Naturalul antropic – Grădina Botanică “Vasile Fati” Jibou

V-am promis duminică o plimbare virtuală prin superba Grădină Botanică de la Jibou, iar acum, odată rezolvate probleme mele cu arhiva foto (paranteză: am revenit la iPhoto, deși tocmai pentru că am vrut să renunț la el, câteva zile nu am avut acces la pozele mele, well… rău cu el, dar mai rău fără el, se pare că e love/hate cu iPhoto) big grin nu mă mai reține nimic să vi le arat.

Mie nu mi-a venit să cred cât de frumoasă poate fi această Grădină Botanică și nu mi-a venit să cred că nu am venit mai devreme să o vizitez, căci de la Cluj nu sunt mai mult de 60 de km până în acest orășel din județul Sălaj. Jiboul nu este un oraș mare deloc, poate mulți nici nu ați auzit de el. Are numai 11.000 de locuitori, cu aproximativ 1000 mai mulți ca și Ineul , dar această Grădină Botanică este fără îndoială sufletul și plămânul verde al întregului județ. Este un fel de Rai, așa cum bine spunea și Anda happy Am pus pe Picasa 100 de poze, dar pentru cei care nu au răbdare cu atâtea imagini, vă arat cele mai bune 10, părerea mea, ca să vă puteți face o idee cât de cât clară despre acest loc frumos, dar destul de necunoscut, din Transilvania. Considerați acest articol și ca un foto-eseu…

Acordați măcar o vizită acestui loc minunat din România:

Serele Botanice

Globul Mare – imaginea Grădinii Botanice

Superbii nuferi din interior

O privire peste Grădina Japoneză

Hold on my heart

“Porcul spinos” (da, sunt și acvarii)

Un arici “simpatic” și somnoros

Asta e toamna pe care o căutam

Vorbește Noiembrie!

Drumeț grăbit, mai rămâi puțin

Sper ca tot mai mulți să ne dăm seama că România merită descoperită, pentru că e frumoasă, pentru că aici, pentru că merită șanse și ne merită pe noi, care să i le dăm…

Continue Reading

Cimitirul Vesel de la Săpânța – eternitatea altfel (Funny Halloween)

Vă spun sincer că într-o țară în care zilnic te sperie zeci de lucruri și sute de oameni, care nici măcar nu poartă mască, ci așa sunt ei, mă mir că o sărbătoare ca Halloween-ul are succes, dar să nu ne speriem totuși căci eu azi sar peste partea cu sărbătoarea și las Halloween-ul doar în titlu. Tangențial se potrivește cu articolul ce urmează a fi scris. Și nu, nu mă deranjează, să sărbătorească fiecare ce vrea, în plus magazinele arată “sumbru” de bine în perioada asta, eu apreciez efortul, copiii se distrează etc (marketing, evidemment) happy

Postarea însă rămâne puțin morbidă (sau nu), pentru că o să vă vorbesc despre un cimitir, dar unul cum altul nu-i, un Cimitir Vesel. Aproape că nu am crezut pănâ nu am văzut și tare mi-ar plăcea ca, de fapt, să arate așa toate cimitirile. Am ajuns la Săpânța într-o primăvară ploioasă, dar cerul zbucuimat intensifica culorile, în special albastrul predominant al celebrelor cruci cu mesaje amuzante, pentru că da, la Săpânța nu e loc de lacrimi în fața crucilor solemne și anoste, ci poate fi chiar un loc… haios. Crucile viu colorate descriu în rime cu umor viața și moartea celor înmormântați acolo și dacă am înțeles eu bine, un loc de veci într-un loc de o asemenea importanță turistică nu poate avea oricine, iar cei care îl au l-au cumpărat cu bani grei.

