Nu știu cum sunteți voi, dar eu când văd zăpada pe fereastră m-aș refugia cel puțin lângă o teracotă, asta ca să nu întind coarda și să amintesc de un șemineu :D Cititul cu spatele lipit de teracotă mă întoarce iar în urmă cu… mulți ani, când învățam pentru a doua zi sau citeam unul din romanele care mi-au marcat adolescența, aș aminti aici un Tess D’Uberville, Maitrey sau Dragostea nu moare… Dar sunt sigură, pe de altă parte, că fiecare are câteva cărți pe care le-a citit ad litteram la gura sobei și acum numai vederea unui foc sau numai căderea unor fulgi îi va face să se întoarcă pentru o sesiune de lectură în… trecut.

Vremea de afară m-a îmbiat la visare, dar și apropierea sărbătorilor de iarnă m-a îndemnat să vă povestesc despre 2 romane ce pot fi citite, câte unul pe seară, în fața unei căni cu ceai, la căldură și eventual în brațele cui trebuie ;)

Vălul pictat este un roman superb și extrem de puternic. Cele puțin peste 200 de pagini te trec prin toate stările și te fac să zăbovești asupra finalului și să te gândești la motivele pentru care un om se schimbă de-a lungul vieții și la cât de dure pot fi unele lecții de viață care duc la schimbare. Vă mărturisesc că am crezut cu tărie că Vălul pictat este un roman de dragoste și atât. Nu văzusem niciuna din ecranizări, dar am auzit numai lucruri bune despre ele. În mintea mea, știam sau doream să cred, că totul se va rezuma la o poveste de dragoste ce întâmpină câteva obstacole, dar cartea este mai mult de atât. Somerset Maugham reușește să creeze un roman diafan și plin de contraste, o poveste care te ia prin învăluire și te poartă ca o tornadă în interiorul vieții ciudate a unui cuplu.

Pe scurt: Kitty Fane este surprinsă de soțul care a iubea ca un nebun, înșelându-l cu un prieten de familie. Ea crede că respectivul o iubește și că își va părăsi soția pentru ea, dar evident că ticălosul nu are de gând să facă asta. Ea este foarte îndrăgostită de el și la început aproape că nici nu-i pasă că soțul i-a descoperit infidelitatea. Societatea însă ar putea să o taxeze crunt, motiv pentru care soțul, turbat de gelozie (dar pe care o afișează cu o maturitate nemainîntâlnită) îi propune un târg ciudat: o va părăsi numai dacă amantul o va lua imediat de nevastă, ori în caz contrar o va obliga să rămână cu el și mai mult decât asta, o va obliga să îl însoțească într-o zonă din China colonială, unde face ravagii o epidemie de holeră.

La început, Kitty are impresia că soțul își bate joc de ea, dar mai apoi realizează să realitatea o ia înainte ei, amantul desigur că nu o vrea și răsfățata aristocrată se vede nevoită să-și însoțească soțul încornorat și medic bacteriolog într-o zonă unde moarte se ivește la tot pasul. Văzută inițial ca o condamnare la moarte pentru soția infidelă, călătoria se va dovedi a fi salvarea acesteia ca om. Dar ce preț trebuie să plătească Kitty pentru devenire rămâne să descoperiți chiar voi.

Mie mi-a plăcut enorm tensiunea și puterea de seducție ce mocnea în Walter Fane și m-a iritat teribil faptul că nebuna de Kitty nu o simțea și se gândea în mare parte a timpului la măgarul de amant (care fie vorba între noi numai un bărbat cu B mare nu se putea numi). A fost de-a dreptul frustrant, cum eu ca cititoare am început să-l îndrăgesc pe Walter Fane și femeia de lângă el părea că nu-l poate suferi. Și totuși, la un anumit moment, am simțit că ea regretă că nu-l poate iubi așa cum omul ar fi meritat, din păcate însă regretul vine prea târziu și ce păcat!

Poștașul sună întotdeauna de două ori este cartea lui James M. Cain ajunsă foarte cunoscută după ecraniarea ei celebră cu Jack Nicholson și Jessica Lange în rolurile principale. Îmi aminteam foarte vag de film, rețineam bine părul blond și silueta superbă a Jessicăi în rolul Corei, dar m-am amuzat când am descoperit că eroina din carte era de fapt brunetă și nici măcar foarte frumoasă. Am uitat rapid de figura celei din film, însă TOT TIMPUL în mintea mea Frank a fost Jack Nicholson, nu m-am putut detașa de personaj deși am vrut.

Romanul se citește foarte rapid și poate fi perceput ca o comedie neagră cu accente erotice evidente, dar asta nu m-a împiedicat să nu râd cu gura până la urechi la anumite faze ce păreau ireale, dar pe care puteai lesne să le vizualizezi cu un dram de imaginație. Frank e un golan american ce trage la hanul unui grec, îi câștigă acestuia încrederea, îi vrea femeia din primul moment, iar aceasta mult mai tânără și mai necoaptă la minte se aprinde după el și îi vine ideea genială de a-l ucide pe grec ca să rămână și cu Frank și cu averea defunctului soț. Numai că grecul se comportă o vreme ca Rasputin și mai apoi ca și Bruce Willis în “Greu de ucis” și te întrebi la fiecare tentativă dacă ăla mai moare odată ori ba… :)

