De la Bran am plecat direct spre Sinaia pe ceea ce se numește Valea Prahovei trecând prin Predeal-Bușteni-Azuga. Și pentru că pe unul din noi îl lovise alergia ne uitam disperați după o farmacie și pentru că altora le cam bătea vântul prin buzunare ne uitam cu aceeași disperare și după un bancomat de Transilvania (bine că am avut ce scoate). Am oprit până la urmă la Bușteni căci găsisem o farmacie și chiar nu mai doream să-l auzim pe Clau strănutând de 10 ori pe minut. Până am luat Aleridul am făcut și câteva poze masivului Caraiman la poalele căruia se află și minunatul Bușteni. De aici la Sinaia au fost 5 minute, Peleșul și Pelișorul așteptau cuminți puhoiul de vizitatori. Pentru 10 lei am reușit să urcăm cu mașina aproape până la piațeta de suveniruri iar de acolo am luat-o pe jos spre castele.
Peleșul este absolut încântător, văzut de jos sau de sus, de aproape sau din departare nu poți să nu rămâi impresionat. L-am fotografiat din toate unghiurile, mai puțin interiorul pentru care trebuia să plătim 30 de lei, ceea ce e foarte mult după părerea mea pentru că îți poți cumpăra vederi superbe la ieșire. Prețul unui bilet este de 15 lei de persoană, dar ai ghidul inclus cu toate că nu e ceea ce s-ar numi Grand Tour. Datorită musafirilor am mers pe ghidajul în engleză, dar din păcate deși tare drăguță ghida părea cam “prea deșteapă și înțepată undeva” în rest a fost ok. Clau zice că site-ul Peleșului este super tare, deci intrați de vedeți. La o aruncătură de băț se află Pelișorul și cred că suntem printre norocoșii care mai apucă să-l vadă anul acesta deoarece este foarte probabil ca din 2010 să devină reședință privată și să se închidă vizitatorilor. Aici ghidul, un tip de data aceasta a foarte ok, degajat și glumeț, ofuscat nițel pe grupul de bulgari, dar detaliind cât a putut povestea regelui playboy Carol al II lea.
După un cappuccino frappe cu înghețată la bufetul “de la castel” am pornit înnapoi pe același drum spre Brașov unde ne-am petrecut toată seara. Brașovul mi-a lăsat o impreie bună, oameni veseli, sociabili, mâncare bună la Keller în Piața Sfatului, parcare bună chiar în centru și drumuri impecabile (ceea ce NU pot spune de drumul spre Poiana Brașov care pe lângă faptul că e nasol de tot îl mai și marcau atunci, puteam să-i înjur câteva minute fără să mă repet).
Duminică am plecat din Bran spre Poiană. Trebuia să urc cu telefericul pe Postăvaru, nu vroiam să plec de acolo fără sa urc sus. Așa că duminica am rezervat-o pentru asta (și din cauză că sâmbătă când am ajuns acolo telefericul nu mai circula, au un program de toată jena de la 9 la 16, iar cel de pe Tâmpa de la 11 la 19 cred, dar și pe ăla l-am pirerdut). Nu are rost să spun că urcarea pe Postăvaru a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut în ultimul timp. M-am încărcat cu energie cât pentru două săptămâni cred, am respirat aer curat cât pentru tot anul și cred că am făcut cele mai reușite poze. Apoi Poiana Brașov, unde părinții mei și-au petrecut luna de miere m-a fermecat pur și simplu.
După un mic dejun-prânz la Șura Dacilor, unde ospătarii arătau ca niște daci autentici am pornit spre casă pe alt traseu ca să ajungem și prin Sighișoara. Noi am fost acolo luna trecută, dar pentru musafiri a meritat să mai oprim odată și să descoperim și alte locuri.
A fost un weekend perfect și nu prea mai am nimic de zis despre asta, restul e la mine-n suflet :)
A smile from Transylvania Part I
În weekend-ul ce tocmai s-a încheiat cred că am recuperat câteva tabere de pe la 12-14 ani în care din diverse motive nu am fost. Zilele trecute au fost printre cele mai intense din ultimii ani pentru că am vizitat o groază de locuri extraordinar de frumoase, am urcat pe munte, am prins un soare superb la înălțime, am văzut castele și cetăți medievale, am mâncat fripturi gustoase, am cunoscut oameni noi și interesanți, am condus Kia cea mai lungă distanță de până acum fără ca măcar să mă obosească, mi-am cumpărat un fluier și era cât pe ce să-mi iau și o perucă :)) în plus am râs cam mult pentru două, trei zile, dar să existe oare prea mult când vine vorba de bunădispoziție?
