Destinații pentru aniversarea căsătoriei (I)

Pentru nunta de hârtie am ales ca destinație Parisul. Știți ce se spune: “la 1 an de la nuntă se celebrează nunta de hârtie, deoarece, precum hârtia, care se poate rupe atât de ușor, și căsnicia e foarte fragilă”. Noi, la vârsta de 1 an (plus aia 10 de dinainte) am pus pentru prima dată un lacăt pe Pont des Arts și dacă tot a fost vorba de hârtie, ne-am cumpărat de la anticarii de pe Sena un poster cu Superman, care acum stă frumos pe frigider flancat de niște magneți. Romantic sau ce?

P1290348

Continue Reading

Nunta de hârtie

Mă trezesc. Întind mâna spre telefon. Văd că-i aproape 8, iar de la geam Sacre Coeur mă priveşte albă ca varul. “La mulţi ani!” îi zic happy … Mai închidem ochii câteva minute, apoi îmi amintesc că nu vreau de fapt să lenevesc ci să profit la maxim de fiecare secundă. În mai puţin de o oră suntem în Marais, nemâncaţi, dar cu pofte şi idei. Aş fi vrut un cappuccino la o terasă cu vedere la Mairie, dar mă mulţumesc cu un sandviş avec jambon et fromage, mâncat pe nerăsuflate până la gura de metrou.

Destinaţia La Defence (ca să scăpăm!). În cinci minute după ce cobor îmi zic: “dacă aşa arată America nu ştiu de ce mă gândesc la New York cu atâta frenezie!”. În următoarele secunde, Clau mă completează “Cam aşa-i la Houston!”… nu zău? Nu-i ce vreau să văd, dar mă prefac peste o oră că sunt în Manhattan şi mă bucur de tot. Însă vreau rapid să mă întorc de unde venisem, din locul meu boem şi adevărat. Şi totuşi, la întoarcere urcăm tot aproape de nori, în Montparnase, turnul, nu cimitirul… Wow, bate un vânt de ai senzaţia că eşti în avion şi s-a deschis un geam, însă Le Magnifique Tour Eiffel se vede de aici chiar spectaculos. Nu rezist vântului cât rezist priveliştii şi în 15 minute coborâm. Mi-e foame şi vreau în Cartierul Latin. După masă mergem şi ne agăţăm lacătul pe Pont des Arts. Un moment special căci ne-am adus aminte cum am uitat să facem asta în luna de miere, pe Via dell’Amore, Cinque Terre. Mă fură pentru un moment un alt lacăt, unul agăţat de un el şi o ea la sărbătorirea a 50 de ani de căsătorie… Gândurile mele sunt departe de pod, iar 50 de ani chiar mi se pare o viaţă. Cum am reperat tocmai lacătul asta din miile care încarcă podul? Clau îmi zice: “noi îi contabilizăm şi pe cei 10 de până la căsătorie, aşa că sărbătorim la 40 de ani ” laughing Îmi dă o cheie, îşi ţine şi lui una şi… la trei, doi, unu… cheile zboară în Sena…

După un asemenea moment intens şi febril am nevoie de o clipă de relaxare extremă. Îl am La Cafe de Deux Magots, de unde o sun pe Nasa, căci nu-i aşa … cine m-a înţeles mai bine cu un an în urmă dacă nu ea?! happy Desigur, poate mami, dar felicitările fuseseră deja făcute. Îmi imaginez că suntem amândouă sau toate trei acolo şi bem o cafea cu Simone de Beauvoir, am avea ce să ne spunem happy

De mâna prin Paris, prin Jardin de Luxemburg, pe Champs Elysees, apoi pe la Four Season George V să vedem unii florile, alţii Lamborghiniurile, apoi pe Pont D’Alma cu gândul la Lady Diana, la Trocadero admirând turnul mai de aproape şi de aici ne grăbim să luăm vaporaşul pentru ceea ce urma să fie ultima aventură pe ziua respectivă. La apus iese şi soarele şi plimbarea de o oră pe Sena pare schiţată brusc altfel, în culori calde, în lumină bună. Mă simt bine, e aşa cum am vrut, e romantic, e autentic, e la Paris şi turnul se aprinde în aplauzele tuturor celor de pe vapor, la ora la care cu un an în urmă trecuserăm deja, tot cu aplauze, de primul dans

