Search results
68 results found.
68 results found.
Dacă mai suportați încă o listă, vă promit că pentru o lungă perioadă va fi ultima :) Am strâns aici toate titlurile de călătorie care mi-am trecut prin mâini și nu s-au lăsat duse până nu mi-au transmis povestea lor. Da, vorbim de cărțile de călătorie. Ele sunt de călătorie în măsura în care și filmele de aici tot de călătorie sunt. Deși avem deja și aici o listă, și va rămâne lista aceea mult și bine căci e “situația completă” a lecturilor mele, am observat că în ultima vreme cărțile de acest gen s-au înmulțit ca ciupercile după ploaie :) Și, ca să facilitez căutarea celor mulți, care ajung pe Bialog din iubirea nemărginită pentru călătorii, le dedic această pagină unde pot intra și călători prin intermediul cărților. Bineînțeles, citindu-le la rândul lor…
La notez și pe ele, la fel ca pe filme, acordând steluțe după cum urmează:
5***** – excelentă, trebuie citită
4**** – bună, de citit când aveți ocazia
3*** – bunicică, relaxantă
2** – slăbuță, doar dacă nu aveți altceva mai bun de făcut
1* – slabă, nu vă pierdeți timpul
Update: La cererea voastră am notat filmele în funcție de cât mi-au plăcut mie, astfel:
5***** – excelent, trebuie văzut
4**** – bun, de urmărit când aveți ocazia
3*** – bunicel, relaxant
2** – slăbuț, dar dacă nu aveți altceva mai bun de făcut
1* – slab, nu vă pierdeți timpul
Liste, liste și iar liste :) Dar de când am vrut să mai fac o listă!!! După cum știți una din pasiunile mele este și filmul. Mă uit la fime în neștire, mă mai pierd în câte o poveste pe care aș vrea să o văd iar și iar, dar printre preferatele mele se numără filmele, pe care eu le-am numit de călătorie. Unele nu descriu o călătorie propriu-zisă ci mai mult își desfășoară acțiunea, în câte un loc senzațional prezentat și care realmente te pune în mișcare. Recunosc faptul că unii regizori au adevărate slăbiciuni pentru unele locații, vedeți ce am zis de Woddy Allen de exemplu.
Așa că m-am gândit să fac o pagină dedicată filmelor care, după capul meu, se încadrează la capitolul filme de călătorie, fără a renunța la lista pe care deja o am, aceea a tuturor filmelor pe care le-am văzut într-un an (deja s-au strâns filme începând cu 2009). O puteți consulta și voi, dar pentru că printre cititorii Bialog se află mulți care ar călători cu orice preț, această pagină vine ca o alternativă la a călători pe bune…
La această dată, lista conține 73 de titluri, dar preconizez că o să mai văd astfel de filme și evident că lista va fi updatată. Sus pe pagină o să găsiți mereu ultimele filme vizionate:
Pentru că la noi zăpada lipsește aproape cu desăvârșire, am plecat la “pescuit” locuri frumoase, idilice chiar, unde iarna cu mantia ei crează povești ce se scriu singure. Vreau să plâng în fața unor astfel de imagini văzute pe viu.
Florența
Hallstatd
New York
Abruzzo
Chianti
Și pentru că pe mine aceste imagini m-au lăsat fără cuvinte și numai privindu-le pe ecranul micuțului mei laptop, aș vrea ca acest articol să participe la Miercurea fără cuvinte. Mai multe detalii găsiți la Carmen…
Pe Melinda Gallo o citesc de ceva vreme, de când m-am întors de la Florența mai exact, dar știam de celebrul blog Living in Florence cam de când a început povestea mea cu Italia. Melinda s-a născut și a crescut în America, a dus 20 și ceva de ani o viață tipic americană și visa probabil la Europa fix așa cum visează fiecare american, ca la o destinație deosebită pentru luna de miere sau pentru anii de la pensionare. Și mulți americani o să întâlniți prin Europa veniți în vacanțele pe care le-au plănuit o viață.
