decât să-i felicit pe cei care au gândit că acest film se poate realiza și mai ales că el poate fi și încununat de succes pentru critici și extrem de apereciat de public.

Dacă nu ieșiți mâine la iarbă verde să sărbătoriți 1 Mai (muncitoresc) :)) , merită să vedeți aceste două filme, vă iau împreună cam 4 ore, dar vă vor schimba ziua și poate veți învăța ceva :)

Filosofari

Între ce aș vrea și ce ar trebui

9 comentarii
M-am gândit că “ar trebui” ține mereu de celălalt și nu de mine, dar totuși “ar trebui” se răsfrânge asupra mea din cauza faptului că așa am fost crescută (vorbesc la persoana I, dar se regăsește cine vrea). Am fost crescută în “religia” lui AR TREBUI, urmată de firescul “că dacă nu…”. Nu, categoric nu au greșit părinții, ei la rândul lor au fost crescuți așa și atunci nu mă pot supăra pe ei, dar mă pot supăra pe mine că odată despinsă din cuib nu m-am luptat cu morile de vând pentru “AȘ VREA”. Și l-am pierdut iremediabil.
 
Am făcut de atât de multe ori ceea ce “a trebuit” în loc de ceea ce “aș fi vrut” că am ajuns, cred, la o suprasaturație. Însă, între “a trebui” și “a vrea” stă inevitabil ceva ce orice copil de 3 ani știe, doar că odată cu vârsta (aka educația) copilul uită și se trezește că a ajuns mare și a uitat să zică NU. Așa că între cele două stări de fapt se află miraculosul NU. Eu NU știu zice NU, iar când o zic pare că toate nenorocirile din lume se revarsă asupra mea. Zici că eu am făcut toate relele pământului așa mă știu autoflagela. Mă simt vinovată când zic NU, la orice. Un psiholg cel mai probabil ar zice că asta ține de faptul că nu am încredere în mine, un sociolog poate s-ar pune pe făcut o statistică spunându-mi că mă aflu printre cei 95% dintre oameni care nu știu zice NU. Și tot așa s-ar găsi mulți care să mă îmbete de cap cum că “alegerile sunt ale omului… bla, bla, bla…bla, bla, bla”.
 
Cei care știu să zică NU sunt cei care fac ce vor în loc de ce trebuie, a nu se înțelege că ei se rezvrătesc împotriva societății ci doar nu plâng pe la colțuri că sunt arătați cu degetul de cei care au altă viziune asupra aceleiși societăți. Ei își trăiesc pur și simplu viața, dincolo de rigori și de convenții absurde, dincolo de faptul că “ar trebui” să facă ceea ce TREBUIE “că dacă nu” vai și amar de capul lor. Până la urmă ce naiba e cu acest “vai și amar”? Ce înseamnă el? Cine hotărăște cine și de ce trebuie etichetat cu “vai și amar”? Să fie oare cei care toată viața au urmat cursul lui “ar trebui” în loc de cursul lui “aș vrea”? Aceea?
 
Cu siguranță câțiva se vor ridica și-mi vor spune că eu nu știu ce vorbesc. Cum “să vrei” să citești Kant când “ar trebui” să mergi la serviciu să-ți câștgi o coajă de pâine? sau Cum “să vrei” să mergi în Brazilia când “ar trebui” să stai în România și să-ți faci credit la casă pe 50 de ani? CUM?… ei bine, uite așa… că așa vreau… și eu care citesc Kant și merg în Brazila voi sfâtși tot acolo ca și eu care merg la serviciu și îmi fac credit pe 50 de ani. Exact tot acolo.
 
Măi frate, uite că știu al naibii de bine asta în teorie, dar în practică fac exact invers. Cine să mă mai înțeleagă? Adevărul e că între “aș vrea” și “ar trebui” pe lângă educația primită și NU-ul ce ar fi trebuit dobândit mai stă ceva… și cred că e propria-mi limită.
 
P.S. Nu am pornit postarea de la un fapt concret ci de la ceva la care m-am gândit de multă vreme :)

Carti

Invitație la vals

12 comentarii

 

 

Titlu: Invitație la vals
Autor: Mihail Drumeș
Editura: Art
Nr. Pagini: 273
Citită în: Februarie 2010
Preț: 11 lei, Biblioteca pentru toți, Jurnalul Național.
Nota: 9/10
Recomandare: da, cu precădere celor care apreciază romanele de dragoste, dar se poate citi și din perspectivă pshilogică.
 