Foto

Continue Reading

De Notre Dame a Sacre Coeur

Le-am vizitat şi de data aceasta, ba mai mult chiar în prima zi. La Notre Dame am ajuns pe finalul plimbării din prima zi, când eram treji de peste 20 de ore şi sătui de vremea mohorâtă pe care am găsit-o şi la Paris. De fapt cred că a fost singura zi în care m-a deranjat vremea puţin, starea asta de disconfort venind cumva şi pe fondul oboselii. Recunosc, am venit ca să urcăm în turnuri, dar coada ne-a dezarmat, în plus se închiseseră “listele de aşteptare” pentru acea zi. Ne-am mulţumit însă să-i dăm un ocol şi apoi să ne aşezăm pe o băncuţă în spatele ei. De aici am contemplat-o în voie, amintindu-mi că de fapt asta este toată ideea, să o privelişti relaxat din orice unghi, să-ţi aminteşti că o carte a făcut-o celebră în momente în care nu prea i se mai acorda atenţie, că este totuşi colosală în existenţa ei şi o vei găsi acolo de câte ori te vei întoarce, iar a lăsa ceva de făcut sau de văzut în preajma ei e un pretext bun de a trece să o “saluţi” la fiecare vizită în Paris.

De aici ne-am întors la hotel şi după câteva momente de respiro, odată cu soarele, am ieşit să vedem apusul de la Sacre Coeur. Am urcat evident treptele, cele multe până la bijuteria albă care sfinţeşte Parisul din cel mai înalt loc al său. Parisul la apus, văzut de aici este modul ideal de a încheia o zi plină în cel mai boem oraş al lumii. Lume multă adunată pe trepte, colorată, un băiat de maxim 16 ani cântă la chitară o melodie de dragoste, un negru de vreo 20 urcă un felinar cu o minge pe cap, aşteptând la final aplauze şi câţiva cenţi, aşa îşi câştigă el existenţa la Paris, nişte americance gălăgioase blonde şi robuste, se aruncă pe jos unde nimeresc, extaziate de Paris într-un accent tăios de Texas… Apoi ajungem sub catedrală unde un bătrânel de o vârstă uşor incertă cântă la saxofon o melodie cu ritm vădit franţuzesc, ritm pe care intrăm şi noi în catedrală şi ne aşezăm cam pe unde ne-am aşezat şi cu doi ani în urmă. Mie îmi place ciclicitatea, ţin la anumite chestii care îmi păstrează echilibrul. Fascinant cum l-am găsit şi acum sub cupola de la Sacre Coeur. Nu ştiu exact dacă îmi place mai mult ca Notre Dame, dar cert e e că îmi place mult acest amestec de catolicism şi ortodoxism la un loc. Şi nici nu e vorba de apartenenţa religioasă până la urmă. Ci de linişte, de multă linişte, izvorâtă în aparenţă de undeva anume, de sus, sau poate chiar din inima mea.

Pe la Notre Dame am mai trecut apoi în fiecare zi, fie că am văzut-o în lumina caldă a asfinţitului, ori strălucind şi părând că se înalţă din Sena, fie intrând din nou în ea pentru o tainică mulţumire la final de “vacanţă”. În acelaşi timp, Sacre Coeur mi-a vegheat fiecare somn, luminată ca în basme, de la fereastra camerei mele. În faţa ei mi-am luat rămas bun de la Paris în ultima noapte.

Continue Reading

Gustul de madlenă (Parisul la a doua vedere)

“Iar gustul de madlenă/Îţi va reveni, de fiecare dată/ Când îţi vei aminti…” cu siguranţă ştiţi această piesă.