Umorul oamenilor nu are limite și trece granița aceea dintre lumea de aici și lumea de dincolo, dar o face într-un mod inedit ca și cum ar vrea să ne spună că jalea nu stă în morminte reci și că poate moartea nu este chiar cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla ori că nu există un timp potrivit pentru a muri și pentru a trăi, ci totul este un întreg “colorat” și fără margini. Cu siguranță Marquez nu a vizitat Săpânța când a spus că “nu moartea ci viața este fără margini“, dar cei de la Săpânță, cu siguranță, fără să-l fi citit pe Marquez au ilustrat asta minunat. Da, în cimitirul de la Săpânța totul e viu, uiți unde ești și te miri că nu te încearcă niciun sentiment de amărăciune ci un fel de apreciere dincolo de orice timp, pentru cei plecați și etern necunoscuți ție. E momentul în care ai impresia că lumea asta atât de înverșunată merită circumstanțe atenuante din simplu motiv că toți oamenii par a avea umor, chiar dacă de cele mai multe ori nu pare…

Povestea nu e chiar atât de veche, vine de prin 1935 doar, dar a câștigat în valoare rapid și nesperat, iar lumea venea să vadă minunea. Stan Ioan Pătraș, un anonim sculptor în lemn la acea vreme, începe să sculpteze pe crucile pe care le realiza pentru cimitirul din sat și niște texte rimate care povestesc oarecum câte ceva din viața celui răposat… În timp, ideea este din ce în ce mai apreciată, iar ea se integra perfect în stilul de viață maramureșan. Sculptorul adaugă acestor rime din ce în ce mai multă culoare și savoare, își împodobește și casa cu sculpturi colorate și continuă să sculpteze la început până la 10 cruci pe an… însă la moartea sa, din 1977, Cimitirul Vesel care îi poartă amprenta ajunsese să fie locul a peste 700 din lucrările sale. Evident creatorul acestui loc deosebit în România este înmormântat tot aici, și-a comandat crucea în timpul vieții și ea a fost realizată de doi elevi de-ai săi, epitaful și l-a compus singur și îl puteți citi și acum pe crucea sa de la Sâpânța. În momentul de față, continuatorul tradiției crucilor de la Săpânța este Dumitru Pop, care a ales să și locuiască în casa maiestrului său și să o întrețină ca atelier și muzeu.

Turiștii curg valuri aici, într-o banală zi de joi autocarele cu turiști opreau la Săpânța cu entuziasm, se fotografiau cu crucile albastre, își cumpărau suveniruri (cruci în miniatură, m-am ales și eu cu una), râdeau și plecau mai departe. Pentru turiști viața mergea mai departe în altă parte, pentru Săpânța viața continua acolo, nealterată și la fel de viu colorată în verdele vieții, galbenul fecundității și fertilității, roșul pasiunii și pentru că așa ne-am obișnuit, negrul morții, simbolistica transcende timpul, iar el nu stă pe loc, chiar dacă uneori așa pare…

Am refăcut albumul cu poze de la Săpânța, scuzați naivitatea multora, aproape 6 ani se simt happy

Continue Reading

Sinaia merită mai mult…

… decât i-am dedicat eu vreodată.

Poate pentru cei din centrul ţării ori chiar şi pentru cei din Bucureşti, Sinaia pare aproape şi accesibilă, dar de exemplu mie mereu mi s-a părut departe şi nu prea reţin să-mi fi făcut cine ştie ce planuri cu ea. Totuşi după o scurtă trecere în 2009, anul trecut i-am dedicat aproape o săptămână în cadrul unei şcoli de vară şi aşa am avut parte de una dintre cele mai frumoase experienţe turistice din România. Am vizitat Sinaia pe îndelete la finalul lui iulie 2011 şi atunci am ştiut că pe bună dreptate i se spune acestui frumos oraş de la poalele munţilor: capitala de vară a României

M-am gândit să vă scriu despre Sinaia pentru că am avut o discuţie cu cineva pe tema: aş petrece anul acesta revelionul la Sinaia, unde să mă cazez? aş sta mai multe zile dacă ar fi bune condiţiile! ce aş putea să fac? Şi atunci mi-am dat seama: hopa! de ce n-oi fi scris eu mai multe despre Sinaia? Mă bucur din ce în ce mai tare să îmi aud prietenii că dau destinaţiile din afara ţării pentru un revelion în ograda proprie şi vă asigur că atunci când aud de iarna la munte mă pun şi eu pe plănuit, chiar dacă la mine mereu ies Sărbătorile de iarnă la Ineu, că aşa-i filmul.

