Muzica, România, Travel

Naturalul antropic – Grădina Botanică “Vasile Fati” Jibou

25 de comentarii

V-am promis duminică o plimbare virtuală prin superba Grădină Botanică de la Jibou, iar acum, odată rezolvate probleme mele cu arhiva foto (paranteză: am revenit la iPhoto, deși tocmai pentru că am vrut să renunț la el, câteva zile nu am avut acces la pozele mele, well… rău cu el, dar mai rău fără el, se pare că e love/hate cu iPhoto) :D nu mă mai reține nimic să vi le arat.

Mie nu mi-a venit să cred cât de frumoasă poate fi această Grădină Botanică și nu mi-a venit să cred că nu am venit mai devreme să o vizitez, căci de la Cluj nu sunt mai mult de 60 de km până în acest orășel din județul Sălaj. Jiboul nu este un oraș mare deloc, poate mulți nici nu ați auzit de el. Are numai 11.000 de locuitori, cu aproximativ 1000 mai mulți ca și Ineul , dar această Grădină Botanică este fără îndoială sufletul și plămânul verde al întregului județ. Este un fel de Rai, așa cum bine spunea și Anda :) Am pus pe Picasa 100 de poze, dar pentru cei care nu au răbdare cu atâtea imagini, vă arat cele mai bune 10, părerea mea, ca să vă puteți face o idee cât de cât clară despre acest loc frumos, dar destul de necunoscut, din Transilvania. Considerați acest articol și ca un foto-eseu…

Acordați măcar o vizită acestui loc minunat din România:

Serele Botanice

Globul Mare – imaginea Grădinii Botanice

Superbii nuferi din interior

O privire peste Grădina Japoneză

Hold on my heart

“Porcul spinos” (da, sunt și acvarii)

Un arici “simpatic” și somnoros

Asta e toamna pe care o căutam

Vorbește Noiembrie!

Drumeț grăbit, mai rămâi puțin…

Sper ca tot mai mulți să ne dăm seama că România merită descoperită, pentru că e frumoasă, pentru că aici, pentru că merită șanse și ne merită pe noi, care să i le dăm…

Aniversări, Cluj, Muzica, România, Travel

Cetatea Fetei sau Cetatea celor 7 Zâne

11 comentarii

Sâmbăta trecută m-am trezit pe la 8. Asta pentru că aproape în fiecare an de ziua mea mă trezeam în melodia de la telefon şi de cele mai multe ori nu mai ştiam ce vorbeam cu prima persoană care mă suna să-mi ureze de bine… Şi cine se scoală de dimineaţă… are mai mult timp de gândit în ce aventură să plece :)

Afară îmi zâmbea un soare de mai, nu de octombrie, aşa că am decis să merg cu Clau undeva, unde m-a tot refuzat de doi ani, la Cetatea Fetei în Floreştiul nostru drag. De ce m-a refuzat? Pentru că noi am mai plecat cam cu 2 ani în urmă să o căutăm şi pentru că nu am găsit-o am abandonat ideea, însă eu am găsit prin septembrie pe un blog nişte coordonate GPS şi am zis că mergem la sigur, iar ziua ta nu e ziua în care să renunţi la o căutare, nu?

Am pornit pe la 12 cu maşina şi am luat-o pe drumul ce duce la Mănăstirea Floreşti-Tăuţi, unde mai fusesem iarna trecută şi ştiam că înainte de a junge la ea, trebuie să lăsăm maşina undeva şi să pornim prin pădure. În mai puţin de 10 minute de acasă, am lăsat maşina pe margina drumului şi ne-am luat după GPS prin pădurea superbă de mijloc de toamnă. Pentru câteva momente am simţit că zicala “ştiu cei care se nasc toamna de ce nu se nasc în alt anotimp” este perfect adevărată, iar culoarea galbenă a devenit brusc culoarea mea preferată.

După o urcare destul de abruptă ce nu prevestea nicio cărare, am ajuns cumva fix în mijloc de codru şi GPS-ul anunţa victorios că ne apropiem de Cetate, dar ori cei care au dat pe acolo nu au notat bine coordonatele, ori GPS-ul ne-a arătat din nou personalitatea lui proprie, cert e că n-am dat de Cetate aşa cum credeam şi începeam după aproape o oră de căutări bezmetice să ni se acrească de Cetatea asta despre care oricum ştiam că este o ruină mai mult decât mică şi neînsemnată, că nici nu-mi dădeam seama de ce îmi doream să o găsesc neaparat.

