Observ de-o vreme încoace că miercurea mi se bulucesc cele mai multe evenimente “ciudățele” din săptămână. Poate și din cauză că miercurea am drumul obligatoriu la școală unde petrec cam 8 ore (deci cel mai mult având în vedere că în rest stau cam max. 4 ore).
Miercurea trecută am spart oglinda mică din baie (aia cu care ma uitam să văd dacă îmi stă bine freza în spate). Am scăpat-o în vană ca bleaga, pentru a nu știu câta oară, numai că de data asta a sărit o bucată din ea. Da, știu “enșpe” ani de ghinion cu cioburi care cică aduc noroc. Tot miercurea trecută în plin centru Clujului printre eternii “romi” care bântuie în încercarea de a primi “1 leu pentru Atheneu”, o țigancă m-a întrebat dacă vreau să-mi ghicească. M-am șocat, dar asta nu e tot, luni, am întâlnit alta (sau poate tot aia că nu i-am reținut fața) care și-a oferit aceleași servicii. Mă rog, oare vrea cineva să-mi spună ceva?!?
Miercurea asta am observat că din cauza crizei probabil băncile nu mai au aer condiționat. Am fost de exemplu la Transilvania să plătesc niște facturi și sincer m-am sufocat de cald în condițiile în care am stat la rând într-un spațiu plin de oameni iar afară erau 30 de grade. În Piața Muzeului pe lângă târgul meșterilor populari sau ce era ăla, niște liceeni isterici erau disponibili spre ceea ce pancartele lor ziceau – “Free Hugs”. Ok. Ce e asta? Inițial am crezut că e mișcare/paradă gay, cu care by the way nu am nimic, dar Free Hugs? Wtf? Am reușit să mă strecor prin mulțime.
La “Humanitas” au promoția cu “2 plătești, 1 primești” cam de când au deschis librăria, dar numai azi am profitat de ofertă cumpărând 3 cărți pe care le doream de-o veșnicie. Și apropo mi-am dat seama că în ultimul timp mi-am luat cam multe cărți și ar trebui să o las mai moale.
Și cireașa de tort.
Azi, după ce-l iau pe Clau de la lucru mergem la Cora la cumpărat de-ale gurii. De vreo lună zace chiar la intrare un aparat din ălă (nu-i știu denumirea exactă) cu un fel de manetă cu care poți agăța jucării de pluș, pe care dacă reușești să le duci până la “orificul” din stânga le câștigi, cum ar veni, (vorbesc ca o 3 years old girl, dar altfel nu știu să explic asta). Ei bine n-are rost să zic că mi-am dorit mereu ca cineva să câștige o jucărie din asta “pentru mine”. Oricum credeam că-i imposibil, că e o făcătură, că nimeni nu a reușit să scoată vreo jucărie de acolo, cu atât mai mult că sunt din alea scumpe de la Disney, peste 100 de lei bucata dacă ar fi să le cumperi. Că să poți juca te costă 5 lei. Ei… superinteligentul meu prieten :) a reușit (din 2 încercări ce-i drept) să-mi câștige unul din piticii Albei ca Zăpada. Sunt atât de încântată că nu-mi mai încap în piele. Am cel drăguț pitic din lume la propriu “Bashful”. După aia ne-am distrat de numa de un tip săracu’ care a încercat și el, dar nu s-a prins care-i ideea aparatului și, nema jucărie :(
Cam acu o lună, într-o miercuri, cum altfel, cineva încerca să mă lămurească să intru în politică, dar chiar nu are rost să povestesc așa o grozăvie.
Voi?
La fel de iute ca dorința
Îmi caut cartea asta de luni de zile. Încă nu-mi vine să cred că o am și am citit-o, încă nu-mi vine să cred că am citit-o abia acum. “La fel de iute ca dorința” cartea Laurei Esquivel, scriitoare mexicană cunoscută pentru faimoasa “Ca apa pentru ciocolată” (pe care n-am citit-o încă) este o dedicație pentru tatăl său, telegrafist într-un oficiu poștal la fel ca și eroul cărții.
Stau și mă gândesc ce aș mai putea spune despre o carte care mi-a adus lacrimi în ochi…ce să mai zic despre o poveste de iubire romantică? Că doar iubirile neîmplinite sunt romantice? Nu, nici vorbă, se demonstrează contrariul. Mai bine spus e greu să-ți găsești cuvintele dorind să descrii un roman despre puterea cuvintelor.