Şi am fost la Paris pentru a doua oară. Bilete Wizz luate de la final de ianuarie, cazare rezolvată prin booking.com, întrebări adresate plimbăricilor mei dragi şi o dorinţă nestăvilită de a vedea Parisul primăvară (căci data trecută am fost într-o toamnă târzie). Motiv de sărbătoare am avut, de primăvara ploioasă şi românească eram sătui (ploioasă am găsit-o şi în Franţa, dar ce mai contează!?), aşa că am plecat cu o cursă de dimineaţă tare (ora 6 de zbor este perfectă), căci practic la destinaţie te aşteaptă o zi plină. În total ne-au aşteaptat 3 zile pline, plus o zi şi mai plină la întoarcere, dar asta deja e altă poveste.

Încă de acum vă spun că o să povestec în mare ce am văzut, pe unde am umblat şi câte sentimente m-au încercat, motivul fiind acela că tare le-aş mai dedica unor locuri şi momente, postări separate, însă fără a transforma Bialogul într-un blog parizian, deşi, Mon Dieu, cât mi-ar mai plăcea happy Pornind deci de la ideea că am mai avut cu 2 ani şi ceva în urmă, 5 zile la activ în Paris (dar aceea a fost o ieşire cu totul şi cu totul specială, cum numai “prima oară la Paris” poate fi), am promis solemn de acasă că o să încercăm să ajungem prin locuri nebătute data trecută, fără a uita definitv şi unele din cele ce efectiv nu pot fi trecute cu vederea la Paris, chiar daca eşti la a doua vizită sau le-ai pierdut şirul.

Cum am ajuns în Paris am luat-o direct spre hotel, în Montmartre, unde mie îmi place enorm, deşi dacă iei clasa Parisului, poţi lejer să zici că Montmartre nu-i din acelaşi roman. Aici am ales cazarea şi data trecută, aici am ales şi acum, hotelul a fost mai bun de data asta şi la propriu la doi paşi de staţia de metrou Anvers. Cazarea va avea pentru vecie o mare bilă albă, căci din pat vedeam în toată splendoarea Sacre Coeur. Din păcate nicio fotografie realizată nu poate reda felul în care chiar s-a văzut catedrala asta minunată din camera noastră. Însă vă recomand cu căldură Hotel Avenir Montmartre, camera 26 de la etajul 4… face fiecare cent priveliştea aia.

Micul dejun l-am luat imediat ce am ajuns, la Cafe de Deux Moulins, celebra cafenea unde s-a filmat La Fabuleux Destin d’Amelie Poulain. O ratasem data trecută, iar acum cu Amelie propaspăt în minte numai la Creme brulee îmi stătea gândul (detalii într-un alt articol). Am dat o tură şi prin faţă pe la Moulin Rouge, dar come on, ce farmec să aibă locul ăsta, ziua ?!? De aici, am luat metroul spre Place de la Concorde. Am uitat să precizez că prima cheltuială în Paris a fost un Paris Visite de 3 zile că să ne putem mişca în voie în zonele 1-3 (aprox. 22 de euro/persoană). De departe cea mai necesară “ustensilă” în vizitarea Parisului, căci să dai bani pe bilete (oricât ai zice că mergi pe jos) nu-i o afacere. Nici în Place de la Concorde nu fusesem data trecută şi stiu şi de ce; am ajuns târziu, pe noapte la Louvre şi după ce am ieşit ameţiţi din muzeu, am intrat direct la metrou şi aşa nu văzurăm obeliscul şi celebrele fântâni din, probabil, cea mai cunoscută piaţă din capitala Franţei. Spre Louvre am luat-o prin Jardin de Tuileries, înţesată de turişti deşi vremea ne cam dădea semnale că nu e o primăvară adevărată nici chiar la Paris.