Despre ea circulă două legende cunoscute de la care îi vine şi numele. Se spune că în timpul invaziilor tătare o fată din sat a fost prinsă de tătari și în ciuda torturilor nu a dezvăluit locul în care se ascunseseră oamenii din sat. În amintirea ei, cetatea ar fi fost denumită Cetatea Fetei. Cealaltă legendă este legată de un flăcău din sat care a plecat cu tatăl său să adune lemne prin pădure şi a fost dat dispărut şi toată lumea l-a crezut mort, până când el apare viu şi nevătămat în sat după câţiva ani spunând că a fost slugă la zânele de la Cetatea din pădure, care zâne se pare se pare că erau 7 şi uite aşa sătenii au redenumit locul în Cetatea celor 7 zâne. Numele cel mai des folosit fiind cel de Cetatea fetei, aşa cum în prezent se numeşte şi cartierul de la marginea pădurii în care se află Cetatea.

La modul serios şi fără prea multe magii, fete şi zâne, Wiki ne zice că “cetatea a fost construită înaintea anului 1241 drept punct de pază și observație în fața invaziilor tătarilor. Cetatea a fost dărâmată în 1437, în perioada răscoalei de la Bobâlna, iar în clipa de față mai există doar o serie de ruine și o gaură de puț din care pornește un tunel subteran, blocat la câțiva metri de o poartă din fier”. Şi cum nici lucrurile seriose nu sunt serioase de tot se mai zice că acest loc este legat prin suberan de Biserica Sf. Arhanghel Mihail din plin centrul Clujului… vezi să nu…

Numai că pe lângă toate acestea noi era să-i zicem Cetatea inexistentă, pentru că aproape două ore nu am dat de ea. Şi să vă spun de ce până la urmă nu am abandonat căutarea, căci cu doi ani în urmă am abandonat mult mai uşor. Se face că în pădure aveam semnal şi aşa am reuşit să vorbesc cu prietenii care m-au sunat şi am avut convorbiri de prin codrul des. Aşa că din vorbă în vorbă tot mergeam, iar Clau nu prea mă putea aborda cu “hai să plecăm” căci eu vorbeam la telefon şi mulţumeam pentru urări, deci duble mulţumiri prieteni :) După un astfel de telefon, i-am zis lui Clau “auzi, mai urc doar până colo sus, că am văzut un fel de ridicătură de pământ, stai aici nu mai urca şi dacă nu e, cobor şi plecăm acasă”… Numai că a fost, acolo am găsit zidul ăla amărât care mai rămăsese din Cetatea Fetei şi a fost parcă o izbândă cât toate zilele, m-am bucurat aşa de mult că am găsit-o că am zis acolo solemn că eu nu mai vin să o caut a doua oara :) Aşa că am contemplat locul bine şi pentru mult timp, iar apoi am fost în vârf de deal să vedem Mănăstirea Floreşti-Tăuţi de la înălţime. A fost tare frumos aici, priveliştea, faptul că găsisem Cetatea, vremea asta minunată, culorile, lumina soarelui care mi-a intrat în ochi şi i-a “iritat” puţin şi bineînţeles cei 28 de ani sub soare şi sub toamnă…

Mai multe poze din cel mai însorit 20 octombrie din ultimii ani, aici şi în plus vă las pentru acest articol o melodie care mereu de ziua mea mă face să pun pariu că cineva mai pune pariu :)

Cluj, Poezii

L’automne – “e vremea rozelor ce mor”

11 comentarii

Duminica trecută am avut o veritabilă vreme de toamnă, a plouat, a fost rece, a fost trist şi cu toate astea am ieşit la iarbă verde, aproape de Cluj, în Someşeni. Fiind la cabana unui prieten, la un moment dat am dorit pur şi simplu să mă plimb prin gradină, singură printre stropi, mâncând câte un măr proaspăt din pomii încărcaţi până la refuz. Câinele unor alţi prieteni era după mine pe acolo, el, câinele Seth pe numele lui agăţat de gât, are o culoare fix de toamnă, dacă ar fi fost al meu sau dacă voi avea eu vreodată unul fix la fel, în această culoare ciocolatiu-aurie, i-aş zice L’automne… I s-ar potrivi, era aşa de blând, ar fi toamna mea blândă de fiecare an.