Apoi în timpul studenției, Melinda, la fel ca mulți alți studenți americani, a poposit la Paris printr-un program de schimb cultural și s-a îndrăgostit de orașul extraordinar de diferit față de tot ce văzuse în USA. Și-a propus să revină, dar cine nu își propune să revină la Paris? Ea a și reușit ca la finalul facultății să se angajeze la o firmă din Paris și astfel să ajungă să locuiască acolo nu mai puțin de 5 ani. Dacă 5 ani în Paris vi se par WOW (și chiar sunt) aflați că ea a dat Parisul pe un alt oraș european, probabil singurul pe care l-aș mai fi dat și eu: Florența. Cu Florența, Melinda a avut o relație mai mult decât specială și afirmă cu fiecare ocazie că rădăcinile ei sunt acolo și vor rămâne acolo indiferent pe unde o mai poartă viața. Chiar dacă din 1997 a luat o pauză de Florența și a trăit o vreme și în Anglia, faptul că de 8 ani este cetățean al Florenței cu acte în regulă spune multe despre forța de atracție a acestui oraș splendid.
Ultimul an însă, a adus foarte multe schimbări pentru Melinda și s-a văzut nevoită să facă o navetă între Paris și Florența, obositoare și îndestulătoare în același timp. Îmi pot imagina cum e să te sleiască de puteri o asemenea navetă și pe cuvântul meu că m-aș lăsa secătuită și de ultimul gram de forță din ființa mea pentru a putea să trăiesc în două dintre orașele mele preferate din lume. De când cu trăitul atât în Franța cât și în Italia, Melinda a renunțat la blogul ei superb despre Florența și acum scrie pe My Heart in Two Places, un blog pe aceeași direcție cu cel vechi, numai că, Florenței i s-a alăturat Parisul ca personaj principal în povestea vieții scriitoarei (da, ea și scrie, lucrează la niște cărți despre viața de expat, pe care dorește să le publice în viitorul apropiat).
Făcui o introducere lungă cât două zile de sărbătoare, dar trebuia să vă spun despre Melinda, căci o citesc cu mare drag și mereu articolele ei îmi ajung la suflet cu viteza luminii. Când povestește despre viața ei și despre orașele ei iubite, Melinda creează stări fenomenale în care este imposibil ca cineva sensibil să nu se regăsească. Scrie atât de frumos, atât de tandru despre orașul care a transformat-o, despre cel în care și-a găsit iubirea și mai apoi a pierdut-o, încât te fascinează cu fiecare propoziție. Melinda poate ca, dintr-o jumate de oră de alergare (și Dumnezeule cât aleargă!) să scoată un articol colosal despre frumusețea Florenței sau a Parisului. Când a povestit despre cum aleargă ea pe Champ de Mars în fiecare dimineață, in desele și tot mai lungile ei șederi la Paris și cum de fiecare dată vede Le Tour Eiffel altfel și mereu își închipuie o poveste despre cei care aleargă din direcția opusă ei, eu mi-am spus ca data viitoare când voi merge la Paris o să merg într-o dimineață acolo, poate o voi recunoaște. Nu-i voi spune nimic, dar vreau să fiu părtașă la un simplu moment care o inspiră, vreau să fiu pentru o clipă din aceeași poveste cu ea.
Melinda nu pune decât foarte rar poze pe blog (în schimb ne mai bucură ochii pe Facebook) iar textele ei nu sunt lungi, dar surprind atât de bine anumite momente încât, dacă ar fi mai lungi sau mai ilustrate le-ar pieri vraja. Melinda nu ne dă informații practice nici despre Paris și nici despre Florența, dar ne povestește despre trăirile ei acolo, ne dă amănunte din viața ei, nu picante, dar foarte bine condimentate cu umor și o naturalețe desăvârșită. Până la urmă, deși pare o femeie cu o viață de invidiat, Melinda e doar o femeie obișnuită, a iubit, a divorțat sau este pe cale de a o face, s-a îndrăgostit din nou, are un job care o solicită foarte mult, își neglijează pasiunea pentru scris în detrimentul călătoriilor mai mult sau mai puțin de plăcere, iar acum are are o dilemă nouă. Unde e de fapt casa ei? Unde a Acasă pentru ea? Nu, nu în USA, acolo nu mai este de mult acasă, iar ea are peste 40 de ani și jumate din ei petrecuți în Europa. Unde este Ea de fapt? Unde ar trebui să-și pună baza pentru următoarea perioada? Să-și urmeze jobul și noua iubire la Paris (ceea ce aproape că a făcut deja)? Ori să încerce să păstreze Acasă la Florența în “her beloved city”? (o să întâlniți această expresie în fiecare articol, fie el despre Florența ori ba).