“Aveam nevoie de odihnă multă și lungă, să nu se mai sfârșească. O odihnă pe care nu ți-o dă altcineva decât moartea. Căci de atâtea ori viața e mult mai grea decât moartea” – dacă așa ți-o trăiești, aș adăuga eu.
 
Deși mi-a plăcut foarte mult, romanul lui Mihail Drumeș m-a întristat peste măsură. Este un roman de dragoste extrem de trist, dar și pasional în același timp. E acaparant și fără a fi obositor te absoarbe în paginile sale. Povestea lui Tudor și a Michaelei m-a înduoișat până la lacrimi ca mai apoi să-mi pună serios nervii la încercare cu iubirea lor distructivă, o iubire de oameni mândrii și încăpățânați, maturi, dar care s-au comportat ca niște copii lipsiți de iubire, ca niște făpturi ahtiate după dragoste, dar care și-au bătut joc de acest sentiment.
 
După ce o cucerește din joacă, dar extrem de greu, pentru că “în materie de dragoste perseverența e o armă care nu da greș”, (să o impresioneze pe Michaela, devine pentru Tudor un full time job), Tudor deși nu recunoaște se îndrăgostește iremediabil de fata inabordabilă, dar pentru care, el a fost dragoste la prima vedere. Începutul romanului e marcat de scrisorile de dragoste pe care Tudor le trimite Michaelei și la care nu primește răspuns, iar el cu orgoliul rănit își propune să o cucerească cu orice preț pe “fata aceea mândră”, care odată cucerită parcă nu-l mai atrăgea atât de mult.
 
Nu am de gând să vă povestesc cartea, nu asta vreau, vreau doar să analizez acestă poveste de dragoste, din start greșită, nu ca sentimente ci ca mod de a vedea lucrurile. V-ați dat seama din ce am zis până acum că povestea de dragoste mioritică pe care am citit-o s-a desfășurat o vreme ca o jocă de-a șoarecele și pisica, iar mai apoi s-a transformat într-o idilă minunată ce părea că nu are cum să se termine prost. Și totuși… aici intervine măiestria de crearea a realității la Drumeș. Când nimic nu mai pare că ar putea fi distrus, oamenii găsesc căi nebănuite de a distruge totul, chiar și pe ei înșiși, plecând de la premisa că pasiunea nu trebuie lăsată să se urce la creier și să-ți ia mințile. “Reteaz-o încă de la inima. Cine raționează în iubire e stapânul celuilalt”.
 
Dragostea celor doi se transformă într-un coșmar odată cu hotărârea lui Tudor de a se despărți inexplicabil de Michaela și cu refuzul ei de a cere socoteală acestui fapt, deși avea tot dreptul. Mândria unei femiei rănite și orgoliul prostec al unui bărbat pe care nu l-am înțeles, ba chiar l-am urât (nu doar pe el ci tipologia lui în general) s-au întâlnit tragic în acestă relație. Probabil bănuiți oarecum firul poveștii, dacă nu sigur veți fi tentați să mergeți la carte și să-l descopeirți. Pentru mine cartea a devenit palpitantă cam de pe la acest moment al despărțirii și deși am intuit finalul, că nu se putea altfel am dorit să văd până unde poate merge omul în aș face rău cu mână lui. Și totuși nu neg că am sperat ca această poveste să nu se fi terminat cum s-a terminat.
 
“Invitatia ta la vals n-a fost decît actul de nastere al acelei iubiri negre care sfîrseste cu moarte”.

Carti

Despre cititul "de plăcere"

8 comentarii

În urma unui comentariu, care nici acum nu știu dacă a fost răutăcios sau nu, m-am hotărât să scriu o postare despre timpul pe care îl aloc eu cititului “de plăcere” și mai ales de ce fac asta acum și nu am făcut-o poate cum ar fi trebuit cu mai multă vreme în urmă. Sau de ce atunci a fost altfel.

În anii de școală (și aici desigur mă refer la perioadă de până la finalul liceului), timpul alocat cititului a fost inclus în timpul de studiu, căci am avut noroc de profesori (și vă rog să mă credeți, chiar contează) care ne-am stimulat să cititm. Aceștia au fost 3 la număr, doi de limba și literatura română și unul de engleză. Dacă pentru unii ceea ce ne puneau ei să cititm părea “lectură obligatorie” pentru mine a fost de plăcere, cu o mențiune, nu am citit decât ceea ce mi-a plăcut. Așa că marile romane ale literaturii române și ale literaturii engleze, eu le-am citit atunci.