Vremea a fost destul de deprimantă, nici nu a semănat cu zilele din această săptămână când am avut soare şi temperaturi de 20 de grade. A fost toamna la ea acasă şi aşa sentimente contradictorii îmi aduce… mi se învârteau în cap ca prin vise alb-negru versurile lui Macedonski pe care atât le-am iubit şi pe care o să le iubesc până la moarte:

E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, şi mor şi-n mine 
Ş-au fost atât de viaţă pline,
Şi azi se sting aşa uşor.
În tot se simte un fior.
O jale e în orişicine.
E vremea rozelor ce mor –
Mor în grădini şi mor şi-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător
Curg valmăsaguri de suspine,
Şi-n marea noapte care vine
Duioase-şi pleacă fruntea lor… 
E vremea rozelor ce mor.”

România, Travel

Vederi din Târgu Mureş (cuvinte şi fotografii)

23 de comentarii

Ieri am petrecut o zi mai mult decât agreabilă la Târgu Mureş, în companiei unei prietene. A fost o ieşire ad-hoc, dar una de care o să-mi aduc aminte multă vreme. Mersi Lili pentru invitaţie, am descoperit împreună cât de frumoasă poate fi o zi banală de joi (sau oricare alta).

Pentru că ştiu că Lili v-a pregăti pe săptămâna viitoare un material mai amplu despre acest orăşel din centrul ţării, eu mă voi rezuma la mult mai puţine cuvinte. În primul rând vreau să să spun că la o socoteală mai atentă am descoperit că eu am mai fost în două vizite la Târgu Mureş, dar niciuna de o zi, ca cea de ieri, şi pe lângă asta am mai trecut de două sau trei ori fără să opresc. De la prima vizită mi-a plăcut oraşul, iar ieri doar am aprofundat. Oraşul e mic, dar e curat şi e cu alt suflu decât alte oraşe mai mari sau mai ofertante din ţara noastră. Te poţi plimba şi pierde o zi la Mureş, în capitala de judeţ, fără să te plictiseşti, cu o singură condiţie; să ai o companie plăcută :)

Pe lângă asta mai este acea idee de slow travel (că bine zice Lili, tare ne mai place să reinventăm concepte vechi), care într-un oraş mititel se poate realiza cu brio şi poate fi un început pentru a practica alte “sporturi” slow. De ce e ok un oraş mai mic pentru asta? Pentru că lipsesc tentaţiile care te-ar putea pune pe fast forward, iar asta e mare lucru pentru cineva pe Duracell, înţelegeţi voi…

Aşa că până mă hotărăsc eu ce poze să pun pe Picasa, am ales 8 (opt) pentru acum şi aici ;)

Teatrul Naţional de unde şi-au luat avânt mulţi artişti ai României

Un gând pentru Franţa (în gând, cu gândul la Beziers)

Ei, dacă asta nu seamănă cu Piazza Venezia din Roma, nimic nu mai seamănă…

Multe poţi descoperi cu ochii spre înălţimi, nu spre asfalt

Şi acesta a fost momentul în care am ştiut cu ce mai seamănă Tărgu Mureş-ul, cu Aradul

Cât de curat vi se pare?

Fascinaţia pentru o casă care nu e acasă

Soarele de octombrie ne scaldă în “la revedere!”