Nu știu de ce am ales să scriu azi despre această femeie pe care am ajuns să o cunosc suficient de bine încât să mă gândesc din ce în ce mai des la ea. Însă mă trezesc de multe ori întrebându-mă, “oare pe unde naiba o fi Melinda de nu a mai zis nimic în ultima vreme?” sau “oare o fi acum la Florența ori la Paris?”. Sunt mulți oameni interesanți pe lume pe care i-am descoperit cu ajutorul blogurilor personale, ea este unul din ei, descoperit printre trăiri descrise în cuvinte, un om sensibil în scris și am clara impresie că și în realitate. Din tot ce citesc pe blogurile din afară, Melinda a fost și este singura pe care mi-aș dori cu adevărat să o întâlnesc, să îi mulțumesc că nu este superficială și că îmi dă doza aproape zilnică de iubire necondționată pentru două orașe ce n-au cum să te lase rece. Și mi-o transmite live, de la fața locului :)
N-am încercat însă niciodată să iau legătura cu ea …
N-am putut să nu observ cât “de la modă” e această practică. În cele mai multe privinţe mă bucură şi consider şi eu că este o practică excelentă, însă mărturisec că am încercat-o o singură dată, la Verona. Atunci am descoperit oraşul pe bicicletă şi pe deasupra şi gratis. Clau a mai încercat ceva similar în Norvegia şi îmi tot povesteşte ce fain a fost şi eu mă înverzesc de ciudă că n-am experimentat împreună :)
Oricum sunt sensibilă la tot ce înseamnă o bicicletă, astfel că o caut peste tot pe unde ajung, în plus mi se mai şi pare fotogenică, aşa că m-am trezit cu ceva poze cu mademoilsele la biciclete în prim plan. Hai să vă arat câteva şi să vă spun povestea, (da, e o poveste fiecare) ;)
Ziceam de Verona, aici ne-am luat bicicletele de la gară unde le-am şi predat la final, le puteam ţine câteva ore (3-4, nu mai reţin exact). Am garantat cu buletinul (unul singur a fost suficient pentru două biţe). Am stabătut tot oraşul pe ele, până la Arenă, apoi până la Piazza Garibaldi, până la Julieta acasă, la podul cu lacăte etc. Ne-au fost foarte utile, mai ales că în acea zi am văzut două oraşe: Verona şi Padova… Amintirea cu bicicletele de la Verona o să o am multă vreme.
La Montpellier bicicleta e regină, e PESTE TOT şi o poţi închria de oriunde contra unei sume decente (mi se pare că era cam 2 euro/zi). Să vedeţi cum arata parcările de la Unniversităţi în Montpellier, eu m-am şi speriat prima dată, am avut un şoc, mai ales că pe vremea aceea prin Cluj nu existau standuri de închiriat biciclete (acum există). Ce îmi plăcea cel mai mult la biţele astea franţuzeşti era culoarea demenţială, îţi venea să le iei acasă pe toate. Una dintre cele mai vii imagini din Montpellier a rămas asta cu bicicletele.
Tot în Franţa am făcut şi cea mai faină poză cu două biciclete “îndrăgostite”. Aşa mi-am imaginat eu că sunt, stăteau rezemate de un felinar pe faleza din Palavas şi priveau marea. M-am îndrăgostit şi eu de imaginea asta, îmi revine mereu în minte când mă gândesc la acea perioadă.
Ultimile biciclete fotografiate care merită arătate le-am găsit anul trecut la Florenţa, pe o stradă îngustă şi plină de istorie. Stăteau liniştite lângă un zid îngălbenit de vreme şi m-au făcut să mă gândesc la cine le-a lăsat acolo şi ce treabă or avea cei care le-au abandonat fără nicio pază pentru o vreme… De dragul lor, ieri mi-am pus imaginea asta pe desktop.
Promit să merg într-o zi să le fotografiez şi pe cele din Cluj… poate chiar dau o tură toamna asta, că n-am mai urcat pe o biţă de ceva vreme… Voi?