Jubilo Chi, personajul central duce la rang de arta comunicarea între persoane (se metaforizează ceea ce numim “a fi pe aceeași lungime de undă”), în copilărie din momentul în care a făcut ca mama și bunica sa să poate conviețui sub același acoperiș până la felul în care își trăiește ultimele luni de viață, bolnav și neputând să articuleze cuvintele. Toate acestea împletite cu povestea de dragoste dintre el și soția sa pe parcursul a 52 de ani. Povestitoarea, fiica lui (în roman Lluvia) descurcă ițele unei istorii de familie complicate, dar în același timp terbil de aprinse: frustrări, compromisuri, sentimente extrem de puternice, o încărcătură erotică aparte (aș zice eu de sânge latin), vină, toleranță, gelozie toate incredientele de succes pentru o carte, cu atât mai mult inspirată din viață.
“Cât timp ia dorinței să trimită semnalul corect și cât timp trece până când răspunsul așteptat ajunge înapoi? Sunt multe variabile la mijloc, dar ceea ce nu se poate tăgădui este că întregul proces începe cu o privire. Ea deschide un drum, o cale sugestivă pe care mai târziu, îndrăgostiții o vor străbate de mai multe ori.”
“Ceea ce contează până la urmă, e ca cineva să trăiască în continuare în amintirile celorlalți datorită puterii de -a transforma- pe care o au cuvintele sale.”
Nu ratați cartea aceasta, garantez că o veți recomanda mai departe :)
P.S Acest articol participă la concursul Tamada.ro Promovez Lectura. Aş avea nevoie de minim 20 de comentarii de la persoane diferite. Aşa că cerşesc…pentru nişte cărţi. PLS :D
Mister Eurovision – SAKIS ROUVAS
Nu-mi stă în fire să contemplez mai mult de 1 minut la un bărbat, dar aseară în timp ce urmăream “mirificul” Eurovision (pe care apropo l-a câștigat Norvegia cu o melodie ciudățică, iar preferata mea Islanda s-a clasat a II a, yeeeey) am rămas cu privirea mai mult decât trebuia pe reprezentantul Greciei– Mrs. Sakis Rouvas- care pe lângă faptul că arată cum arată la cei aproape 40 de ani s-a mai și născut în Corfu…Zeii ăștia, mama lor…
Așadar se pare că domnul în cauză, despre care până aseară nu știam mai nimic e cel mai popular artist din Grecia, a mai reprezentat țara la Eurovision prin 2007 (nu știu cum de nu l-am remarcat atunci) și este cum atlfel dacă nu un sex simbol printre artiști. Nu mai știu pe ce loc s-a clasat Grecia, pentru că oricum altă țară înafară de Norvegia nu a mai contat, ea câștigând ediția din acest an cu cele mai multe puncte strânse ever de o câștigătoare.
Acestea fiind spuse mi-am permis să-l consolez pe dragul de Sakis, cu premiul de Mister Eurovision și să-l îndemn să participe și în alți ani, că dacă nu auzim muzică bună la acest concurs măcar să ne clătim ochii :D
Câteva cuvinte despre câteva filme
Am văzut câteva filme și n-am avut timp să scriu despre ele la momentul potrivit. Acuma s-au strâns și le reunesc pe toate într-un post.
W
“W” filmul lui Oliver Stone se vrea un documentar/satiră politică cu implicații biografice la adresa fostului președinte american George W. Bush. Distribuindu-l în rolul principal pe Josh Brolin, Oliver Stone face o treabă excelentă pentru că pe lângă asemănarea fizică izbitoare dintre actor și personaj, rolul “președintelui comic” îi vine ca o mănușă lui Brolin. Și ceilalți actori sunt aleși pe sprânceană, de exemplu Richard Dreifuss în rolul lui Dick Cheney sau Thandie Newton în rolul Condoleezzei Rice. Deși mă așteptam sincer să râd cu lacrimi nu a fost chiar așa. Sunt faze uimitoare despre cunoscuta prostie a lui Bush, dar în același timp sunt lucruri puse într-o asemenea lumină care nu te face chiar să râzi, ba din contră. Apoi la un moment dat filmul a început să mi se pară plictisitor plus că a ținut bine peste două ore. Ce mi-a displăcut cel mai tare este faptul că s-au trecut cu vederea aspecte importante din “domnia” lui W.