Cam asta a fost o zi de toamnă bine petrecută, alte informaţii despre Târgu Mureş o să mai aflaţi săptămâna viitoare, îndemnul meu este să îi faceţi o vizită din orice colţ de ţară aţi veni. Se anunţă un weekend cu soare şi peste 20 de grade, numai bun pentru o scurtă ieşire…

Plăcerea a fost (şi) de partea mea ;)

Carti, Filosofari, România, Travel

Probably the best quote in the world şi altele de weekend

5 comentarii

“Eu cred că, tocmai, măreţia vieţii nu e să-i joci în picioare pe cei din jur, frumuseţea este să-i faci să crească, să fie tot mai buni şi mai puternici cu ajutorul tău, datorită ţie. Şi câtă recunoştinţă se poate întoarce asupra celor care ştiu să dăruiască şi să-i facă pe cei de lângă ei să devină ceea ce-şi doresc!” (Alice Năstase)

Duminică noaptea pe tren, pe un tren în care am stat 9 ore de zici că am traversat Antlanticul nu România, am început o carte, o altă carte. Îmi exprimasem eu dorinţa de a face o călătorie lungă cu trenul în care să citesc şi uite că s-a potrivit de nu m-am văzut. În primă fază terminasem Eseurile de îndrăgostit ale lui Alain de Botton şi apoi primind cu împrumut (că mai nou se pare că numai cărţile împrumutate mă prind) cartea Noi suntem zeiţe a lui Alice Năstase, am început să o citesc frenetic. Lângă mine s-a aşezat un tip cu muuulte piercing-uri şi cu o carte din care mi se părea mie că citeşte îngrozitor de încet, era o carte din BPT ediţia veche din care sigur avem fiecare în bibliotecă măcar câteva volume. Nu am reuşit decât să văd că în titlu avea şi cuvântul femeie… dar sunt convinsă că altfel este o carte profundă :)

Dar să încep cu începutul. Plecarăm vineri de la Cluj/ Cu busul cel de 10/ Şi nu-i era zău nimănui/În piept inima rece… Eeee, profa mea de română din generală ar fi mândră. Nu vă spun (încă) în ce oraş din ţară am aterizat căci iar o să vă supăr că nu am dat de ştire, dar vă rog să mă scuzaţi, am fost la un botez şi numai pentru asta am dedicat tot timpul, a! şi pentru o cafea cu vară’mea care “întâmplător” s-a aflat şi ea (de un an deja) în oraşul în care poposisem.

A fost un weekend lung, plin, intens, obositor dar foarte mulţumitor. Am cunoscut oameni fizic noi, dar de fapt nici nu ştiam cu cine nu am apucat să mă văd face to face căci în esenţa lor toţi în păreau cunoscuţi de o eternitate şi jumătate. În centrul tuturor manifestărilor de weekend s-au aflat copiii, mai mici, mai mari, mai de botez, mai de făcut primii paşi prin lume, mai de scos primele cuvinte, mai de inaugurat primele căzături şi “buba” prin diverse locuri :) Am fost înconjurată de copii cu moţul tăiat sau nu, dar cu suflete curate şi plini de viitor. Nu am mai privit de multă vreme copiii aşa de aproape şi niciodată mai mult ca weekendul trecut nu am realizat mai bine cât de plini de viitor sunt copiii, înţeleg din ce în ce mai bine de ce un copil schimbă totul, înţeleg de ce e important să nu-l faci pentru tine ci pentru a crea fiinţa aceea nouă, acel viitor nou. Înţeleg şi de ce faci un copil cu un om pe care îl iubeşti, şi nu cu unul la întâmplare (deşi se cunosc cazuri) pentru că în felul acesta îţi trimiţi povestea de dragoste mai departe, plantând-o inevitabil în viitorul altcuiva. Ştiu că părinţii mei nu m-au făcut pentru ei, pentru a-şi pune ecografia 3D sau 4D, inexistentă pe vremea aceea, la avatarul de la Facebook, inexistent pe vremea aceea, dar ştiu că într-un fel poate mărturist sau nu, m-au făcut ca povestea lor de dragoste să nu se termine odată cu ei ci să o prelungească cu mine, cel puţin cu mine. Şi azi, când unul din ei nu mai e, poate eu sunt cu atât mai valoroasă.

Dar nu ştiu de ce divaghez, azi am tendinţa asta, după ce ieri n-am fost capabilă nici să aleg câteva poze, iar pe mine asta cu pozele ma ţine trează, sortez poze şi după zile întregi de hălăduială prin oraşe sau pe câmpii ori dealuri, vizite lungi şi solicitante şi uite că nu am putut să o fac după un botez intim şi minunat. Probabil trebuie să mă mai liniştesc psihic puţin.