Să încep cu cazarea. Noi am stat la Hotel Anda Sinaia, un hotel de 4 stele foarte, foarte frumos, fix vis a vis de Primăria din Sinaia. La vremea respectivă vă arătam ce vedeam de pe balcon. Camerele sunt frumoase, spaţioase şi luminoase, iar baia maaaare. Eu ador băile mari mai ales pe timp de vară când o baie mică îmi crează un disconfort extrem de sufocare prin asfixiere. Am avut halate, papuci de casă, cafetieră, cafea şi ceai în cameră, iar micul dejun şi cina au fost delicioase, restaurantul de la parterul hotelului chiar reuşind să mă impresioneze plăcut cu mâncarea gustoasă şi aromată. După cum v-am spus, eu am participat la o şcoală de vară, astfel că hotelul ne-a pus la dispoziţie mai multe săli de conferinţă, de pe terasa uneia vedeai mult la % din munţii patriei. Mie mi-a plăcut foarte mult locaţia aleasă pentru cazare şi o recomand cu cea mai mare plăcere, cred că îi va mulţumi şi pe turiştii mai pretenţioşi.

Odată rezolvată cazarea, Sinaia are mult de oferit în orice anotimp, dar iarna cred că este bestial. La cât brad verde am văzut, am stat cu ochii închişi în plin soare de vară şi mi-am imaginat fulgii de nea dansând în faţa mea şi îmbrâcând într-un argintiu orbitor pădurile din preajmă. Daa, iarna trebuie să fie fabulos!

Ce mai are Sinaia de oferit în afară de practicarea sporturilor de iarnă (la care eu nu mă pricep absolut deloc)? Păi dacă o vizită la Castelul Peleş este de neratat (şi nu mai pot concepe deja să aud turişti/călători MARI care să nu fi ajuns la una dintre bijuteriile României, nu mă interesează ce ai văzut în afară, dar e nepermis să nu ajungi la Peleş măcar odată în viaţă), la fel de obligatoriu este şi o plimbare prin minunatul parc Ghica (vara te poţi da cu tiroliana, poţi hrăni raţele de pe lac, iarnă însă mă gândesc că e de basm) şi la fel de încântător este şi celebrul Casino din Sinaia. Noi am fost la un concert clasic dat de nişte copii francezi, elevi ai unor cursuri de vară la Sinaia. A fost MAGIC!

De reţinut:

Cazarea: Hotel Anda Sinaia

Must see: Castelul Peleş; Casino Sinaia; Parcul Ghica; Mănăstirea Sinaia

Must do: urcare cu telecabina la cota 1400 sau pe jos până unde vă ţin picioarele; plimbare cu trenuleţul prin staţiune

Enjoy Sinaia şi nu uitaţi că merită mai mult… mult mai mult!

Continue Reading

City break la Sfântu Gheorghe, unde fluviul se recunoaşte înfrânt

2007 a fost un an de pomină sau dacă vreţi, îi pot zice de graţie, ca să sune mai elegant, dar printre altele a fost şi anul în care am ajuns pentru prima, şi până acum, singura data, la marginea Deltei Dunării şi acolo unde marea înghite în ea şi ultima picătură din Dunărea zbuciumată. În timp s-a dovedit că excursia asta din Deltă a însemnat foarte mult pentru mine şi de aceea azi vă recomand să vă rupeţi din programul călătoriilor voastre, măcar un city break şi să i-l dedicaţi din inimă.

Trei sau patru zile în Deltă şi pe plaja de la Sfântu Gheorghe, căci acolo vreau să vă trimit, pot fi petrecute în orice sezon, dar nu vom ascunde faptul că iarna poate fi inaccesbil sau oricum foarte dificil de văzut şi savurat, însă oricare dintre celelalte anotimpuri vă stau la dispoziţie. Eu am ales vara, în fine, nici n-am ales eu, doar m-am trezit într-un început de august acolo.