ICE AGE 2
Am văzut Ice Age 1 prin 2003 și mi-a plăcut atât de mult încât abia am așteptat să apară 2-ul. Ideea e că am făcut rost de el într-o calitate foarte proastă și de fiecare dată când încercam să-l văd mă stresa calitatea imaginii. Așa că am amânat la nesfârșit vizionarea lui. Cam acu o lună însă, mânată de faptul că prin iulie va apărea Ice Age 3, am decis să caut 2-ul și să-l văd. Mie mi-a plăcut, pentru că mie îmi plac la nebunie desenele animate. Clau zice că a fost mult mai prost decât primul și e tare curios cum va fi 3-ul. Oricum Syd rules…și am auzit că noul film va apărea 3D, deci nu-l voi rata.
THE RIGHT STUFF
Uite un film pe care sigur nu-l vedeam dacă nu insista Clau. El a postat pe Starlog. imediat după ce l-am văzut. Pentru mine filmul a fost o revelație, chiar am zis că simt că nu am văzut degeaba filmul, n-am pierdut 3 ore așa cum poate aș fi considerat la un alt film. Se face că după Apollo 13, mi-am deschis apetitul pentru filmele de genul acesta. The Right Stuff este un must pentru cei pasionați de “:drumul omului către stele”. Distrbuiția este grozavă: Ed Harris, Denis Quaid, Fred Ward, Barbara Hershey, Veronica Cartwright, toți semănând foarte bine cu personajele (aici este vorba de persoane de fapt), pe care le-au interpretat. Filmul merită văzut.
STAR TREK
Iar noroc cu Clau, dar… poate totuși prin actorii ăștia fantastici care joacă în el remarcam filmul și altfel. Oricum pe Starlog există o postare demnă de un adevărat fan. Așa că eu nu pot să zic decât că mi-a plăcut și pentru mai multe informații vizitați blogul Fan…aticului :))
Neaparat de văzut la Cinema.
NAKED GUN
Sunt la a doua tentativă de a urmări filmul acesta. E o comedie spumoasă pe care o gustă toată lumea, dar eu tare greu m-am urnit spre ea. Oricum duminica trecută pe fondul oboselii ce mă chinuia m-am destins cu acest film. Recomand să fie vizionat cu un grup de prieteni, pentru că pe lăngă hohotele de râs cauzate de film s-ar putea să râdeți și de reacțiile din jur, ceea ce ar spori comicul de limbaj și situație. Și OMG, Leslie Nielsen is really good…
RELIGULOUS
Documentarul religioso-comic nu e pentru cei care nu s-au îndoit niciodată, dar ar fi pentru cei care se “indoiesc” tot mai des. Extrem de inteligent realizat, filmul are bază religia și credința oarbă în ea. Este dur dar în același timp foarte amuzant, problemele sunt tratate într-un fel de-a dreptul hilar. Oricum pentru americani are importanță mai mare, la ei cred că există diferite secte pe o singură stradă, e o exagerare mult prea evidetă. Mi-am dat eu seama așa că uneori se comportă precum copiii care își iau jucăriile și pleacă. Adică unul dintr-o religie se supără și face el alta după bunul plac…stupid. Spre finalul filmului există o replică controvesată: “Ca omenirea să supraviețuiască religia trebuie să dispară”. Ce ziceți?
.jpg)
MARADONA
Sârbul Emir Kusturica a dorit un film documentar despre viața “celui mai mare fotbalist al tuturor timpurilor” și pentru asta în 2005 pleacă la Buenos Aires pentru a-l cunoaște pe “Dumenezeul Fotbalului”. Dacă la început nu știa cum să se apropie de el pe parcurs au ajuns prieteni și astfel s-a creat cel mai bun film despre un sportiv făcut vreodată. Interesant este că regizorul sârb a surprins exact perioada de maxim declin a lui Mardona. Dependența de droguri l-a făcut să ajungă la un pas de moarte și numai o minume a făcut ca el să scape cu viața în urma unei supradoze. În film descoperi un Maradona cu oarecare urmă de regret: “Emir îți dai seama ce mare aș fi putut să fiu dacă nu era cocaina?” Oricum ultima jumătate de oră din film e foarte bună, demonstrează că de la Dumnezeu la Nimic e mai puțin de-un ȘUT.