Revenind la citatul din Noi suntem zeiţe; am văzut o fină legătură între el şi tot ce am trăit în weekend, am văzut o legătură în mai multe faze, în mai multe momente, am văzut o legătură între mine şi cei pe care a trebuit să-i cunosc, dar şi între mine şi cei care au trebuit să mă cunoască. Legătura aceea fină, firul acela ce abia poate fi zărit şi niciodată de toată lumea, a părut că se desprinde în mai multe fire şi fiecare duceau cu ele zâmbete. Pe acele fire îi vedeam zâmbind şi încurajându-mă pe cei care m-au ajutat să cresc, pe cei care mă ajută în continuare, dar şi pe cei care, ŞTIU şi nu mă întrebaţi de ce ŞTIU, că mă vor ajuta pentru totdeauna. Şi vreau cu ocazia asta să le mulţumesc şi să vă îndemn şi pe voi să le mulţumiţi celor care au făcut-o pentru voi. Nu există om care să nu aibă nevoie de ajutor şi nu mă refer desigur la lucrurile materiale. Cine spune că nu are nevoie de ajutor cred că este un om trist, mai trist decât lumea întreaga, a te lăsa ajutat înseamnă a lăsa pe cineva să-ţi privească în suflet şi să ţi-l măngâie aşa cum poate şi a te ajuta să-ţi pui sufletul pe acelaşi drum cu tine sau pe tine pe acealşi drum cu sufletul. Odată ce ai făcut asta, o să poţi face şi tu la rândul tău asta cu alţii şi nicio altă mulţumire sufletească nu va mai mare. NICIODATĂ! Cât despre cei care îi joacă în picioare pe alţii… am senimente prea paşnice azi că să mă las lezată fie şi de simpla, banala şi trista lor existenţă.

E Octombrie deja, luna tristeţilor şi iubirilor mele, poate asta e explicaţia suficientă a weekend-ului ce a tocmai a trecut.

 

Cluj, România, Travel

Cetatea Lita, o splendoare în mijloc de codru

14 comentarii

Vă spun drept că eu aştept zilele cu ploi. Nu le aştept cu nerăbdare, evident, dar mă aştept să vină de la un weekend la altul. Tocmai de aceea, zărind soarele pe fereastră şi weekend-ul trecut, am zis că trebuie să ies din casă să profit de vremea asta bună până o mai avem. Şi cum săptămâna trecută am făcut un drum lung, săptămâna asta ne-am rezumat la unul mult mai scurt, dar paradoxal, parcă mai obositor…

Am plecat la 30 de km de Cluj, spre Cetatea Lita (Liteni). Avatajaţi că am plecat din Floreşti şi nu din Cluj, am scurtat puţin drumul şi astfel pe traseul Floreşti-Luna de Sus-Săvădisla-Lita-Liteni, am ajuns la marginea pădurilor clujene mai repede decât estimasem. Traseul este foarte apreciat de biciclişti, numai noi am văzut o grămadă îndreptându-se înspre această zonă. Noi am mers cu maşina până aprope de pădure, dar dacă ar fi să mai merg odată nu aş mai merge cu maşina aşa de mult. Există poteci frumos terasate încă de la crâşma din satul Liteni şi nu prea văd rostul de a urca jumate de deal cu maşina, mai ales dacă e una mai joasă care s-ar putea resimţi în urma urcuşului.

Ei, oricum, plimbarea în câmp deschis nu ar fi fost plăcere sâmbătă căci bătea vântul destul de tare deşi era un soare care îţi ardea faţa. Prin pădure drumul urcă destul de puţin, mai mult mergi pe creste de deal şi pe porţiuni golaşe la înălţimi frumos cambrate. Imediat după ce am parcat maşina şi am urcat per pedes peste 15 minute am zărit Cetatea. Partea frumoasă din punct de vedere al peisajului a fost aceea că Cetatea zărită de noi de pe un deal, s-a dovedit a fi fix pe dealul din faţă, deci ce trebuia noi să facem era să coborâm dealul pe care jumate îl urcasem cu maşina şi jumate pe jos şi să-l urcăm pe cel pe care se afla Cetatea.

