Ne pierdem în ceea ce ne dorim. Ne dorim ca viața să ne fie fabuloasă și uităm să-i trăim demn și frumos sensul simplu. Nu vreau să cred că asta va ajunge să ne definească, nu vreau și sper ca peste timp să-mi pot spune că m-am înșelat, deocamdată însă nu cred că mergem în direcția bună.

La fel se întâmplă și cu vacanțele/călătoriile noastre, ne îndepărtăm de noi atunci când de fapt ar trebui să fim mai apropiați ca niciodată. Visăm să traversăm deșertul, să zburăm pe deasupra atolilor și nu e rău să visăm, poate mai rău e să ne dorim să dăm o căruță de bani ca să fim tratați prin călătorii ca Alexandru cel Mare, dacă ar fi fost la modă Ultra All Inclusiv-ul pe vremea lui. NU ASTA E IDEEA, dar cine sunt eu să dau cu parul? Visăm la Dubai, Maldive, Bora Bora, Palau, St. Kitts & Nevis… Și se poate să ajugem în ele, însă se poate chiar să ajungem să ne scârbească atât de mult exotism, atât de mult deșert, atât de mult paradis…

Acu’ mai bine de o lună, scria Lili un articol care mi-a plăcut foarte mult, articol în care a luat la disecat “stilul de a călători” și unde ne-a povestit simplu și modest (deși s-ar putea lăuda) cum s-a modificat ea în ani ca si călătoare… La vremea aceea, i-am promis că o scriu și eu un articol asemănător, dar s-a lăsat așteptat. Azi am recitit articolul ei și cuvintele pe care i le-am lăsat atunci. Ele au produs un declic, chiar dacă poate m-a îndepărat puțin de ceea ce trebuia să fie acest articol.

Toți avem stadii ale percepției asupra lumii, toti avem un stil de a calatorii, stil pe care l-am adaptat sau slefuit in timp. Normal ca intr-un fel a fost in liceu, in alt fel in perioada facultatii, altfel s-au transformat lucrurile cand am calatorit din banii truditi de noi, fie ca a fost bursa sau salariu, altfel am putut vedea lumea la 20 de ani si cred ca altfel o percepem acum la aproape 30… Ne schimbam, crestem, ne plac alte lucruri, ne amuza altceva, suferim pentru altele, iubim la fel sau nu și incercam și contabilizam fiecare experienta. E frumos sa stii ca viata e o calatorie in sine, iar capitolele ii pot fi scrise prin alte calatorii de alta factură. 
O călătorie e și atunci când stai la o cafea în orice oraș și observi oamenii. E minunat să-i vezi de la an la an altfel, lumea nu se schimbă major, dar noi ca oameni și la fel și cei pe care îi privim ne schimbăm mult, uneori de la zi la zi.

Mă văd pe mine la 2 doi ani cu ai mei la mare, văd ca prin ceață o bărcuță gonflabilă legănându-se pe valurile mării. Mă văd alergând pe nisipul fierbunte… peste 26 de ani îmi dau seama că nu eram o fetiță cuminte :)

Mă văd la 9 ani, eram la Praid. O vale micuță și rece trecea prin fața casei în care ne-am cazat 3 ani la rând… Vreau să mă întorc la Praid anul acesta… Mă văd pe dealurile din spatele casei lui Shany, încercam să-i explic lui Tati că de acolo se vede bazinul și că trebuie să mergem (el avea o foarte proastă părere despre bazine, cred că dacă începi să lucrezi într-o policlinică de la 19 ani vezi prea multi microbi peste tot) :)

Mă văd la 17 ani la Budapesta, eram cu Clau, ne cumpărasem baloane cu heliu, nu o să uit căt trăiesc baloanele alea, unul era galben, unul era verde. Ne-am sărutat sub Podul cu lanțuri, nu a ieșit poza, am revenit de alte două sau 3 ori… Pozele au ieșit!

Mă văd la Paris, alergam de nebună să văd totul. TOTUL! Deși acel tot era mai mult în interiorul meu decât în afara mea. Mă văd plină, PLINĂ, așa cum rar mi-a fost dat să fiu și poate tocmai de aceea ne vedem plini DOAR unori, pentru că dacă am fi tot timpul nu am conștientiza nimic din acel tumult frumos și nebun…

Mă văd în Toscana. Mă văd în Toscana într-o altă viață, nu alerg, ci doar respir, din nou respir totul, sunt pe care de a mă umple din nou. Zâmbesc și îmi zic: “am mai fost pe aici”, unde “aici” = un sentiment, nu un loc.

Mă văd la Ineu, în fața casei, pe dolma Crișului, în parc, la noua Moară cu Noroc… Mă văd la deal. E o prostie să iubești acel “acasă” când lumea e atât de mare și atât de frumoasă? Pentru mine e cea mai puternică iubire, aceea a întoarcerii după ce ai plecat, aceea a dorului de “plinul perfect” după ce am cunoscut zările, e iubirea nemuritoare.

Mă văd crescând atât fizic cât și psihic, mă văd iubind, pierzând, câștigând! Mă văd plimbându-mă și absorbind ca un burete noul, apreciind tot mai mult vechiul. Mă văd adorând “acasă” după ce am adorat niște dealuri blonde, o mare mai albastră ca ochii Lui, niște lumini de poveste, un apus de neuitat și simplul fapt că m-am simțit vie și liberă… atât cât mi-a fost dat să mă simt, să cunosc, să iubesc. Și nu departe…

Ne modificăm, păcat ar fi să nu ne modificăm. Să rămânem la fel. Ar fi o pierdere, o mare și colosală pierdere. Doar că…

• unii au senzația că mai mult, mai repede, mai altfel e cheia
• alții că mai departe, mai exclusivist, mai întortocheat e soluția
• mai sunt și din aceea care cred că oricum, oricât, oriunde e răspunsul
• și alții care presupun doar că numai așa cum fac ei e bine, e adevărul absolut…

Însă, nu asta e cheia, nici soluția, nu, nu e răsunsul și e departe de a fi adevărul absolut… Nici eu nu știu care e, dar uite că știu care NU e … și e greșit să trăim cu impresia că ȘTIM. Nu știm, dar mai putem crește și slefui stilul de a călători și până la urmă… de A FI…

foto