Vreau să…
Vreau să fiu undeva întinsă la soare cu o carte în față.
Vreau să aud marea și nimic altceva, poate doar respirația mea liniștită.
Vreau să simt cum mi se prăjește pilea sub razele soarelui.
Vreau să râd cu gura până la urechi gândindu-mă la lucrurile care mă strează.
Vreau să mă prindă fără umbrelă o ploaie caldă de vară pe malul mării.
Vreau să privesc apusul fără regret și răsăritul fără teamă.
Vreau să alerg între doauă stânci aflate la mare depărare una de cealaltă.
Vreau să opresc cea mai frumoasă clipă numai pentru mine.
Vreau să mă trezesc pe un pat mare, alb, lângă o fereastră ce-mi arată în depărtare orizontul.
Vreau să cred că în dimineața aceea am să-l pot atinge.
Vreau să simt vântul călduț aducându-mi nisip în păr.
Vreau să beau un latte macchiato și să mănânc un cheesecake la o terasă pe plajă.
Vreau să-mi pictez starea asta pe pânza minții.
Vreau să o resuscitez de fiecare dată când dă să moară.
Vreau să o fac să respire prin toți porii.
Vreau să pierd vremea fără să mă gândesc la timpul care trece.
Vreau să câștig timpul pe care l-am pierdut.
Vreau să mă deblochez din carapacea timpului.
Vreau să pot urmării norii o zi întreagă.
Vreau să număr noaptea stelele, câte pot.
Vreau să-mi imaginez că ele strălucesc pentru mine.
Vreau să miros liliac până rămân fără aer.
Vreau să îmbrățișez un buchet mare de trandafiri pe care abia să-l pot cuprinde.
Vreau să-mi scufund fața în ei fără să-mi pese de spini.
Vreau să nu mai privesc “la” ci doar “în”.
Vreau să găsesc un sens în orice.
Vreau să urc cea mai mare culme.
Vreau să cred că acolo sus am lumea la picioarele mele.
Vreau să zbor.
Vreau să zbor chiar dacă nu am aripi.
Vreau să nu-mi doresc aripi.
Vreau să cred că poți să zbori și altfel.
Vreau să respir fără să sparg tăcerea.
Vreau sa nu existe tăcere prea lungă, nici respirație tăiată.
Vreau să-mi rumeg toate gândurile și să le dau curs.
Vreau să trăiesc viața nu să o îndur.
Vreau să trăiesc visul nu doar să visez trăierea.
Vreau să reacționez în primul moment.
Vreau să știu care ar fi primul moment.
Vreau să decupez tristețea și să bandajez fericirea.
Vreau să cred că fericirea nu e doar ipotetică.
Vreau să se știe ce gândesc și să nu fiu judecată pentru asta.
Vreau să nu-mi pese…de nimeni și de nimic.
Vreau să mă schimb în “asta” … dar nu o să pot. (Deși ar fi frumos.) :)
Ora de citire
Se spune că toate cărțile au strania calitate de a apărea în viața omului exact când acesta are cea mai mare nevoie de ele. Privind retrospectiv la lecturile mele se pare că zicala ar fi adevărată, dar…de ce ar avea omul nevoie de cărți? Ce dețin ele pentru ca cineva să se îndure să se rupă de cotidian pentru a evada printre rândurile lor? Poate fi un mister…și totuși.
Prin clasele primare noi aveam ceea ce se numea “ora de citire”, faptul că am învățat să citesc era ceva extraordinar, mi se părea de o importanță covărșitoare în existența mea, nu cred că m-aș fi gândit vreodată că acest “citit” poate însemna pentru unii doar manualele școlare sau ziarele. Pentru mine “cititul” echivala cu “a te putea descurca singur în viață”, adică a învăța să citești ți-ar arăta cine esti.
Și ce suntem noi oamenii dacă nu niște personaje, ce e viața noastră daca nu o poveste?!? Uimitor e faptul că noi nu prea conștientizăm că defapt o carte e o altă viață care ți-e dat să o trăiești gratuit. Câți nu ar vrea asta și nu știu unde să o găsească. Pornind de la acea oră de citire, omul intră treptat într-o lume care până atunci i-a fost interziză. Imaginați-vă că nu ați ști să citiți. Ce ați face? Ce v-ați face? Cum ar arăta viața voastră?