Frumoasele dealuri împădurite cu brazi mereu verzi au fost un delicu în timpul urcărilor şi coborârilor, însă cum era destul de cald şi cum am avut de urcat şi de coborât două dealuri nu doar unul, să zicem că a trebuit să mă opresc să mănânc un măr :) ceea ce eu nu prea fac, adică nu mă epuizez aşa de repede. Nu ştiu de la ce a fost, dar pot să spun că am obosit zdravăn.

Mai apoi, urcarea propriu-zisă în Cetate s-a făcut la modul, aproape căţărat pe ziduri, îţi trebuia clar echipament sport ca să poţi urca, însă odată sus uiţi de toate şi exclami “wow, tare frumos pe aici!”. Ne-am pozat, am stat puţin să ne tragem sufletul şi am coborât ca să facem drumul înapoi. Ştiam că nu va fi uşor, dar şi de data aceasta ne-au salvat peisajele deosebite ce se aşterneau în faţa noastră: turme de capre şi oi multe, drumuri subţiri ce şerpuiau în zare, grup de copii ce se ucau cu mingea pe platoul din faţa dealului cu Cetatea, brânduşe şi alte feluri de plăntuţe ce doresc să învingă vremea de toamnă şi nu în ultimul rând frumoasele dealuri transilvane scăldate în soarele demenţial de septembrie.

Una peste alta, ieşirea a fost foarte reuşită, cheltuieli minime (adică doar benzina), mişcare cât cuprinde, aer proaspăt, peisaj verde, baterii încărcate, bucurat de vreme bună şi caldă, râs, oboseală, baie de soare din nou, poze, living on the edge, Transilvania mereu surprinzătoare, sentimentul că vara marilor drumeţii se cam apropie de sfârşit, dar şi sentimentul că “toamna se aşterne uşor” şi până acum destul frumos şi pe placul meu …

România, Travel

Transfăgărăşanul – o rută la superlativ prin România

25 de comentarii

Să tot fie 2 sau 3 ani de când ne-am propus un weekend pe Transfăgărăşan, dar el fiind aici în patria mamă, cred că a început să ni se pară cam prea accesibil, aşa că l-am tot amânat (ca şi alte destinaţii din România). Dar cum uneori pentru niste evenimente frumoase nu ai nevoie de cine ştie ce plan, ideea petrecerii primului weekend din septembrie în natură, s-a transformat într-o surpriză şi aproape nici nu am crezut când m-am trezit la poalele Carpaţilor. Îmi ieşise din cap pentru anul ăsta.

Transfăgărăşanul este o rută care, cu plecare din Cluj, se poate face într-o zi fără cazare undeva. Însă eu aş recomanda două zile pentru a te putea bucura mai bine de drumul de întoarcere. La dus, chiar ne-a bucurat traseul, deşi ne grăbeam. Însă a încolţit în mintea mea o vizită la Miercurea Sibiului şi prin zona aceea atât de frumoasă… pentru alt weekend, poate, cândva, tot aşa fără plan, cine ştie?

De la Cârţişoara, din judeţul Sibiu se intră pe măreţul drum, promovat intens şi de cei de la Top Gear, însă parcă, parcă îmi vine să mă întreb dacă nu cumva ar fi rute montane chiar şi mai frumoase prin lumea asta mare. Noi am ales primul popas chiar înainte de intrare pe Transfăgărăşan. Era ora 12 fix, eram în grafic, dar în sinea mea aş fi preferat să fi ajuns aici măcar cu o oră mai devreme. Şi pornim şi iniţial nu ni se pare nimic super, mega, extra spectaculos, dar totuşi să conduci zărind în soare cei mai înalţi munţi ai ţării este destul de frumos şi de benefic pentru mândria de a fi român, mândrie de care uităm prea des şi pe care unii nu o avem deloc.