Din orice colţ de ţară poţi ajunge la Tulcea cu un tren (chiar recomand trenul ca şi mijloc de transport pentru acest city break), iar de aici cu BAC-ul ajungi în oricare dintre braţele Dunării. Pentru Sfântu Gheorghe am avut senzaţia că am nevoie de Sfântu Aşteaptă, dar drumul obositor şi lung cât o zi de sărbătoare în plină zi de vară, şi-a anihilat efectul în praful celor 34 de grade dintr-un sat parcă părăsit. Dar ce să ştie un orăşean despre pustiu (?) căci cu siguranţă noi păream mai pustii decât oricare dintre oamenii care locuiesc şi trăiesc acolo. Nu o să uit niciodată cum îmi trăgeam trolerul prin nisipul acela atât de fin încât nu ştiai exact ce e. Nu mă întrebaţi ce căutam pe acolo cu troler-ul, eram la început în ale călătoriilor. Voi să nu faceţi ca mine.

Ne-am cazat la Delfinul, un sat de vacanţă cum nu mai văzusem până atunci şi nici de atunci, dar pentru a simţi mai bine locul eu vă recomand să vă cazaţi la localnici, unde puteţi contra unei sume modice să luaţi şi mesele gătite de o gospodină iute la ea acasă. Altfel va trebui să vă mulţumiţi cu hamsiile prajite lângă o porţie de cartofi prăjiţi… în fiecare zi, oferta nu pare prea diversă şi în fond, pentru ce ar fi, doar n-ai bătut atâta drum ca să papi ca în centrul Clujului sau Bucureştiului.

Plaja de la Sfântu Gheorghe e nesfârşită şi jur că eu aşa plajă numai în Italia am mai văzut. Desigur în Italia era amenajată, aici era şi sper că încă mai este, sălbatică. Asta e toată nebunia cu ea, e SĂLBATICĂ şi e UNICĂ, nu ştiu cum arăta Vama pe vremuri (că eu eram mică în vremurile alea) dar eu am presupus că aşa. Şi ce valuri, chiar n-am mai văzut aşa valuri nicunde de atunci. Mai apoi e locul acela de contopire, eu mi-am zis că stau cu un picior în mare şi cu unul în Dunăre şi nu greşeam, aproape vedeai cum valurile se înţeleg să se accepte şi să trăiască împreună, e o lecţie a apelor. Fluviul se dă bătut în faţa mării, iar marea îl linişteşte cu valurile ei până îl înghite complet.

Desigur, Delta, poţi alege să petreci o zi aici măcar (aşa ca mine) sau să petreci o vacanţă întreagă şi să încerci să numeri cormoranii şi pelicanii şi alte vieţuitoare de care mai mult ca sigur vei auzi pentru prima dată. O barcă verde ne-a luat de pe un ponton şi ne-a transportat fix în mijloc de natură pură, aici am aflat că şerpii sunt prietenoşi (eu am o mare problemă cu ei) şi că un pelican bătrân când simte că-i pe moarte, se izolează de grup şi pleacă să moară singur. Mi s-a rupt inima când am văzut unul plutind încă viu (dar pentru cât timp?) în derivă.

Delta are mirosul ei, muzica ei şi în esenţă, viaţa ei. Delta te rupe de lumea ta, pentru o zi, două… nouă şi unii acceptă ruptura asta definitiv şi nici nu mai vor să se întoarcă la ale lor, alţii ca mine, ca voi, probabil o să părăsiţi aceste locuri după o vreme, dar Delta vă va rămâne în gând, ca locul unde nişte prieteni buni au făcut un castel de nisip, s-au simţit minunat, au trăit la maxim, da, la maxim şi s-au bucurat de viaţă… dar cât poate trăi un castel de nisip?

Vizitaţi Delta şi braţele Dunării, se poate ca în 3 zile să prindeţi gustul unui tărâm parcă din altă poveste. Când aud de cineva care a ajuns în Deltă aud instant în mintea mea, oare de ce?, melodia asta. A! şi toate astea se pot vizita cu bani puţini, destul de puţini, niciodată nu vei avea nevoie de bani foarte mulţi ca să fii numai tu cu gândurile tale, aminteşteţi asta când îţi vei plănui următorul city break.