Excursia a început vineri la ora două și s-a încheiat aseară la ora nouă. DECI…
Vineri am pornit spre Brașov pe ruta Alba Iulia-Sibiu-Făgăraș însă din păcate nu am coborât să vizităm căci doream să ajungem la Bran înainte să se întunece. Am admirat însă cei mai “înalți munți ai patriei” din mașină. Oricum afară cred că erau cam 30-32 de grade așa că am stat mai bine la “adăpostul” climei. Pentru că era trecut de ora 20 nu am intrat în Brașov ci l-am ocolit luând-o spre Bran (unde aveam cazarea) prin Râșnov. OK, deci eu habar nu aveam că există așa o cetate frumoasă la Râșnov, am văzut-o și pe zi, și pe seară și noaptea și e minunată. Se poate vizita și chiar am căutat azi pe net să văd care-i calea de acces, dar noi nu am mai urcat că aveam alte obiective bine stabilite. Ne-am cazat așadar la Bran (practic Șimon e lângă Bran, acum devenind un fel de stradă datorită foarte multelor vile contruite de-a lungul timpului). Noi am ales la întâmplare cu două zile înainte de a pleca de pe un portal Pensiunea “Casa Negrea”, fără să știm prea multe despre ea, dar am avut noroc pentru că arată bine, e foarte curat și pare nouă. Am primit camere superbe cu balcon din care se vedea muntele, dar și curtea interioară plină cu flori și verdeață. Prețurile sunt acceptabile 80 de lei camera cu pat dublu, baie proprie cu duș, balcon și TV. Camera colegilor noștrii de călătorie avea aceleași facilități doar că era cu 3 paturi și costa 100 de lei pe noapte. Având în vedere că urma să stăm două nopți nu ni s-a părut scump deloc. Am mai luat la ei o cină și un mic dejun pe care le-am plătit separat și care sinceră să fiu mi s-au părut cam scumpe chiar dacă au fost bune și mai ales micul dejun foarte divers. În fine…trebuia să și mâncam ceva, iar proprietarii chiar s-au străduit.
Sâmbătă pe la 10:30 am pornit în turul de forță. Prima oprire Castelul Bran, preț bilet 12 lei, nu aveau reduceri pentru studenți din ce am văzut eu, poate aveau tarife speciale pentru grupuri dar nu ne-am încadrat fiind doar patru. Vizitatori erau cu duiumul, pot să spun că a fost chiar aglomerat. Nu am beneficiat de ghid, dar probabil că pentru grupurile de elevi aveau și ghid, dar noi iar nu ne-am încadrat. A fost bine însa. Fiind cu doi străini “Castelul lui Dracula” l-am vizitat mai mult în spiritul lor. Erau vădit curioși și nu le venea să creadă că practic povestea e inventată de Stoker și astfel un englez a reușit să ne creeze primul brand reușit de țară :) De menționat faptul că dacă ai fi vrut poze în castel trebuia plătită o taxă de 10 lei, însă nu erau foarte stricți, de exemplu noi nu am plătit și am putut să facem lejer poze în curtea interioară, iar unii făceau chiar în încăperile castelului. Remarcabilă piața de suveniruri, mai ales pentru turiștii străini e ceva fantastic. Până și noi ne-am luat tricouri cu Țepeș și Castelul în lună plină, cu dinți de vampir și diverse mesaje din Transilvania.
Cei care doresc să-l viziteze găsesc informații utile pe site-ul oficial care e chiar bun și deși nu mă pricep pare bine făcut.
De reținut că lunea Castelul nu se poate vizita, iar pentru cei care urăsc aglomerația nu recomand nici weekend-urile căci după cum spuneam au fost extrem de mulți turiști, iar dacă pe mine nu m-a deranjat poate unii vor castelul mai “pentru ei” și atunci una din zilele lucrătoare ale săptămânii poate fi mai potrivită.
Poza e luată de aici, dar mi-am luat și eu un tricou la fel doar că e roșu, pentru fetițe :)
Sper să revin chiar azi mai pe seară cu partea a II a și evident cu poze din toată excursia.
Extrem de tare și incredibil de aproape
Pot să încep cu un oftat?
Am stat ghemuită și am citit cu lacrimile în colțul ochilor…m-a durut “extrem de tare” povestea lui Oskar Schell, am simțit-o “incredibil de aproape” și am citit-o cu sufletul. Am terminat-o cam în două zile și cred că puteam lejer să o termin și într-o zi, dar parcă nu doream să ajung la capăt, nu doream să mă despart de Oskar, credeam că aș fi reușit să-l alin fiind așa aproape de el, dar evident nu puteam.
În cartea lui Jonathan Safran Foer își face loc povestea unui copil care puteai fi chiar tu, care eram poate chiar eu.