Și pentru că mi se pare că dacă vă mai zic multe nu o să mai vreți să citiți romanul, vă mai zic doar că din amintirile mele, filmul este mult mai vizual și mai nerecomandat celor sub 15 ani măcar, decât cartea. Însă, dacă nu ați văzut filmul e un mare plus, pentru că puteți savura cartea mult mai bine, mult mai cu patos și o să fiți cât se poate de șocați de final. Dar pe bune că așa carte, merita așa un filnal din simplul motiv că viața e cam stupidă, după cum putem observa cu toții ;)

Acestea sunt recomandările mele pentru două seri de iarnă pe care vreți să le petreceți în compania unor cărți, care să vă rămână multă vreme în minte. Două cărți inteligente și pline de pasiune expusă când savuros când tragic, două cărți care vă pot reda plăcerea lecturii în seri de iarnă grea, în care faptul că ninge pare că e tot ce se poate întâmpla mai magic… ei așșș…

Singurul mod în care pot vorbi despre cartea Mihaelei Nicola, va fi cu și prin cuvintele ei. Să vin eu acum să vă spun în ce fel o carte simplă și fără pretenții poate spune multe despre viață și rosturile ei, ar fi un semn de snobism din partea mea. Nu mă caracterizează. Cartea este din seria “trebuia să o ai în casă pentru orice eventualitate” (vorbesc cu fetele aici) și pentru că am aflat că are o soră ce se numește Cu mănuși, mi-am pus în plan să le achizionez pe amândouă, să fie dacă vreți, cadoul meu de Crăciun, serios! Pentru că nici Pe tocuri nu-i a mea ci face parte din acea jumate de bibliotecă pe care o are Lili la mine (am vorbit serios cu aranjatul cărților când îți cumperi bibliotecă, da?)

N-am luat-o razna, despre un fel de rezoluții o să vorbesc chiar dacă suntem numai în 4 decembrie. De ce? Pentru că am terminat ieri cartea Mihaelei Nicola și încă mă obsedează un capitol intitulat chiar așa, Rezoluții. Mă gândesc tot la el/ea și la adevărurile lui/ei. Merge la fix în această lună a anului, și numele capitolului și această carte, TOATĂ. E de citit sub pom sau sub artificii cu gândul că anul ce vine poate fi mai bun numai dacă știm că TOTUL stă în puterea noastră. Și că anul ce vine poate fi mai bun numai dacă atunci când dăruim, ne dăruim PE NOI. Desigur, este cel mai greu, dar și dacă reușim…

Mihaela Nicola, ai cuvântul:

“Ne aflăm în perioada febrilă a împachetării și despachetării de daruri. Și desigur în sezonul agonisirii de straie de sărbătoare în care miorițele autohtone își vor fi etalând statutul. […]

Sezonul darurilor ne consumă energia, ne suprasolicită bugetul și ne provoacă la creativitate. Oricine își contemplă lista de prieteni, parteneri și obligații cărora trebuie să le trimită un gând frumos traversează câteva momente de disperare. Totdeauna sunt foarte mulți cei cărora vrei să le faci o surpriză frumoasă, totdeauna îți propui să oferi un dar cât se poate de potrivit pentru fiecare dintre destinatari, îți propiui să fii memorabil în noianul de cadouri pe care le va primi fiecare. Trebuie să nu coste nici mult (căci lista e lungă), nici puțin (că este ofensator). Trebuie să fie un cadou altfel decât celelalte. Nici foarte personal, nici prea convențional. Și uite așa te trezești într-o competiție cu timpul, cu ceilalți cu ceea ce primești versus ceea ce oferi.

…, am uitat să precizez cadoul, felicitarea, gândul transmis celorlalți este în fapt o competiție inconștientă a sinelui cu felul în care te percep ceilalți. Darul și felul în care îl oferim spune cu mult mai multe despre noi decât reflectă felul în care îi prețuim pe cei ce-l primesc.  Nu-mi place deloc obiceiul e-mailurilor impersonale cu o felicitare pestriță transmisă fără criteriu tuturor celor aflați în baza de date. Nu-mi place nici obiceiul mesajelor sms redactate într-un limbaj semistandard astfel încât să poată fi trimis tuturor numerelor înregistrate în memoria telefonului. […]

Cei mai sofisticați, cei care prețuiesc cu adevărat relaționarea (și nu doar imaginea acesteia) dau curs instinctului de a personaliza fiecare urare, de a-și adapta gândul bun la cel căruia îi este transmis. Îi prefer pe cei care scriu de mână textul felicitărilor – e mult mai personal, include emoție și un dram de amprentă personală. […]

Nu m-am prins niciodată de ce pare mai ușor a alege un cadou feminin decât a selecta un cadou masculin. […] Ș-apoi există daruri unisex cu mult mai strălucitore decât un ruj la fete și o cravată la băieți. Nu vi se întâmplă să apreciați o invitație la teatru decât una la cină? E un cadou bivalent. Și-n general, nu vi se întâmplă să vă înduioșeze mai mult un cadou legat de univesul emoțional decât de cel material? Dacă nu, atunci faceți parte din categoria preafericiților mercantili. Dacă totuși da, atunci ignorați agitația de prin malluri și uitați de proporția tangibilă a ambalajelor pentru obiecte utile destinatarului. Oferiți celor din jur un gest frumos, un sfat înțelept și multă energie pozitivă. Oferiți-le timp – este materia primă cea mai importantă a existenței – și singura pe care o deținem în cantitate limitată. Oferiți-vă pe voi înșivă cu candoare, cu lipsă de inhibiții, ca și companion de spirit, ca exemplu de atitudine. Este o rezoluție timidă pentru viitor.”