Titlu: Escale europene
Autor: Virgil Marinescu
Editura: Versa, 1991
Nr. pagini: 164
Preţ de anticariat: 5 lei
Cartea lui Virgil Marinescu am primit-o prin bunăvoinţa celor de la Colţul Colecţionarului, un anticariat despre care eu v-am mai povestit şi v-am spus că de la ei puteţi să vă procuraţi cărţi cu poveşti în sine, cărţi vechi din alte timpuri. La fel stă treaba şi cu povestea acestei cărţi, autorul povestind relaxat şi cu multă curiozitate în glas, o vacanţă cu maşina prin Europa anului 1986. Cartea apare la Editura Versa din Craiova abia în 1991.
Ce este cu adevărat interesant (şi ce mi-a plăcut mie foarte tare) a fost faptul că astfel de cărţi de călătorie (genul meu favorit) îţi dau ocazia să vezi anumite zone din lume prin lentilele altor ani şi printr-un filtru complet diferit de cel oferit de ziua de azi (prezent). În esenţa, povestea nu este decât o relatare simplă despre oraşe şi obiective turistice, văzute de oameni care ieşiseră în acea vreme puţin spre deloc din România, unde comunismul o luase complet razna. M-am şi întrebat cum de reuşise autorul şi soţia sa să iasă în ’86 din România, din câte ştiu erau anii “cei mai comunişti” din comunism. Experienţa mi se pare însă cu atât mai interesantă.
Aventura începe pe 29 august 1986, la fix 10 ani după o experienţă similară a autorului şi cuprinde între coperte două ţări foarte dragi mie: Italia şi Franţa). Prima parte a traseului, cea despre care vom vorbi azi, este dedicată primului “contact cu istoria şi cultura Italiei şi primele impresii despre frumuseţile ei”. La început, via Belgrad, românii noştri ajung pe teritoriu italian şi parcurg drumul dintre Trieste-Veneţia-Mantua şi Verona. Toate aceste oraşe îi buimăcesc, Trieste a fost ani de-a rândul locul în care toate trenurile din România ajungeau în Occident (a se vedea romanele autorilor români care descriu “fuga” din ţară în perioada comunismului) deci joacă şi ei aici aceiaşi carte, mai apoi fascinanta Veneţie, care li se pare un oraş în care nimeni nu doarme, iar Mantova (Mantua) un fel de tablou căruia nu-i poţi cuprinde frumuseţea (am auzit şi eu de acest oraş şi din fotografiile văzute pe internet mi se pare şi mie un tablou natural de o inestimabilă valoare). Dintre toate acestea Verona pare că i-a cucerit cel mai bine, cu eterna poveste cu iz de marketing încă din vremea aceea, a lui Romeo & Julieta.
Se dedică un capitol întreg Florenţei (aş fi fost dezamăgită să nu fie aşa) denumită “citateda culturii italiene, sub coloritul lăsat de patina vremii”, acest capilol l-am sorbit până la capăt şi m-am simţit şi eu acolo. A fost, dacă vreţi, plimbarea mea de vară prin Florenţa, căci şi aşa nu am văzut-o în acest anotimp.
Apoi ajungem la Roma, cetatea eternă fascinând orice călător. Observ că programul este astfel făcut încât şederea la Roma să fie destul de lungă, să nu se piardă nimic din ceea ce poate fi văzut acolo. Roma este imensă şi poate părea din ce în ce mai imensă în frumuseţea ei fără vârstă. Îmi plac descrierile de ghid turistic inexistent la acea vreme în România (că oricum cui i-ar fi folosit). Îmi place de asemenea naivitatea cu care autorul descrie anumite obiective din splendida Romă, se simte acel gust al descoperirii primordiale, e prea mult entuziasm în vorble sale, parca ar fi povestit totul ca un copil scos pentru prima dată în lume. E foarte uman tot ce se povesteşte, nimic nu are iz senzorial, totul este la vedere şi la primă impresie.
Călătoria prin Italia se încheie la Pisa, în buza Toscanei, un loc minunat, descris la fel de emoţionant de turistul curios, autorul, şi disecat probabil la fel de intens cu soţia în maşină, călătorind spre Franţa. Dar despre Franţa, în episodul următor. De menţionat că la întoarcerea din Franţa, turiştii din carte mai intră în Italia şi mai vizitează Veneţia odată, dar şi despre asta tot data viitoare.