Din păcate nu am avut parte și de un professor bun pe literatură universală, spun din păcate pentru că pe această latură nu m-a ghidat nimeni, ba mai mult, pentru acele ore nimeni nu se pregătea deloc. A fost frustrant, pentru că deși am mai citit și altceva pe lângă literatură română și engleză nu aveam cu cine să vorbesc despre asta. Ce nu aș fi dat să fi fost elevă pe vremea cercurilor de lectură. ?!?

În clasa a XI a am descoperit singură singurică filosofia și asta din cauza “Luceafărului” lui Eminescu în care împreună cu proful de română am găsit latura shopenhauerină și din aproape în aproape am început să-mi iau de la bibliotecă cărți de filosofie (dar nici aici nu m-a ghidat nimeni și consider că am făcut niște gafe). Apoi abia în a XII a început să studiem filosofia și am prins gustul pentru ea.

Odată cu facultatea m-am stins puțin, și asta pentru că am început să las deoparte literatura în detrimentul filosofiei. Am început să citesc și să încerc să înțeleg filosofia cu pași mici, așa cum ar fi trebuit să o fac de la început. A fost teribil de greu (încă mai este și acum după mulți ani). Normal, după o vreme am început să alternez, să revin la literatură, la poezie, la altceva… dar a durat ceva până mi-am revenit bine (m-au ajutat și fetele cu care stăteam în chirie, ambele studente la litere care aveau cărți superbe de citit în timp ce eu mă luptam cu grecii antici).

Apoi în 2007, odată cu terminarea facultății și cu intrarea în câmpul muncii mi s-a tăiat craca de sub picioare, după 10 ore la muncă, cine naiba mai avea dispoziția necesară să vină acasă la 8 seara și să citească? Eu una nu… asă că până în toamna lui 2008 am avut cea mai cruntă perioadă de post în ale cititului din toată viața mea de până acum. Citeam, dar extrem de puțin, trăgeam și o lună de o carte minusculă, se așeza praful pe ea…

În octombrie 2008, întrând din nou la școală, am intrat practic în altă etapă de viață care mi-a permis să fiu “ mai liberă” pentru o vreme și mi-am promis solemn că indifernet cât de mult mă va solicita noua postrură (în care am de citit total altceva decât cărțile sufletului meu) nu voi abandona “cititul de plăcere”. Și până acum am reușit să mă țin de promisiune și am reușit să recuperez unele cărți “pierdute” la orele de literatură universală, și am reușit chiar să recuperez unele cărți ale copilăriei (pierdute probabil din cauza faptul că nu am fost copilul cu cartea în mână ci copilul care se ajuca “mâța scunsa” și “bedminton” afară pe stradă, dar nu regeret deloc).

Și ca să răspund strict altcuiva care mi-a zis: “Mi se pare extraordinar ca mai apuci sa citesti chestii, asa, de placere.
Te invidiez sincer”. Ei bine… dacă tot ce am scris mai sus nu sunt argumente solide de ce o fac, trebuie să mai spun că eu mai am multe de recuperat, nu am citit foarte multe cărți “mari” care probabil trebuiau citite cândva, așa că am viața înainte… și vreau din plăcere, nu pentru că vreau să bifez un anumit număr de cărți (chiar dacă am declarat la începutul anului că vreau să citesc măcar 80 de titluri în 2010) să le citesc și pe acelea și în plus să mai reușesc să mă relaxez cu o carte ușurică înainte să adorm.

Mi-am dat seama că depinde numai de mine cât timp vreau să aloc cititului și cât timp altor activități. Asta se poate traduce și așa: depinde de mine cât timp îmi permit să aloc lucrurilor care mă interesează cu adevărat, iar cititul e doar unul dintre ele.

Carti, Concursuri

Câștigător Concurs: Horoscop cu Dragoste

5 comentarii
În urma răspunsurilor voastre la concursul lansat de mine, Horoscop cu Dragoste, am desemnat câștigătorul. Vă mulțumesc tuturor celor care ați găsit interesant concursul și celor care mereu răspundeți provocărilor mele.

Cartea Horoscop cu Dragoste de Hazel Dixon-Cooper (Editura Polirom, 2004, 276 pagini) merge de această dată la Timișoara, la Ana-Maria !!! pentru răspunsul ei: “Sa iti zic de ce imi place sa il citesc: pentru ca la zodia mea totul e la superlativ si chiar si trebile naspa suna frumos….asa ca ma gadila in amorul propriu…iti dai seama :D
De ce nu imi place sa il citesc: pentru ca e o imensa si uriasa gororita…vorbeste la modul general si sincer, sincer…mie nu mi s-a potrivit niciodata previziunea spusa de diverse mame omizi… :)))) Cea mai tare chestie a mea , cu bataie pe horoscop si compatibilitati , ar fi relatia din familia mea actuala: eu scorpion, el gemeni….dupa horoscopul stas, relatie imposibila…dupa noi doi…relatie de vis, dragoste cu carul si iubire cu badabai… :D”

Felicitări!!! Draga mea, aștept să-mi trimiți adresa ta unde eu o să-ți livrez cartea. Poți să-mi trimiți un mail cu adresa la bianca.tripon@gmail.com.