Oskar avea 9 ani când în 2001 își pierde tatăl în atentatele de la 11 septembrie, tatăl cu care avea o relație atât de specială dispare pentru că întâmplător avea o întâlnire în unul din turnurile de la WorldTradeCenter. Oskar după cum spune chiar el este “dărâmat” și nimic înafară de poveștile pe care și le inventează singur nu pare să-i distragă atenția de la lipsa tatălui său. Povestea ia o turnură oarecum neașteptată când Oskar găsește în camera tatălui o vază albastră cu o cheie în ea, care la rândul ei se află într-un plic pe care scria Black cu un pix roșu. Aventura în care pornește Oskar este fantastică și în același timp extraordinară pentru că nu doar că îl face să-și simtă tatăl aproape dar îl duce spre descoperirea unei lumi pe care nici prin cap nu-i trecea că ar putea-o descoperi fără tatăl său. Dacă povestea lui Oskar te înduioșează, și pe alocuri te amuză cea a bunicilor săi te întristează și te marchează iremediabil. Dar ambele povești îți transmit aproape subliminal ideea de “pierdere constantă” pe care cu toții o resimțim în diferite momente din viața nostră: “E tragedia iubirii, cel mai mult iubești lucrurile de care ți-e dor.”, dar în același timp: “E mai bine să pierzi ceva decât să nu fi avut niciodată.” Cum să nu îți vină să plângi?
Cartea pornește cu multe necunsocute și ciudățenii, dar ca într-un puzzele piesele se găsesc unele pe altele și compun un tablou pe care îl poți admira abia la sfârșit. “Atâția oameni intră și ies din viața ta! Sute de mii de oameni! Trebuie să ții ușa deschisă, ca ei să poată intra! Dar asta înseamnă că trebuie să le și dai drumul să plece.” Consider că acesta este o lecție pe care Oskar va fi nevoit să o învețe pentru a putea el însuși să meragă mai departe. Și mai cred că aceasta este lecția care trebuie însușită de toți cei care au pierdut pe cineva pentru totdeauna.
Și nu uitați să spuneți celor dragi ce simțiți atunci când îi aveți lângă voi, pentru că “…if tomorrow never comes…”
Cartea este surprinzătoare atât prin conținut dar o să aveți o surpriză și referitor la forma cărții. Personal n-am mai citit o astfel de carte.
RoRo și Norișor.
Acu’ 3 săptămâni când am fost la Ineu mi-am fotografiat animăluțele: cățelușul RoRo și motănelul Norișor. Sunt niște scumpi și chiar nu-mi imaginez să stau la casă fără să am câteva animăluțe care să se plimbe voios prin curte :)
Moartea lui Ivan Ilici
Lev Tolstoi pare să transmită ceva și prin coperta unei cărți nu doar prin conținut. Așadar am pornit la drum cu o ideea clară: cartea sigur va fi interesantă, sigur va avea mesaj.
Ivan Ilici Golovin este magistrat și consilier la Curtea de Apel. Toate bune și frumoase: slujbă râvnită de mulți, famile frumoasă, ambiție multă. Ivan Ilici este un om bun care nu a făcut nimic greșit toată viața lui. Era un fiu ascultător (vezi exemplele fraților săi) și un soț iubitor (în ciuda firii soției), un tată dedicat și un coleg loial. Așa era viața lui Ivan Ilici până în ziua în care se îmbolnăvește subit și constată în pofida vieții sale exemplare că “Moartea” îi dă târcoale. Dacă la început nu vrea să se gândească la imineța morții odată cu trecerea săptămânilor în care se simte tot mai rău, faptul că va muri îi apare tot mai puțin străin și tot mai aproape.
Tragismul apare atunci când el vede că viața celorlalți merge înainte iar a sa e pe sfârșite. Faptul că e muritor îl burversează total, se întreabă mereu de ce? cu ce a greșit? cum se poate că tocmai el? pentru ce viața sa fără pată dacă tot va muri? Dar odată cu acestea vin și revelațiile negative: nu poate să-și suporte doctorul pentru că îl tratează așa cum trata el inculpații la Curtea de Apel, realizează că e doar un “caz” la fel cum și el avea la Curte numeroase cazuri, familia pentru care a făcut totul îl privește ca pe o povară, foștii colegi abia așteaptă să-i ia locul, el devenise doar un “post” care trebuia eliberat, nu-și găsea alinarea în nimic, iar durerea care-l chinuia era mereu prezentă. Exista și o dilemă, dacă durerea lui Ivan Ilici e mai mult fizică decât psihică?
Cartea începe cănd Ivan Ilici moare după trei zile de dureri mari în care a strigat fără oprire, dar continuă cu povestea simplă și directă a scurtei sale vieți de doar 45 de ani. Astfel că “Moartea lui Ivan Ilici” s-ar înțelege ca “Viața lui Ivan Ilici” și așa cum spune și Ioan Vartic în prefața cărții “în viziunea tolstoiană finală între viață și moarte există o sinonimie paradoxală. Când ea, moartea se termină, se încheie și viața. În mod complementar, când viața se sfârșește, nu mai există nici moarte.”