Prima oprire survine oarecum repede la Bâlea Cascadă. Vedem casacada din depărtare, apoi din apropiere vedem o aglomeraţie mare. Totuşi găsim parcare în buza Cabanei Bâlea Cascadă. O luăm la pas spre curgerea de apă, dar aflăm rapid că e aproape imposibi de ajuns la ea şi că mulţi turişti s-au întors. Oricum de la distanţa la care ne aflam nu mi se părea foarte spectaculoasă, am văzut cascade mult mai faine, atât doar că asta este super înaltă, însă volumul de apă mi s-a părut mic (am avut apoi ocazia să o mai zăresc şi de pe traseu). Oprirea asta a fost destul de inutilă şi m-a iritat cumva pentru că am descoperit ce preţuri se practică pe acolo şi m-am îngrozit: 25/ron/sens telecabina până la Bâlea Lac (unde oricum aveam să urcăm cu maşina), deci la un calcul rapid pentru un cuplu ai nevoie de 100 de lei să te plimbi cu telecabina aia şi zic că nu merită deloc… Apoi preţurile la mâncare erau woooow, adică 10 lei nişte covrgi înşiraţi pe o aţă? Cum aşa ceva? Totul era frumos ambalat şi colorat, dar preţurile cred că erau pentru turiştii străni only… astfel nu-mi explic. Mai rău e cu copiii pe acolo căci e plin de dulciuri şi jucării şi îi vedeam cum le fug ochii.

Şi acum începe partea cu adevărat frumoasă, pe care dacă nu o faci, practic nu ai făcut Transfăgărăşanul: urcarea la Bâlea Lac, tronson închis în cea mai mare parte a anului din cauza dificultăţii şi a stării carosabilului. În urcarea asta am oprit de câteva ori pentru că era prea frumos peisajul ca să nu-l imortalizez. Mi-a plăcut mult şi m-am simţit aşa de bine conducând de zici că a fost (şi poate chiar a fost) unul din acele momente cheie din experienţa de şofer (neprofesionist) :) Pe cum urcam totul era din ce în ce mai incredibil, iar eu nu am mai fost la aşa înălţime şi nici nu am mai condus pe un asemenea drum la aşa înălime şi cu aşa o privelişte de la volan. Nu ştiu cum este exact pentru cei din dreapta şi din spate, dar pentru mine a fost totul o experienţă minunată.

La Bâlea Lac a fost aglomeraţie mare, iar un tip mărunţel de la parcarea cu plată spera să negociez cu el un loc de parcare. Dar eram totuşi în vârful muntelui, cum naiba să dau şpagă în vârful muntelui (?) aşa că am mai căutat şi după o mie de manvere am reuşit să las Kia undeva foarte mişto poziţionată. Apoi, peste o oră şi jumătate am admirat toată construcţia asta colosală numită Transfăgărăşan, am făcut poze, m-am închinat la culoarea splendidă a Lacului Bâlea, am mâncat în aer de munte şi cu forţe proaspete am luat-o spre Vidraru cu mai puţine opriri pentru poze căci deja parcă peisajul se stingea. Mediul antropic de la Vidraru să zicem că nu m-a împresionat, mai ales după ce văzusem deja partea de vis din traseu. Aşa că am continuat spre Curtea de Argeş, cu o oprire la cabana Sub Cetate de unde Cetatea Poienari se vede frumos de tot în lumina după amiezei şi te îmbie să îţi faci planuri pentru a o vizita şi pe ea… cândva.

La Curtea de Argeş (poze) am fost evident la mănăstire şi eu pot să spun clar şi răspicat că nu am văzut până acum în România o mănăstirea mai frumoasă şi mai interesantă ca asta (nu spun că nu există). În plus mersesem cu legenda Meşterului Manole în cap… Iar mormintele lui Ferdinad, Carol I, al reginelor Elisaveta şi Maria, mormintele întemeietorului Neagoe Basarab şi al familiei sale, toate m-au făcut să mă simt într-o Santa Croce de România. Suvenirurile aici mi s-au părut ieftine în comparaţie cu ce se găsea pe Transfăgărăşan (poze).

Întoarcerea spre Cluj am făcut-o pe valea Oltului, o zonă deosebită pe care am văzut-o în 2009 când ne-am întors de la mare de la noi. Acum a fost întuneric bine şi a fost păcat că nu am reuşit să ne bucurăm de peisaj, dar deşi am ajuns acasă la 1 nopatea, a fost ok ca duminică dimineaţa să mă trezesc în patul meu de acasă. A fost un weekend frumos, cu o vreme splendidă de vară adevărată, cu 30 de grade la Vidraru şi poate 25 la Bâlea, ne-am mai bronzat fără să vrem şi a fost o baie de soare de munte care sper eu să reziste mai multă vreme… cel puţin atât cât amintirea călătoriei :)

Close Menu