Eu nu m-am mai întors în Deltă de atunci şi dacă ar fi să o mai fac vreodată, o să stau pe acolo cu un nod în gât, cu gândul la apă, la viaţă, la fericire, la nimic, la pustiu, la un castel de nisip şi la prieteni. Da, cu siguranţă la prieteni! Delta e la Sfântu Gheorghe şi e despre prieteni… la mine.

Acest articol face parte din campania blogosferei româneşti turistice cu scopul de a promova ideea de petrecere a unor city break-uri în România. Un mare număr de bloguri de călătorii au publicat astăzi articole pe această temă şi vă recomand să le citiţi: Placerea de a calatoriLumea MareViajoaTravel GirlsElena CiricHai la BordCalator sau turistTuristuIn turneuTurism Market, Travel with a smileImperator TravelImperator Travel (in limba engleza), Trans-ferro, Ciprian Caraba, Cristian Francu, Pop Marius, Ioana Budeanu, Lipa Lipa, Paravion,  Aliceee, TravelBadgers, Ghid turistic digital 2.0, Roxana Radu, Apolloro

Continue Reading

Transfăgărăşanul – o rută la superlativ prin România

Să tot fie 2 sau 3 ani de când ne-am propus un weekend pe Transfăgărăşan, dar el fiind aici în patria mamă, cred că a început să ni se pară cam prea accesibil, aşa că l-am tot amânat (ca şi alte destinaţii din România). Dar cum uneori pentru niste evenimente frumoase nu ai nevoie de cine ştie ce plan, ideea petrecerii primului weekend din septembrie în natură, s-a transformat într-o surpriză şi aproape nici nu am crezut când m-am trezit la poalele Carpaţilor. Îmi ieşise din cap pentru anul ăsta.

Transfăgărăşanul este o rută care, cu plecare din Cluj, se poate face într-o zi fără cazare undeva. Însă eu aş recomanda două zile pentru a te putea bucura mai bine de drumul de întoarcere. La dus, chiar ne-a bucurat traseul, deşi ne grăbeam. Însă a încolţit în mintea mea o vizită la Miercurea Sibiului şi prin zona aceea atât de frumoasă… pentru alt weekend, poate, cândva, tot aşa fără plan, cine ştie?

De la Cârţişoara, din judeţul Sibiu se intră pe măreţul drum, promovat intens şi de cei de la Top Gear, însă parcă, parcă îmi vine să mă întreb dacă nu cumva ar fi rute montane chiar şi mai frumoase prin lumea asta mare. Noi am ales primul popas chiar înainte de intrare pe Transfăgărăşan. Era ora 12 fix, eram în grafic, dar în sinea mea aş fi preferat să fi ajuns aici măcar cu o oră mai devreme. Şi pornim şi iniţial nu ni se pare nimic super, mega, extra spectaculos, dar totuşi să conduci zărind în soare cei mai înalţi munţi ai ţării este destul de frumos şi de benefic pentru mândria de a fi român, mândrie de care uităm prea des şi pe care unii nu o avem deloc.

Prima oprire survine oarecum repede la Bâlea Cascadă. Vedem casacada din depărtare, apoi din apropiere vedem o aglomeraţie mare. Totuşi găsim parcare în buza Cabanei Bâlea Cascadă. O luăm la pas spre curgerea de apă, dar aflăm rapid că e aproape imposibi de ajuns la ea şi că mulţi turişti s-au întors. Oricum de la distanţa la care ne aflam nu mi se părea foarte spectaculoasă, am văzut cascade mult mai faine, atât doar că asta este super înaltă, însă volumul de apă mi s-a părut mic (am avut apoi ocazia să o mai zăresc şi de pe traseu). Oprirea asta a fost destul de inutilă şi m-a iritat cumva pentru că am descoperit ce preţuri se practică pe acolo şi m-am îngrozit: 25/ron/sens telecabina până la Bâlea Lac (unde oricum aveam să urcăm cu maşina), deci la un calcul rapid pentru un cuplu ai nevoie de 100 de lei să te plimbi cu telecabina aia şi zic că nu merită deloc… Apoi preţurile la mâncare erau woooow, adică 10 lei nişte covrgi înşiraţi pe o aţă? Cum aşa ceva? Totul era frumos ambalat şi colorat, dar preţurile cred că erau pentru turiştii străni only… astfel nu-mi explic. Mai rău e cu copiii pe acolo căci e plin de dulciuri şi jucării şi îi vedeam cum le fug ochii.