2 X 3D
Vineri am văzut “Chemarea Străbunilor” la Odeon, iar sâmbătă “Fly me to the moon” la CinemaCity. Experiența 3D mi se pare fascinantă mai ales că nu am văzut prea multe filme de genul acesta până acum.
“Chemarea Străbunilor” este un film cum a zis Clau “ceva în genul celor date de TVR2 duminca la prânz”, în sensul că acțiunea este ușurică și se vede clar că este făcut de dragul 3D-ului și nu e clar un film bun. Pentru copii însă aș putea zice că e OK având în vedere că e o adaptare a cărții “The call of the wild” a lui Jack London. Iarnă, zăpadă, copii, animale, husky siberian extrem de drăguț, povestioară la gura sobei, bunici și puțină aventură, dar nimic mai mult.
În schimb “Fly me to the moon” (animație) la care sinceră să fiu am mers cu destul scepticism, mi-a plăcut mult mai bun. Efectele au fost grozave, aproape amețitoare, iar povestea excelentă. Merită văzut nu doar de copii, chiar dacă ei erau cei mai mulți în sală. La un moment dat unii păreau că vor să aplaude, iar la final alții au fost atât de încântați că doreau să refacă acasă acțiunea filmulețului. Cred că a fost cel mai bun 3D de până acum și nu exagerez deloc.
Vreau să mai merg la “UP” tot un desen animat 3D care promite mult, făcut de Pixar în colaborare inedită cu Disney. Dar acesta doar ce a apărut și mai am timp în săptămânile următoare.
Remember, după 6 ani.
Ideea acestui post mi-a venit ieri seară după ce am vorbit cu mami la telefon și mi-a zis că e în centru să vadă deja celebra paradă a celor de clasa aXIIa care au banchetul de final de liceu. Parcă ieri eram eu în locul lor, defilând mândră de mine pe o căldură toridă de vineri 15 iunie. N-am să uit niciodată.
Știu doar că nu am plâns la banchet pentru că am plecat cu 15 minute mai repede adică pe la 6 dimineața și într-un fel regret asta, dar pe de altă parte poate a fost mai bine așa pentru că îmi aduc aminte de colegii mei cu veselie maximă.
Nu știu exact ce a însemnat liceul pentru mine, nici nu-mi dau seama dacă a fost cu adevărat cea ma frumoasă perioadă din viața mea, dar în acel iunie din 2003 a fost cu siguranță ceva magic. Ultima teză, ultimele medii încheiate, ultimele pauze călare pe caloriferul din fața clasei, ultimele ore, meciul cu profesorii, ultima săptămână de școală, sonetele, serenadele, balul absolventului, banchetul. Toate consemnate în albuml meu, care îmi place la nebunie și-l răsfoiesc cu plăcere de câte ori am ocazia.
Da, astea au fost frumoase, mai frumoase și mai intense decât tot ce trăisem până atunci și poate și decât o parte din ce am trăit după. De 6 ani încoace în perioada aceasta mă gândesc cu nostalgie la ce s-a întâmplat atunci și nu-mi vine să cred că au trecut anii ăștia peste mine. S-au îndeplinit oare visele mele de atunci? Mă gândeam oare că acum voi fi aici cu succesele și insuccesele mele? Cât am crescut de atunci?
Îmi amintesc perfect sentimentul pe care l-am avut când am îmbrăcat rochia de banchet (prima mea rochie lungă), sentimentul pe care l-am simțit când am văzut cu cât drag mă privea mama mea, cât de mândră era de mine, tristețea că tati nu era, încântarea că era și Clau cu mine, recunoștința prietenilor care au venit să mă vadă fie că ei terminaseră deja, fie că urmau să tremine în anii următori. Fantastic, un amalgam de sentimente și toate profunde…
Aceasta a fost ultima mea zi de liceu. Ce a urmat după: BAC-ul, Admiterea, vacanța foarte scurtă m-au făcut să înțeleg că atunci începea greul, iar cei 12 ani de școală aveau să râmână doar amintiri ce nu pot fi uitate. Pe ultima filă din albumul meu chiar am scris: Să lăsăm trecutul să fie trecut, dar să nu-l uităm niciodată…
Am hotărât să transform aceată postare într-o leapșă și să o trimit Tomatei, Liei și lui Luci îndemnându-i să ne împărtășească cu nostalgie (și dacă se poate cu poze) experiența ultimei (ultimelor) zile de liceean.
Eu și Flori la braț cu Cătă prin centrul Ineului. În fața noastră Cori și Ildy, în spate cu roșu Mana.
Împreună din clasa I. Claudița, eu și Flori.
Pe catedră în ultima săptămână.
Pe scaunul de la catedră. Consider că această poză mă reprezintă în totalitate :)