Nu, de data asta nu am mai intrat la Louvre, chiar dacă a fost prima duminică din lună şi la muzeele de stat se poate intra gratuit, de data asta am zis pas. Pe Mona, Victoria şi Venus le-am văzut data trecută în regim de under 26, cunoscători în ale artei nu suntem şi nici pasionaţi în devenire, iar pe lângă asta nu putem ţine piept valului galben venit din Asia. Pe bune, pentru 3 zile în  Paris, să stai 3 ore la o coadă e blasfemie. Credeţi-mă pe cuvânt că ai lucruri mai bune de făcut în vremea asta. De o să locuiesc cândva măcar câteva luni aici o să mă duc la toate muzeele, jur, atunci îmi voi permite să petrec ore întregi la cozi din astea pentru “culturalizarea” maselor. Ca să nu mă lungesc şi acolo, atât vă spun, că istoria s-a repetat şi la Musee d’Orsay, ba mai mult aici am făcut fotografii cu cozile ce mai că dădeau în Podul Alexandre şi ne-am amuzat teribil întrebându-ne, ce şi mai ales cât, vor vedea totuşi atât de mulţi oameni acolo, vor sta la coadă şi în faţa tablourilor?? laughing

Noi la Louvre am avut alta tintă, Apple Store-ul de sub muzeu cumva. Era un obiectiv important mai ales ca ne-am luat un Photo Camera Connection Kit sa putem pune sutele de poze pe iPad big grin S-a dovedit a fi o alta cumpărătură inspirată căci curând aveam să constat că nu mai am loc pe card… yup, să nu îndrăznesc să zic ceva rău de japonezi la treaba asta căci nu le-ar fi ruşine cu mine.

De aici am luat-o spre Palais de la decouverte, trecând pe podul Alexandre, un pod absolut minunat, cel mai frumos al Parisului. Aşa ajungem la Palais de la decouverte, un mic rai pentru pasionaţi ai tehnicii sau pentru famiile cu copii. Eu nu am fost fascinată de acest loc, poate Clau o să-şi facă timp şi o să ne povestească. Vreau să vă spun însă că acesta nu este un muzeu de stat, aşa că intrarea a fost 8 euro/persoană, iar coadă nu era, dar cred că nu este de obicei. Mi s-a părut absolut frumoasă locaţia, Le Grand Palais, cu un interior fabulos, când am coborât scările de la Planetarium mi-am imaginat pentru o clipă că nu port blugi ci o rochie cu crinolină big grin

Aşa m-a întâmpinat Parisul pentru a doua oară, însă ne oprim aici pentru acum, să rămân fix cu momentul în gând. Data viitoare mergem puţin pe Île de la Cite şi urcăm apoi dealul la Sacre Coeur să vedem apusul. Până atunci, găsiţi o selecţie de poze, aici happy

Continue Reading

Sous le ciel de Paris

Poate nu o să mă credeţi dar mie îmi suna în cap (nu apa!) melodia asta în timp ce mă plimbam alene prin Paris. La un moment dat l-am întrebat pe Clau: “dar tu nu auzi o muzică?”  laughing Mie îmi venea să cânt, îmi venea să zburd, îmi venea să alerg să îmbrăţişez totul, să mă arunc în iarba aceea verde din Jardin de Luxembourg, apoi să cânt iar, să urmez melodia din capul meu (sau sufletul meu de fapt). Plimbările mele au coloană sonoră…

Sous le ciel de Paris
S’envole une chanson
Hum Hum
Elle est née d’aujourd’hui
Dans le cœur d’un garçon
Sous le ciel de Paris
Marchent des amoureux
Hum Hum
Leur bonheur se construit
Sur un air fait pour eux
……………………………………

Aş vrea să revăd zilele astea, Amelie, chiar dacă numai ce l-am revăzut anul trecut. Vreau să-l mai vadă şi Clau odată că din 2002 când l-a văzut el a trecut multă vreme. Aşa mă alin…

P.S. Melodia din capul meu este cu dedicaţie pentru cea care m-a fascinat mereu cu Parisul ei winking

Continue Reading

Ce-ţi rămâne în suflet…

… după Paris!