P.S. Am încercat să ilustrez cu poze de la mine, căci în afară de Mantua le văzui şi eu pe toate celelalte.
Şi primesc încă pe când eram în vacanţă o leapşă de la Kadia (măi, eu nu-mi amintesc să o fi primit şi de la altcineva, dar dacă am primit-o, vă rog să mă trageţi de mânecă, după cum ştiţi în vacanţe le mai uiţi) :D Mai apoi, dacă mai am o leapşă de la cineva şi nu am onorat-o vă rog să-mi spuneţi, din nou, cu scuzele de rigoare, nu prea îmi amintesc de viaţa online din luna august :)
1. Muntele sau marea?
O săptămână în munţi, plimbăreală şi oboseală, apoi măcar un weekend la mare, la relaxare şi dolce far niente. Dacă era să mă întrebi acu’s câţiva ani, spuneam muntele fără să stau pe gânduri, credeam că nimic pe lume nu îţi oferă privelişti mai spectaculoase, apoi s-a întâmplat să văd marea la Sete şi să-mi vină bruc să plâng, ceea ce nu prea mi s-a întâmplat, deci.., trageţi voi o concluzie :D
2. Iarnă sau vară?
Varăăăăăăă, nici nu vreau să mă gândesc la iarnă acum şi nici in ianuarie/februarie de exemplu. Dacă ar fi după mine iarnă ar trebui să fie egal cu Crăciunul. ATÂT!
3. Care e destinaţia la care visezi că vei ajunge măcar o dată în viaţă?
Măcar odată sper să ajung la Capul Nord… în rest peste tot sper să ajung de cât mai multe ori, iar dacă în unele locuri se poate întâmpla să nu ajung niciodată (evident că nu voi ajunge peste tot), asta este!
4. Care a fost cea mai frumoasă ţară pe care ai vizitat-o?
Italia, pentru că este şi ţara pe care am vizitat-o de cele mai multe ori în afară de România. Şi este foarte frumoasă, oraşele sunt deosebite, regiune de coastă este extrem de romantică, iar pizza, pastele şi cafelele bune sunt la ele acasă.
5. Care a fost cel mai frumos oraş din afara ţării pe care l-ai vizitat?
La mare concurenţă stau Parisul şi Florenţa, dar am fost în multe oraşe frumoase, pe care nu le pot compara între ele.
6. Care a fost cel mai frumos oraş din România pe care l-ai vizitat?
În România am un Top 3 dacă nu includ Sighişoara şi topul arată aşa: 1. Sibiu, 2. Braşov şi 3. Cluj… din fericire în Cluj chiar stau şi puţin, cunoscându-i cotloanele se poate să-l fi “consumat” deja, de aceea nu e mai sus în top, dar cu siguranţă este frumos răăăău.
7. Ce obiectiv turistic te-a impresionat?
În România, m-a impresiont recent Transfăgărăşanul, dar şi Sighişoara (centrul medieval) şi nu pot uita de una din marile mele iubiri din România, Castelul Peleş. Din afara ţării m-a impresionat foarte tare Toscana (toată), nu ştiu dacă este chiar un obiectiv turistic, aşa toată, dar ştiu că pentru orice călător, Toscana trebuie să fie un must.
8. Ce obiectiv turistic românesc ai recomanda unui străin?
Le-aş recomanda pe toate cele enumerate mai sus.
9. Ce oraş ţi-ai dori să vizitezi?
Foarte multe numai în Italia şi Franţa, pe care le ador sunt o sumedenie şi sper să apuc să mai ajung în viaţa asta măcar în câteva dintre ele. În România vreau să ajung la Tg. Jiu, Iaşi şi Craiova (3 oraşe mari în care nu am călcat).
10. Ce suveniruri cumperi de obicei?
Magneţi de frigider, vederi, plinate cu locurile în care ajung, ceva tradiţional, cadouri pentru cei dragi de acasă.
Vreau să trimit mai departe leapşa asta către: Rontziki, Camelia (cu poze, da? că ştiu ca ai frumoase), Ela, Mira şi Monica şi evident, cui mai doreşte şi mai pofteşte şi pentru cine cheful şi dorul de ducă se papă pe pâine :)