Dar cum majoritatea știm să citim, ne comportăm cu acest fapt ca și cu orice alt lucru banal și anume îl ignorăm, îl descalificăm, îl omorâm încet. De aici se naște această rupură între om și carte, de aici se naște tragedia că noi nu realizăm cât de multe putem cunoaște citind, cât de mult ni s-ar putea lărgi orizontul.
Mie personal cărțile mi-au răspuns multor întrebări, simplu și direct, unele m-au învățat să gândesc, altele șă-mi folosesc ideile, altele m-au făcut să nu mai fiu singură, iar altele pur și simplu m-au distrat și mi-au distras atenția de la inutilități care mă măcinau. Dacă aș ști că nu mai am mult de trăit m-aș gândi și la ce cărți bune aș mai putea citi până la finitudine chiar dacă fizic vorbind nu m-ar mai ajuta practic la nimic.
Am auzit că omul e suma lucrurilor care i se întâmplă, a oamenilor pe care-i întâlnește și a cărților pe care le citește, așadar pornind de la acea oră de citire, haideți să nu ne oprim la prima carte citită, nici la a doua, nici la a noua pentru că cine știe ce vom descoperi, cine știe ce ni se va întâmpla, poate ora de citire se va transforma într-o viață dedicată lecturii.
El Mundial – Ioan Chirilă, Guadalajara.
Ei bine, “Mexico ’70” este o carte (apărută în 28.04 cu GP). Nu o colecție de articole despre fotbal, nu un jurnal de călătorie, nu o referință pentru tabloide ci o poveste.
Dacă cineva va citi cartea în speranța că e “despre fotbaliști” va fi dezamăgit. După a mea părere e povestea unui om (fie el și cronicar sportiv) care a plecat în Mexic să scrie istoria unor români care până mai ieri băteau mingea în praf la periferia orașelor românești.
Înainte de a mă adânci în poveste trebuie să spun că pentru mine Ioan Chirilă e cel care a scris cartea “Nadia” pe care o consideram cea mai valoroasă din biblioteca de la Ineu în copilărie. Când am descoperit că Gazeta Sporturilor îi va edita volumele și va începe chiar cu “Nadia” evident am luat-o chiar în ziua care a apărut, iar apoi am cumpărat și jurnalul sentimental “Mexico ’70”. Chirilă e probabil “ziaristul” prin definiție, jurnalistul complex pe care nu l-au interesat istoriile iventatate ci oamenii cu poveștile lor reale. Cu această atitudine, Ioan Chirilă pleacă la CM de fotbal din Mexic. Face cam 100 de ore pe drum numai dus, ajunge în soarele dogoritor al Guadalajarei și asistă la meciurile României cu inima starânsă că nu vom da nici un gol. Firul povestirii curge în ritmul sângelui latin, experința sa mexicană depășește ușa stadioanelor, iar tu ca cititor te simți acolo, vezi meciurile, corida, simți forfota tribunelor, bucuria sportivilor care au învins, adrenalina reporterilor, te toropește căldura soarelui și îți simți pe piele stropii ploilor tropicale. dar cel mai important vezi Mexicul: Guadalajara, Mexico City, Cuernavaca, Acapulco.
Peste toate astea să nu uităm totuși că pentru România a fost marele început al “regelui fotbal”, a fost momentul în care lumea i-a cunoscut pe Mircea Lucescu sau Rică Răducanu, a fost pedeapsa de a nu juca a lui Dobrin și probabil un microbist ar putea să spună mai multe. Pentru mine tot ce am citit în carte a fost o premieră, nu știam nimic de meciurile acelea, a fost ca și cum le-aș fi văzut la televizor, alb-negru.
Pentru cei ca mine tre să spun că România nu s-a calificat în sferturi chiar dacă a bătut Cehoslovacia și a dat 2 goluri Braziliei. A pierdut cu Anglia și astfel ea a fost cea care a mers mai departe. CM a fost câștigat de Brazilia după finala în fața Italiei. Cu toate astea meciurile mi s-au părut într-un plan secund, trăirea a fost peronajul central.
Din câte știu Chirilă a avut bani să meargă în Mexic tocmai pentru că primise o parte din suma pentru publicare a acestei cărți. Chirilă știe să scrie, are stofă, are metafore, fraze line și idei nemăsurate. Mă întreb doar cum ar scrie Chirilă (care din păcate nu mai e) despre fotbalul din zilele noastre?!?