Așa cum nu am comentat poveștile despre Aur ale ultimelor două săptămâni, așa cum nu am comentat cine și pentru ce are dreptate și cum pentru mine Aurul e mai mult o metaforă născută din praf de stele (probabil din cauza asta voi muri săracă, căci metaforele nu hrănesc niciodată mai mult decât sufletele), nu comentez nici în acest articol povestea Aurului care a mobilizat, nesperat, o țară întreagă.

Eu mi-o amintesc bine de tot pe Elena Roizen. Este (era) o cântăreață de muzică populară dintr-o zonă a țării, care din punct de vedere folcloric nu-mi spune nimic. Nu mă identific cu ce se cântă în acea zonă (normal că nu, eu mă identific cu alde Tiberiu Ceia ori Sava Negrean Brudașcu, dacă tot e să vă spun), dar uite că Elena Roizen îmi plăcea, îmi plăcea pentru că ea cântă despre Dunăre cu dragoste nebunească în glas, iar eu jur că am auzit *Hai, Dunărea mea în minte de câte ori am privit vara asta Dunărea, la fel cum auzeam Sous le Ciel de Paris, când mă plimbam pe malul Senei.

Curios sau nu, am decis să scriu despre primul drum al vacanței de vară 2013, chiar în ziua în care îl fac pe ultimul din această vacanță. Transalpina, Drumul Regelui, cea mai înaltă șosea din România, una care taie munții la peste 2000 de m, una spectaculoasă care îi face concurență serioasă mult mai popularului Transfăgărășan.