Şi acum începe partea cu adevărat frumoasă, pe care dacă nu o faci, practic nu ai făcut Transfăgărăşanul: urcarea la Bâlea Lac, tronson închis în cea mai mare parte a anului din cauza dificultăţii şi a stării carosabilului. În urcarea asta am oprit de câteva ori pentru că era prea frumos peisajul ca să nu-l imortalizez. Mi-a plăcut mult şi m-am simţit aşa de bine conducând de zici că a fost (şi poate chiar a fost) unul din acele momente cheie din experienţa de şofer (neprofesionist) happy Pe cum urcam totul era din ce în ce mai incredibil, iar eu nu am mai fost la aşa înălţime şi nici nu am mai condus pe un asemenea drum la aşa înălime şi cu aşa o privelişte de la volan. Nu ştiu cum este exact pentru cei din dreapta şi din spate, dar pentru mine a fost totul o experienţă minunată.

La Bâlea Lac a fost aglomeraţie mare, iar un tip mărunţel de la parcarea cu plată spera să negociez cu el un loc de parcare. Dar eram totuşi în vârful muntelui, cum naiba să dau şpagă în vârful muntelui (?) aşa că am mai căutat şi după o mie de manvere am reuşit să las Kia undeva foarte mişto poziţionată. Apoi, peste o oră şi jumătate am admirat toată construcţia asta colosală numită Transfăgărăşan, am făcut poze, m-am închinat la culoarea splendidă a Lacului Bâlea, am mâncat în aer de munte şi cu forţe proaspete am luat-o spre Vidraru cu mai puţine opriri pentru poze căci deja parcă peisajul se stingea. Mediul antropic de la Vidraru să zicem că nu m-a împresionat, mai ales după ce văzusem deja partea de vis din traseu. Aşa că am continuat spre Curtea de Argeş, cu o oprire la cabana Sub Cetate de unde Cetatea Poienari se vede frumos de tot în lumina după amiezei şi te îmbie să îţi faci planuri pentru a o vizita şi pe ea… cândva.

La Curtea de Argeş (poze) am fost evident la mănăstire şi eu pot să spun clar şi răspicat că nu am văzut până acum în România o mănăstirea mai frumoasă şi mai interesantă ca asta (nu spun că nu există). În plus mersesem cu legenda Meşterului Manole în cap… Iar mormintele lui Ferdinad, Carol I, al reginelor Elisaveta şi Maria, mormintele întemeietorului Neagoe Basarab şi al familiei sale, toate m-au făcut să mă simt într-o Santa Croce de România. Suvenirurile aici mi s-au părut ieftine în comparaţie cu ce se găsea pe Transfăgărăşan (poze).

Întoarcerea spre Cluj am făcut-o pe valea Oltului, o zonă deosebită pe care am văzut-o în 2009 când ne-am întors de la mare de la noi. Acum a fost întuneric bine şi a fost păcat că nu am reuşit să ne bucurăm de peisaj, dar deşi am ajuns acasă la 1 nopatea, a fost ok ca duminică dimineaţa să mă trezesc în patul meu de acasă. A fost un weekend frumos, cu o vreme splendidă de vară adevărată, cu 30 de grade la Vidraru şi poate 25 la Bâlea, ne-am mai bronzat fără să vrem şi a fost o baie de soare de munte care sper eu să reziste mai multă vreme… cel puţin atât cât amintirea călătoriei happy

Continue Reading

Înapoi în viitor: Cheile Bicazului & Durău ’88

Una dintre cele mai frumoase vacanţe petrecute cu părinţii mei a fost fără dubiu, vacanţa de la Durău din 1988. Vacanţa este atât de vie în memoria mea că până şi de unele discuţii de atunci îmi amintesc şi acum perfect. Pentru mine tot ce s-a întâmplat atunci parcă a fost într-o lume nouă. Beneficiasem până la acel moment de vacanţa la mare din ’86 şi de cea de la Poiana Mărului din ’87, fiecare cu farmecul ei de care îmi amintesc şi azi, dar ce-o fi avut oare vacanţa la Durău atât de special?

