Nu mi-a luat decât 12 zile să mă mobilizez pentru un nou articol despre Cracovia. Am făcut de toate și mai nimic în acest timp, dar măcar am ales niște poze, că mă întreba toată lumea de ele, dar eu mă mișc în reluare de câteva zile. Iar în cele ce urmează, încerc să vă port prin cele mai frumoase locuri din Capitala Culturală a Poloniei…
Frumusețea călătoriilor cu mașina constă și în faptul că îți pot oferi uneori șansa unor vacanțe/excursii fără un plan bine definit, fără cumpărat bilete din timp, în general genul de “schimbare de decor” care nu necesită atât de multă pregătire. Cam așa a fost și minivacanța noastră de 1 mai la Cracovia!
Azi dimineață ploua îngrozitor! De fapt, poate nu îngrozitor ar fi cuvântul potrivit, însă atunci când iubești primăvara și ea îți servește atât de multă apă (de ploaie), până te zăpăcește, nu găsești cuvinte potrivite să descrii ce-i afară. Și atunci descrii ce e inside, iar acolo, de mai multe zile, e din nou… Italia :)
Mă trezesc azi dimineață așa de târziu, de parcă pierdusem noaptea de dinainte. Clau era la masa de lucru, adică la cea din bucătărie :) Nu ne pregătea micul dejun de data asta, făcea ceva chiar mai frumos: “tocmai ți-am pus în draft un articol despre Florența, vezi dacă îți place”. Așa că mi-am început ziua, cu un cappuccino slovac citind cel mai frumos text de anul acesta despre un loc care ne-a cucerit așa de tare pe amândoi, că va fi ceva ce vom împărți pentru totdeauna… no matter what!
Asta ar mai fi restanța mea, despre minivacanța de toamnă din Italia. Mai are Clau două și zice că dacă îi dam răgaz, până la final de 2014 ne onorează cu ele. A fost o perioadă tare aglomerată și din acest motiv o poveste savuroasă despre Treviso abia acum s-a cerut scrisă și așternută pe blog, când prima promoroacă sănătoasă, de iarnă, s-a așternut și peste orașul meu…
O luară pe drumul pe care mergea el întotdeauna, în unghi ascuțit spre Ponte alle Grazie, traversând râul Arno și urcând spre bătrânul fort. Stând pe parapetul de piatră, era ca și cum își legănau picioarele în râul ce traversa orașul. Michelangelo îi arătă vila tatălui ei în Fiesole, cu Badia chiar lângă ea, zidul cu opt turnuri ce apărau orașul la poalele dealului Fiesole, înghesuiala albă și strălucitoare a Baptistierului, Domului și Campanilei, Signoria, cu turle înalte din piatră aurie, orașul oval închis de ziduri și râu, și pe partea lor, Palatul Pitti, luminat de lună, construit cu piatra din propria carieră din grădina Boboli, chiar sub parapet. Stăteau aproape unul de celălalt, mângâiați de lună. Erau prinși de frumusețea orașului și de dealurile care îi îmbrățișau la fel de drăgăstos cum era Florența îmbrățișată de zidurile ei. Degetele lor se căutară încet pe suprafața aspră a pietrei, se atinseseră și se împletiră… (Irving Stone – Agonie și Extaz)
Dragii moșului babei, au trecut 3 (trei) ani de când am cunoscut-o pe Florența asta care mi-a rămas la inimă. Și n-am mai putut-o uita, uite așa s-a lipit nebuna, de mine, de îmi controla toate gândurile. Noroc, vă spun eu, noroc, că nu a devenit o obsesie și noroc că am ajuns să o mai văd o dată înainte să devină, că știți și voi cum e cu iubirile astea neconsumate… te consumă… până la urmă…