Îmi vine să mă tot întind ca o mâţă care nu se mai satură de somn… şi totuşi aseară am adormit greu şi mintea mea refuza să se relaxeze complet. Asta pentru că nu poţi, nu ştii şi nu vrei să te relaxezi complet, întors acasă, unde Clujul e fain, soarele a ieşit de sub pătura grosă de nori, patul e al tău, e cald, ceaiul e fierbinte şi totuşi, nu poţi, nu ştii şi nu vreai să uiţi Parisul. Parisul recent, Parisul posibil, palpabil şi fără sfârşit (vorba lui E. Simion)… Parisul care nu este un oraş pe cât este de fapt o stare, de care mi-am dat seama acum cu ocazia revederii, Parisul care nu este un loc exterior al tuturor ci un loc interior al fiecăruia, treabă pe care am realizat-o acum cu ocazia reîntoarcerii…  Nu spun lucruri mari, iar cei care au fost la Paris odată, de două ori, de nouă ori ştiu asta cu mult mai bine ca mine şi le mulţumesc tuturor celor care virtual sau nu mi-au înmânat o bucăţică din Parisul lor, cu care îmi pot compara bucăţica mea de Paris, prin asta ajungând să-l cunosc mai bine.

Şi pentru că încă nu pot să spun povestea aşa cum ar trebui, m-am rezumat doar la cuvinte pentru care mintea nu trebuie mult solicitată… ci doar sufletul, el îmi coordonează acum degetele, el îmi dictează ce să scriu. Reacţii chimice ce gândirea nu le poate duce, sufletul şi inima încărcată de sentimente le pot descifra şi le pot ambala astfel încât să îmi pot transmite înainte de toate, mie, că fericirea completă nu există, însă există poate clipe, poate zile, poate ani, cărora noi le dăm valenţe de fericire completă. Sunt nişte scurtcircuite pe întreaga fiinţă, care vin şi pleacă, te izbesc cu o violenţă copleşitoare, fie că e vorba de o rugăciune în faţa unei catedrale, noaptea, fie că e vorba de o cafea adusă în cameră şi 3 prăjiturele colorate, fie că e vorba de vântul care îţi suflă furios în ceafă, sau de tremuratul din cauza frigului ori a intensităţii momentului, fie de fina şi aproape imperceptibila diferenţă dintre ele, sau poate e vorba de o terasă, de un bulevard, de un om, de o librărie, de un telefon, de două, de mine, de tine, de noi, de anii ce au trecut, de cei care vor veni, de ce îţi rezervă viaţă, de ce îi rezervi tu ei, de ceva de mai puţin de o clipă, de întâmplare, de destin, de faptul că poate poate el nu există, de faptul că poate visezi sau de teama că poate mâine e prea târziu, de regret, de speranţă, de nod în gât, de iubire, de un an, de zece ani, de ieri, de azi, de acum. Da, cu asta… cu asta rămâi în suflet, dincolo de orice.

Continue Reading

Bonsoir, mes amis (Paris live)

Stau in pat in Montmartre si privesc la Sacre Coeur care aglomereaza impunator tot orizontul. Cu siguranta asta este o camera cu o priveliste de o mie de stele, chiar daca in esenta lui, hotelul este de putine stele si nici nu am putut sa-mi imaginez ca o sa primim o astfel de camera… Si asta e ca viata, uneori primesti peste ce ai cerut, uneori poti sa nu vezi bonusul din cauza unor chestii mici si enervante, alteori alegi sa vezi doar bonusul si sa nu mai para ca iti pasa de altceva. Nu pot decat sa ma gandesc ca o sa vad Sacre Coeur cateva nopti la rand luminata si frumoasa ca in povesti de fiecare data cand ma voi intoarce de pe o parte pe cealata…

Asadar, m-am intors la Paris dupa doi ani si jumatate in care, poate ca viata mea nu s-a schimbat de atunci cu 180 de grade, dat cu 90 de grade as zice ca DA, iar la unghiul drept de acum a contribuit, fara indoiala si ziua de 4 iunie de anul trecut happy Deci pentru nunta de hartie, am ales de comun acord o reintoarcere, dupa principiul: ce este viata daca nu o eterna reintoarcere?

Peste cateva zile o sa ma reintorc la voi cu povestea completa, pana atunci ma voi intoarce doar la povestea noastra de 10 + 1 ani si la tot ce m-am reintors vreodata. Multumesc tuturor celor pe care, fiecare reintorcere a mea ii gaseste tot acolo!

20120603-223808.jpg

Continue Reading