Am mers cu Dacia noastră albastră împreună cu nişte prieteni de familie, o familie cu alţi doi copii, doi băieţei simpatici foc cu care m-am înţeles tare bine (unul mai mare cu un an ca mine, celălalt cu doi). Nu-mi prea dau seama cum am reuşit să stăm toţi 7 în Dacia aia, plus bagajele pentru vreo 7 zile happy Ştiu că cealaltă familie a rămas la Borsec în timp ce noi am continuat drumul până la Durău. Dar pentru că exista un decalaj de două zile în concediile celor două familii, noi am rămas o noapte la Borsec, în timp ce ei, după ce şi-au terminat sejurul, au venit la noi la Durău (nu mai ştiu cu ce, poate fi fost tati după ei) şi au rămas cu noi la Durău o noapte (sau chiar două?)

Oricum a fost frumos de tot la poalele Ceahlăului, iar ai mei au avut grijă să-mi spună mulţi ani cât de bine mi-a prins aerul de munte din acel an. Aici am făcut primele mele drumeţii lungi pe munte, din care îmi amintesc bine de tot de urcarea la Cascada Duruitoarea, dar şi de plimbarea prin Cheile Bicazului (excursie de o zi de la Durău, sau oprire pe drum la întoarcere?? mami poate mă ajută!). Ştiu că la cât eram eu de mică, Cheile Bicazului mi-au părut a fi de pe altă lume, nu cred că mi-am imaginat până atunci că aşa ceva există… Tati şi-a luat de aici o şapcă de paie pe care mulţi ani a tot purtat-o, până s-a rupt că nu-s aşa de rezistente, iar eu când m-am întors aici prin 2000, i-am cumpărat una cadou destul de asemănătoare cu cea din ’88. A fost tare încântat de ea happy

În rest, la Durău ţin mine că am mâncat atât de multă vată de zahăr, încât cred că am trăit doar cu ea, eram tot în perioadă de asimilat ceva din aer happy Eram uimită de cei care se dădeau cu deltaplanul, eram fascinată de tot şi de toate, de doamnele înţolite de la noi din hotel, de cât de tacticos luau oamenii masa la restaurant, de cum vorbeau alţii din alte zone, la cum se comportau “copiii mai mari”.

Ce frumos a foooost!! Anul trecut când ne-am întors din Bucovina am trecut pe la Durău şi m-am plimbat pe acolo cu un mare nod în gât, parcă toate ar fi fost ieri, am stat pe pietroiul din faţa hotelului, ne-am plimbat puţin pe acolo si toate îmi păreau mult mai mici decât cu 23 de ani in urma… dar poate că ele erau la fel, numai că eu între timp mai crescusem…

Continue Reading

Votează cele 7 Minuni ale României!

A început la Imperator, dar la mine a ajuns prin Ioana, căreia îi mulţumesc. Şi cum România Merită Descoperită, am zis să fac şi eu 7 nominalizări pentru cele 7 minuni ale României. Cine doreşţe să mai facă nominalizări o poate face ori aici prin comentarii, ori printr-un articol similar pe blogul propriu.

Nominalizările mele sunt:

1. Centrul medieval al Sighişoarei (mai multe poze aici şi aici)

2. Cimitirul vesel de la Săpânţa (poze)

3. Castelul Peleş (poze aici şi aici)

4. Castelul Bran (poze)

5. Mănăstirea Voroneţ (poze)

6. Sarmizegetusa Regia (poze)

7. Casa Poporului (poze aici şi aici)

Continue Reading