Vă doresc o săptămână foarte bună.

Înapoi în viitor

Înapoi în viitor (II)

7 comentarii

O poză de prin 1986, cu tati… eram tânără și neliniștită (asta ca să nu zic neastâmpărată) :))
Baticul era o pasiune de-a mea, roșu cu firicele aurii, eram topită după el, iar bunică-mea mă lega în spate că așa îmi stătea mai bine :))
 

Deși nu e o poză foarte clară, e cam singura care mă înfățișează așa cum am fost eu pe vremea “gădiniței”, adică îmbufnată tot timpul, pentru că daaa… NU am suportat grădinița :)) Știu că mulți nu înțelegeți cum vine asta, dar ăsta e purul adevăr :)) Am urât-o din toți rărunchii.
 
P.S Poza asta de la grădi e mai mare, mai sunt și alții prin ea, poate o pun într-o zi pe toată, dar posibil ca unii să se recunoască, adică cei care au fost La Cămin, lângă Liceu ;)
Aaaa!!! Aici cred că ne-au făcut “Șoimii Patriei”, deci poza e de prin 1988, LoooL :))
 

Filme

Up in the air, everybody’s fine.

7 comentarii

UP IN THE AIR (2009) regia: Jason Reitman, cu George Clooney, Vera Farmiga, Anna Kendrick
Ryan Bingham are un job care-i permite să călătorească mereu, dar slujba e destul de ingrată, el merge la diverse companii și este acela care discută cu personalul disponibilizat. Astfel în aceste călătorii o întâlnește pe Alex cu care o aventură fără să știe foarte multe despre ea. Deși e un celibatar convind Ryan se îndrăgostește de ea și toate duc în spre a crede că sentimentul este reciproc.
Compania la care lucrează Ryan are însă un plan care să nu le mai permită angajaților să călătorească ci să concedieze oamenii printr-un sistem pe internet. Aici intra în scenă Natalie Keener, promotoarea acestui program. Ca să-i demonstreze că lucrurile nu se pot rezolva astfel, Ryan o duce cu el de-a lungul țării ca să-l vadă discutând cu oamenii. În paralel el se mai întâlnește cu Alex, care o viața exact ca și a lui, dezvoltând o relație cel puțin ciudată pentru Natalie, care mult mai tânără fiind nu înțelege deloc stilul de viața al lui Ryan. Deși toate merg așa cum pare să-i facă fericiți pe protagoniști, în spatele zâmbetelor de complezență se ascund multe necunoascute și multe dorințe neîmplinite.


EVERYBODY’S FINE (2009) cu Robert de Niro, Drew Barrymore, Kate Backinsale, Sam Rockwell în regia lui Kirk Jones
Acesta este un film care mi-a făcut pielea de găina de la început până la final. Povestea unui tată care nu s-a implicat deloc în viața copiilor săi (acum maturi), dar care ajuns singur dorește să-i strângă pe toți la un loc, e impresionantă. Frank, rămas singur după moartea soției sale, dorește ca de sărbători să-i strângă acasă pe toți cei patru copii ai săi, fiecare ajuns pe drumul său în altă parte de țară. Cum aceștia din mai multe motive nu pot veni, Frank deși bolnav se gândește să meargă el la ei să-i viziteze însă fără să-i anunțe. Astfel, ajunge să străbată țara de la New York la Chicago, la Denver și până în Las Vegas, iar ceea ce găsește în viața copiilor săi îl devastează, pentru că nimic din ceea ce părea a fi sau ce crezuse el că ar trebui să fie nu era. În plus copilul problemă al familiei David, nu e de găsit și ceilalți încearcă să-și menajeze tatăl, ascunzându-i adevărul. Dar până când?

Am văzut aceste filme la diferență de o zi fără să știu că în substrat dezbat aceeași problemă, a aparențelor. De multe ori în viața noastră trecem pe lângă oameni și locuri, credem că știm totul despre ele, dar ce ne garantează asta? Poate nici cea mai apropiată persoană nu ne e pe deplin cunoscută.
Close Menu